O nouă epocă de cultură

O nouă epocă de cultură

by -
2 412

State pot trăi fără ideal: o maşină complicată care-şi ajunge ţinta prin mersul ei fără greş, o asociaţie de interese care le mulţumeşte îndestulător şi nu trebuie să fie deci desfăcută. Avem astfel de «societăţi de consum» în Belgia, în Sviţera, în Statele Unite, şi încă se mai adaug oarecare amintiri în trecut, de jertfe aduse împreună şi de biruinţe sub acelaşi steag ale strămoşilor, ce nu trăiau încă pentru realizarea câştigului material. Dar, când Statul de acest fel creşte puternic, măreţ prin bogăţia ce se descoperă, se prelucrează, se răspândeşte, atunci nevoia unui ideal, a unui ideal politic măcar, se iveşte de la sine pentru a îndrepta prisosul de putere generală ce rămâne din puterile individuale şi sociale, cheltuite pentru scopuri mai restrânse şi mai joase: astfel a răsărit deunăzi la auzul imnurilor de bucurie pentru cucerirea Cubei şi a Filipinelor, pentru strivirea unei vechi flote, unei glorioase armate, ideea imperială în viaţă, până atunci numai cu ţinte economice, a Statelor Unite.

Dar un popor trebuie să aibă culmi luminoase după care să se îndrepte, către care uitându-se, să afle un îndemn la lucru şi o mângâiere în suferinţe. Aceasta fie că poporul e îngrădit de hotarele unui Stat naţional desăvârşit încheiat, fie că Statul care-i poartă numele e pentru dânsul o cetăţuie de pregătire şi aşteptare – cum e România pentru Românime, – fie că, precum se întâmplă cu nenorociţii Poloni, statul lipseşte cu totul, a trecut în mâinile încleştate de lăcomie ale unuia sau mai multor cuceritori.

În România noastră liberă, în regat avem trăsuri, plimbări, alergări, baluri, gazete, poeţi simbolişti, societăţi şi cluburi pentru ceea ce se numeşte «politică» (şi e, am spus-o, război civil), avem reviste, foarte multe legi, şi puşcării model. Le au şi alte popoare. Dar acelea mai au şi un ideal ultim, o ţintă mai îndepărtată. O avem noi ? Am descoperit-o în zare şi n-am mai pierdut-o din ochi ? Sau nu-i simţim nevoia ? Ori poate vedem stele veşnice, binefăcătoare, în focurile nebune ce cheamă pe drumeţi spre adâncul ucigător al bălţilor, al prăpăstiilor de ape ?

Dacă întrebai pe cineva la 1830 care e idealul poporului românesc, acel care se poate atinge şi pentru care se adună, se îngrămădesc silinţele, – el ar fi răspuns: alcătuirea prin muncă frăţească, la care sunt primite şi puterile slabe, numai dor adevărat pentru lucru să fie, a unei literaturi naţionale, într-o limbă bună, cu un scris uşor, primit de toată lumea, într-o direcţie de înviere a neamului. Spre acest scop          s-au străduit fruntaşii vremurilor de atunci, şi au fost ascultaţi, fiindcă spuneau lucruri înţelepte, fără gând la dânşii, la faima şi interesele lor trecătoare, – şi ei au învins.

Aceeaşi întrebare ar fi primit peste vreo zece, douăzeci de ani alt răspuns: ne trebuie scuturarea jugului stăpânirii străine, cel rusesc dincoace de munţi, cel unguresc dincolo; ne trebuie înălţarea prin meşteri inimoşi şi cuminţi, prin mulţi muncitori plini de râvnă cinstită a unei Românii mari, unite, care să înfăţişeze în hotare păzite de ostaşi înţelegerea în gânduri ce se îndeplinesc între toţi cei ce vorbeau acelaşi grai. S-a dat luptă în jurul acestui steag, luptă în jurul cărturarilor: pe steagul roşu străluceau însă aceleaşi icoane ca şi pe steagul alb. După silinţi îndelungate, adesea întrerupte prin neînţelegeri vrednice de plâns, dar cu înţelegere totuşi în ceasul hotărâtor al asalturilor, s-a ajuns la întemeierea regatului României dintre Carpaţi şi Dunăre, iar, dincolo, la înnoirea Mitropoliilor ce ne călăuzesc neamul cu crucea care înseamnă şi dreptate, la înjghebarea unui partid naţional, care trăieşte încă măcar în inimi.

Aceste lucruri s-au făcut până pe la 1880. Atunci luptătorii nu mai avură, aici, în faţă, un duşman căruia să-i poată smulge biruinţa. Întrebarea unei îndreptări se puse din nou în mintea conducătorilor sau celor care credeau că sunt chemaţi a conduce în generaţia lor. Dar răspunsul nu mai fu, ca odinioară, acelaşi, pornit din înţelegerea adevăratelor şi celor mai grabnice nevoi ale neamului.

