Nicolae Iorga şi demnitatea unui popor

Nicolae Iorga şi demnitatea unui popor

by -
1 1670

Dezbaterea referitoare la dosarele fostei Securităţi ar trebui să fie doar un segment al dezbaterii mai largi referitoare la modul în care serviciile secrete au spionat, manipulat şi căutat să compromită activitatea şi imaginea fruntaşilor naţiunii române. Şi, când spun serviciile secrete, nu mă refer doar la cele româneşti, ci şi la cele ale marilor puteri sau la cele româneşti lucrând ca subcontractori ai marilor puteri. Un bun exemplu ni-⁠l oferă volumul Nicolae Iorga în arhivele vieneze şi ale Siguranţei regale (1903-⁠1914) (Bucureşti: Mica Valahie, 2012), volum conceput şi editat de Cornelia Bodea şi Radu Ştefan Vergatti. Perioada acoperită de volum e una definitorie pentru intelectualul public – cum ne place să spunem astăzi – Iorga, fiind epoca în care marele istoric editează revistele Sămănătorul, Neamul Românesc, Floarea darurilor sau Drum drept. Este epoca lui Iorga „apostolul naţional” al studenţimii, preoţimii şi învăţătorilor. Este epoca lui Iorga protector al transilvăneanului Octavian Goga şi naş literar al lui Mihail Sadoveanu, care îl însoţeşte pe Iorga la şezătorile literare naţionaliste din Bucovina. Este epoca în care bucovinenii trec prin ceea ce Liviu Papuc a numit „deceniul limpezirii”, limpezire care s-⁠a operat şi cu ajutorul Neamului Românesc al lui Iorga.(1) Este epoca în care Iorga întemeiază Şcoala de la Văleni, unde ţine cursuri de vară şi tipăreşte cărţi. Este epoca în care Iorga (n. 1871) avea între 32 şi 43 de ani. Nu era o efigie, ci un tânăr cărturar care cerea, în 1906, ca România să nu fie „statul-⁠cârpă al unui popor-⁠zdreanţă, care nu înţelege să fie stăpân acasă la dânsul”.(2) Ca atare, Iorga întră în vizorul „organelor” româneşti şi imperiale, din vecini.

Pentru austrieci, Iorga era omul politic şi cărturarul care reprezenta cel mai bine „iredentismul” românesc. Ca atare, evoluţia lui politică şi intelectuală, precum şi apariţiile lui publice sunt monitorizate cu maximă luare-⁠aminte de diplomaţii austrieci din Bucureşti şi Viena. Dar aceşti diplomaţi străini aveau o reţea de informatori care nu includea doar cetăţeni austrieci, ci şi oameni politici români dornici să contribuie la strângerea legăturilor frăţeşti dintre civilizata împărăţie chesaro-⁠crăiască şi România modernă, „factor de civilizaţie în Orient”, cum o numea în obligatoria franceză  de broşură boierească Alexandru A. C. Sturdza.(3) Obiectivele austriece erau, în mare măsură, şi acelea ale guvernanţilor de la Bucureşti: stabilitatea Vechiului Regim, a ordinii monarhico-⁠nobiliare sau latifundiare care – după cum arăta cândva şi Arno J. Mayer în The Persistence of the Old Regime (1981) – înflorea încă în această parte de Europă. Atât diplomaţii austrieci, cât şi oficialii români (agenţi ai Siguranţei, prefecţi de poliţie, miniştri) care îl supravegheau pe Iorga vorbesc despre „naţionalism” cu un amestec de aprehensiune şi dispreţ, ca despre un fel de ideologie terorist-⁠sectară care ar putea să dărâme întreg edificiul social.

