Nu vă bateți joc de profesori!

Unele „întâmplări” cu conotație morală, petrecute în spațiul școlar (copii abuzați de educatori, profesori agresați de elevi etc.), readuc în atenție dimensiunea etică a profesiei didactice și necesitatea decelării și respectării unei normativități pe măsură. Cum „bruiajul ” deontologic s-a intensificat în spațiul social și mediatic, era de așteptat ca acesta să influențeze mai intens și zona educației. Am abordat această problematică de mai multe ori[i]; dorim acum să ne referim la un alt versant al problematicii și anume la limitele intervenției celeilalte părți a binomului educator-educat, punând o serie de întrebări, de tipul: ce și cât îi este îngăduit elevului (și celor care se află în spatele acestuia: părinți, tutori, instanțe mediatice, comunitare etc.) în relația didactică? Care sunt avantajele, limitele sau pericolele acestor intervenții? Nu cumva și profesorul poate fi abuzat? Pe el cine îl apără în fața celor care îi discreditează munca sau pun presiune pe activitatea ce o desfășoară?

Poate că ar trebui să începem cu una dintre cele mai „ascunse” forme de inferiorizare a statutului profesoral, și anume condiția lui simbolică și materială determinată prin subfinanțările la scară macro, care nu au cum să nu afecteze și autoritatea sa deontică (și chiar deontologică). O educație de calitate se face nu numai prin har și dăruire dezinteresată (necesare, dar nu și suficiente), ci și prin niște pârghii care cauționează (sau obligă) la producerea unor acte didactice de înalt nivel, la relaționări educaționale de un anumit tip. Apoi, tot la nivel macro, mai acuzăm și o legislație impredictibilă, dezarticulată, ambiguă ce încurajează birocratizarea, formalismul, voluntarismul și care poate, de asemenea, să sape la temelia acțiunilor concrete desfășurate de acesta. Nu mai vorbim de legi dea dreptul prost croite, care facilitează sau creează contextul implicării unor membri ai corpului profesoral (cu știință sau fără) în activități ce subminează însăși esența acestei misii (meditații, compromisuri evaluative, girarea unor „opere” academice discutabile etc.).

Mai există și riscul înregimentării ideologice a unor oamenii ai școlii în zone ale politicului prin felul cum sunt fixați managerii (pornind de la directorii de școli și până la alegerea corpului de inspectori școlari sau a decidenților de la centru) prin concursuri „aranjate”, după criterii care nu au de a face cu competența lor administrativă sau didactică. Aceste anomii valorice devin vizibile în sistem (profesorii se cunosc între ei) și generează neîncredere și demotivare la nivelul corpului profesoral. Nu mai vorbesc de unele ingerințe sau persiflări explicite ale unor politicieni ce își depășesc prerogativele sau competențele (vezi cazul primarului din Baia Mare ce a subminat, anul trecut, autoritatea directorului unui liceu de prestigiu în fața elevilor, acesta fiind nevoit să își prezinte demisia de onoare).

Însă, cele mai dese și evidente derapaje etice survin la nivelul procesului didactic ca atare. La noi nu s-a statuat încă o cultură a autonomiei și „inamovibilității” statutare a cadrului didactic, mulți din exterior recomandându-i ce și cum să facă. Dascălul acționează în virtutea unui profesionalism ce îl caracterizează și devine suveran pe deciziile și acțiunile de ordin didactic. În sala de clasă (ca și în școală) nu are voie să pătrundă nimeni dinafara instituției, fără girul lui sau al conducerii școlii (în afară de instanțe formal investite cu competența de a ghida, evalua, ratifica prestații profesionale). De asemenea, el nu trebuie să primească recomandări cu caracter didactic sau tehnic de la oricine. Am fost neplăcut surprins ca la unele ședințe unde am luat parte, cu ani în urmă, în calitate de părinte, să asist siderat la recomandări date învățătoarei de către economiști, medici, chiar profesori, în legătură cum să predea, ce să predea, cum și ce să facă… Astfel de ingerințe sunt nepermise, cu excepția unor derapaje evidente ce trebuie aduse la cunoștința conducerii școlii. Când e cazul, prin anumite proceduri, se va trece la verificări, corecții, sancțiuni. Nu punem în chestiune necesitatea unei monitorizări valorice a procesului didactic; ne referim doar la legitimitatea acestor sugestii, la expertiza purtată de diferiți intervenienți.

Apoi, în raport cu prezervarea intimității și protejării persoanelor antrenate în educație punem în discuție și noi tipuri de violentare. În condițiile apariției noile tehnologii de înregistrare, nu este deontologic ca secvențe sau situații din timpul lecției să fie filmate și externalizate mediatic, să fie discutate și interpretate în fel și chip de necunoscători. A lucra sub teroarea că poți apărea pe „YouTube” sau „la ziar” reprezintă o situație inacceptabilă din toate punctele de vedere, chiar dacă transparența trebuie să fie cuvântul de ordine (cel puțin, la nivelul celor din interiorul sistemului). Și asta nu că profesorul ar avea ceva de ascuns, ci pentru că de-contextualizarea situațiilor de predare-învățare și reinterpretarea făcute de nespecialiști ar putea conduce la concluzii nepertinente, fanteziste, catastrofice. Orice meserie are o „bucătărie” a ei ce poate fi apreciată, aprobată, dezavuată doar de cunoscători.

Autoritatea profesorală este în declin, fiind afectată atât din exterior, prin inferiorizări voite sau contextuale, dar și din interior, de chiar unele cadre didactice care nu ajung la altitudinea menirii. Formarea inițială pentru această profesie nu este predeterminată de o selecție minimală de ordin psiho-relațional, iar intrarea în învățământ este deficitară. Aceasta face ca sistemul să fie „infestat” de persoane fără vocație, ținută morală sau aptitudini minimale, deficiențele lor fiind transferate întregului corp profesoral prin insidioase și periculoase generalizări. Dacă unii profesori prezintă carențe moral-profesionale, asta nu înseamnă că toți sunt la fel…

Așadar, să nu-i punem la zid pe profesori în mod indistinct și fără motiv. Pe cei care merită să fie criticați, să-i criticăm, iar pe cei vrednici, să-i lăudăm. Că și așa nu se aleg cu prea multe bucurii pentru ceea ce fac!…

[i] De pildă, în Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2006 (paragraful Schiță pentru o deontologie a cadrelor didactice) sau De ce e nevoie de un reglaj etic în educație în www.constantincucos.ro/2014/08/de-ce-e-nevoie-de-un-reglaj-etic-in-educatie (autor: Constantin Cucoș, sursa: Literatura de Azi)