Unii propuseră ca ţintă lărgirea libertăţilor publice până la desăvârşita anarhie a patimilor, a intereselor şi vanităţilor dezlănţuite în voie. Alţii se gândiră că se cuvine a realiza şi la noi ideile socialismului industrial contemporan, care îmbracă într-o doctrină aspiraţiile unei clase de muncitori nedreptăţiţi, ai oraşelor şi ai minelor din pământ, pe care noi n-o avem. Dimpotrivă, o a treia categorie văzu fericirea noastră în evoluţia unor partide care să se stingherească la lucru, să se spioneze, să se clevetească, să-şi facă zile amare, să se pângărească, – umbrind în mintea privitorilor ideile fundamentale ale moralei şi ţinând pe loc puterile neamului acolo unde ele s-ar fi putut desfăşura mai larg. N-au lipsit nici din aceia care au spus că menirea noastră e acum să facem bogăţie, bogăţie multă, americană, cartaginesă, evreiască-modernă, babilonică, pentru ciocoii-boieri, pentru boierii-ciocoi şi pentru toate liftele flămânde de câştig ale lumii: «capitalurile străine» vă rog. Ca idealişti, s-au înfăţişat, în sfârşit, oameni care credeau că pot prinde Ardealul – ceva mare, abstract, unde sunt «fraţi de dincolo«, buni de anexat ca să fie mai multe slujbe! – că pot prinde Ardealul în vârful unui tricolor de paradă, în cursul unei plimbări zgomotoase pe străzi pline de curioşi, ce ţipă şi ei pentru că nu înţeleg …

Păreri greşite, momeli, mofturi şi fleacuri !

Libertăţi avem destule: rămâne să le coborâm în moravuri. Socialismul trebuie înlocuit la noi printr-o politică de dreptate, de căinţă, de bună frăţie faţă de moşul şi badea din satul fără bogăţie şi fără cultură, care se încovoaie sub povara trândăviei şi zadarnicei noastre fudulii. Munca străină nu înaintează neamurile, fie că se înfăţişează în literatură, ştiinţă, artă de export, fie că ea se aduce îngrămădită în semnul, în simbolul aurului ce sună. Iar Ardealul nu se ia, nu se cucereşte, nu se anexează, ca Insulele Filipine – o tineri zgomotoşi cu steaguri copilăreşti; ci undeva, departe de tot, pluteşte în aerul de argint al idealului icoana întregului neam reîntregit, adus, adică, în timpuri de lumină, acolo unde fusese în vremurile sălbăticiei fără stăpân!

În această clipă n-avem nimic de cucerit, nimic de adaus: visătorii periculoşi care merg cu ochii închişi pe marginea zidurilor prăpăstuite, fermecaţi de lună, să nu fie luaţi de nimeni drept călăuze. În mişcarea noastră politică, e un timp de oprire, care va ţine poate multă vreme încă. Ce e de făcut aici, înăuntru, în Regat, rezultă din formele constituţionale căpătate, şi nu poate forma un ideal, un labarum[26] pentru o generaţie nouă.

Ce avem de făcut înainte de toate, e purificarea, întregirea, înaintarea, şi mai ales răspândirea culturii noastre. Avem în România un Stat pentru toţi, şi o cultură pentru boierii şi parveniţii din funcţii. Avem un Stat naţional fără o cultură naţională, ci cu o spoială străină, franţuzească. Avem visul de unire naţională în aceiaşi formă politică, îl legănăm în vorbe, şi nu-l chemăm la noi prin fapte: hotarele mai sunt încă hotare pentru cultura noastră. Ne dorim uniţi la un loc, şi nu ne cunoaştem nicidecum.

Aşa sunt lucrurile, şi nu mai pot dura aşa, fiindcă altfel tot ce avem se va risipi în vânt. Ne trebuie cultură tuturora, de sus până jos, dintr-un hotar al României până la altul, o cultură care să fie a noastră, cărţi pe rândurile inspirate ale cărora să cadă deopotrivă lacrima înaltei, bogatei doamne şi a sătencei, cărţi smulse de mâini nerăbdătoare până unde răsună graiul acestui neam. Jos nemernica bâiguială străină din saloanele cosmopolite, pentru întreţinerea cărora curg sudori de sânge pe lanurile muncite din greu, jos cărţuliile de simţire falsificată şi de corupţie, cu care Apusul otrăveşte ţări nepricepute, jos maimuţăria nelegiuită!

O nouă epocă de cultură trebuie să înceapă pentru noi. Trebuie, sau altfel vom muri! Şi e păcat – căci rânduri lungi de strămoşi cinstiţi ne stau în urmă şi n-avem dreptul să ne înstrăinăm copiii!

N. Iorga – „Sămănătorul”, anul II (1903), nr.20

(Visited 105 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

  1. @ Catre toti romanii ! ,Dumnezeu este cu noi ,de cine ne vom teme!Doamne Ajuta ortodocsi!

  2. Un apel la unitate,un apel la mobilizarea tuturor Romanilor,din toate sferele de activitate,valabil atunci cind la scris N. Iorga,un mesaj catre cetatenii Romani,valabil si astazi,Unire in cuget si simtiri-citindul pe Eminescu cel otravit de clasa politica de atunci,fiind contemporan cu Iorga si cu Arghezi,mari oameni de cultura,care au scris peste tot unde au avut acces,despre soarta Romanilor si despre clasa politica de atunci,in relatiile si impotriva dusmanilor Natiunii,cocolositi in Romania! Sa auzim numai de bine!

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.