Astfel, informatorii Siguranţei se temeau că Iorga, la cursurile şcolii de vară din 1908, va ţine conferinţe care „vor forma pe studenţi în sensul vederilor naţionaliste” şi propuneau trimiterea unui agent care să conspecteze prelegerile lui Iorga, prelegeri care ar fi putut ajuta autorităţile la elucidarea „fazelor mişcării naţionaliste”.(4) Agentul expediat la Vălenii de Munte în vara lui 1908 nota ulterior cu îngrijorare că Iorga propovăduia studenţilor naţionalismul (5) şi că o făcea într-⁠un chip „simpatic şi insinuant” care îi va aduce „în scurt timp o uimitoare popularitate”(6). Omul Siguranţei îşi informa superiorii în iulie 1908 că Iorga le preda cursanţilor de la Vălenii de Munte că „direcţia culturii şi politicii noastre” urmează să fie „naţionalismul, care se va înfige cât mai adânc în pieptul tineretului – oricâte stavile i s-⁠ar opune de guverne”.(7) Prefectul poliţiei din Iaşi îi scria în mai 1909 ministrului de interne pentru a-⁠l preveni de manifestaţia pe care „studenţii de aici aşa-zis naţionalişti” urmau să o ţină în semn de protest împotriva expulzării lui Iorga de către autorităţile austriece,(8) iar un agent al Siguranţei îşi avertiza şefii că broşura Cultură naţională şi politică naţională, cuprinzând un discurs ţinut de Iorga în octombrie 1908, „merită toată atenţiunea” pentru că „e un mijloc de propagandă a mişcărilor naţionaliste cu multă şansă de reuşită”.(9)

Departe, aşadar, de a constitui un cuvânt de ordine al elitelor de guvernare de la Bucureşti, naţionalismul era un concept suspect, pentru că era perceput de guvernanţi ca fiind rezultatul unei alianţe nesănătoase dintre un cărturar de tip Iorga şi popor. Ideile reţinute de agenţii Siguranţei din prelegerile şi broşurile lui Iorga compun schiţa unui naţional-⁠conservatorism axat pe ceea ce Iorga numea o „solidaritate agrară care ar fi cuprins şi pe ţărani”.(10) Asemeni lui Gandhi, al cărui naţionalism indian avea ca obiective atât eliberarea de sub robia colonială engleză, cât şi desfiinţarea sistemului de caste, naţional-conservatorismul sau naţional-⁠democraţia lui Iorga vedea în naţionalismul cultural un mijloc de emancipare externă şi internă a României şi românilor. N. D. Cocea l-⁠a atacat pe Iorga în epocă în texte precum „Dunărea «românească»!” din februarie 1907, deoarece chipurile Iorga ar fi vorbit în numele „clasei stăpânitoare şi războinice” care voia ca Dunărea să fie românească doar pentru a o folosi la exportul de cereale. Dar Iorga denunţa în termeni cât se poate de categorici „conservatorismul” care masca înguste interese de clasă: „Din ce în ce mai puţin însă partidul conservator reprezintă proprietatea de pământ şi îi lipseşte instinctul de solidaritate cu ţăranii […] Partidul conservator e o cameră mobilată [închiriată] cu luna şi numai locuind într-⁠o casă moştenită din strămoşi se pot face reforme”.(11) În 1908, la şcoala de vară de la Văleni, Iorga ataca atât „ifosele” boierilor care se făceau „vinovaţi de crima îngrozitoare de a fi ridicat zăgazul între ei şi pătura nenorocită a ţăranilor”, cât şi politica economică permiţând corporaţiilor străine să exploateze bogăţiile solului şi subsolului din România. Iorga denunţa guvernanţii care acţionau „fără frică de Dzeu şi fără conştiinţa că, săcătuindu-⁠se pământul cu o furie sălbatică, şi necruţând nimic pentru viitor, ajungem a lăsa moştenire o mizerie cumplită”.(12)

Iorga nu cruţa nici politica externă de partid şi de facţiune, care se folosea de ideea caţavenciană a „Europei” pentru a lovi în concurenţa politică şi a câştiga bunăvoinţa stăpânilor imperiali. Iată ce spunea Iorga în octombrie 1908, sub nasul autorităţilor: „Politica noastră externă la momentul de faţă şi politica de ieri şi cea de alatăieri, aceea care se face de câteva decenii, politica aceasta pleacă din două motive […]: un motiv este interesul de partid. De exemplu, ştiţi că am ajuns până la ridicol în concurenţa pentru câştigarea bunelor graţii ale străinătăţii. Unii au izbutit să-⁠l aducă pe Francisc-⁠Iosif la Bucureşti: a fost o straşnică bucurie că i-⁠au dat gata pe ceilalţi, lovitura era aşa de puternică, încât aceia nu puteau decât doar să facă împăratului o reşedinţă la Bucureşti (ilaritate), ca să fie totuşi ceva mai mai decât adversarii. Interese esenţiale ale neamului nostru sunt luate în batjocură şi chestiuni de viaţă pentru noi sunt primejduite pentru interesele de partid […] Alt motiv pentru care facem politică aşa cum o facem este vechiul servilism faţă de Europa, grija ce avem despre ce zice Europa de noi. Au fost momente când Austria n-⁠a găsit cuvinte destul de grele pentru bulgari; bulgarii au urmat înainte cum ştiau ei. Noi nu suntem aşa; la fiecare moment ne întrebăm, oare ce se zice despre noi? Vedeţi în foile noastre cum se culege fiecare atestat pe care ni-⁠l dau gezetele din străinătate prin cine ştie ce nenorocit care habar n-⁠are de rosturile noastre”.(13) Conform lui Iorga, lipsa de anvergură a politicii interne şi externe româneşti se datora absenţei unui ideal însufleţitor, ideal care ar fi putut sta la baza unei politici cu adevărat realiste sau adevăr care ne-⁠ar fi putut face liberi: „Vă aduceţi aminte de vestitul discurs al lui Victor-Emanuel, care a strigat îna­intea Europei întregi înainte de a ajunge la luptă: sunt dureri italiene care pe mine, rege italian, nu mă pot lăsa nesimţitor. După câtăva vreme Piemontul a fost bătut, dar Italia s-⁠a făcut. Vedeţi! (Aplauze). Aici este filosofia cea mare a istoriei. Nu e nevoie ca un popor care are dreptate şi pregătire să învingă, înving împrejurările. O putere supra-⁠naturală lucrează pentru dânsul şi, dacă nu în ziua aceea, la ceasul său – opera care trebuie să se săvârşească se săvârşeşte”.(14) La 1918, România Mare s-⁠a făcut exact aşa cum profeţise Iorga, nu ca urmare a calculelor, ci a asumării realităţii unei Românii întregi de către generaţia tranşeelor.

Naţionalismul lui Iorga era perceput de autorităţi în termeni de clasă, ca revoltă a unui fond social obscur care trebuia menţinut în lanţuri şi pe care activitatea lui Iorga risca să-⁠l agite. Constatând că broşurile cu discursurile lui Iorga „conţin fulminantele cele mai grozave” care ar putea da naştere la mişcări mai serioase decât cele din 1907, agentul „Stan Em.” avertiza, într-⁠un raport din martie 1909 care i-⁠a fost înmânat şi lui Ion I. C. Brătianu, pe atunci prim-⁠ministru: „Încă din luna Martie anul 1906, înainte de evenimentul din Piaţa Teatrului, dl profesor N. Iorga începuse o serie de conferinţe care a svăpăiat minţile dând naştere măcelului din 13 Martie 1906, şi apoi răscoalelor din 1907. Dacă prin conferinţe rostite în centrele României şi chiar prin oraşele mai mici, conferinţe ce n-⁠au fost pe atunci puse sub tipar s-⁠au produs evenimente atât de grave pentru siguranţa Statului nostru, uşor se pot deduce urmările ce vor da publicarea acelor conferinţe cari se răspândesc în mase, cari formează lectura de predilecţie a naţionaliştilor şi dezvoltă spiritul de demnitate a ţăranului nostru. Dacă atunci prin cuvinte ce-⁠şi perd efectul prin trecere de timp (verba volant) s-⁠au putut produce vărsări de sânge şi s-⁠a sdruncinat pentru moment basele sociale de azi, nu se ştie ce va produce mâine acele discursuri scrise, deci pe cari continuu pătura apăsată le va avea sub ochi.”(15)

Aşadar, în România, „sentimentul de demnitate” al „ţăranilor noştri” (la propriu, adică aflaţi în stăpânirea latifundiarilor şi surtucarilor – cum îi numea Sadoveanu – modernizatori), adică al „păturii apăsate” nu trebuia trezit prin broşurile istorico-⁠politice ale lui Iorga. De exact aceeaşi părere erau şi oficialităţile austro-⁠ungare, care deplângeau faptul că românii din Bucovina sunt „uşor de aprins” la contactul cu oratoria lui Iorga pentru că au o „stare economică grea” şi „tendinţa spre un trai mai uşor, aceasta din urmă fiind o caracteristică a poporului acesta” care „contribuie esenţial la lipsa de independenţă şi la felul lor uşor influenţabil”.(16) Cu alte cuvinte, ideea unirii cu România prindea teren în Bucuvina pentru că românii din Bucovina, „naivi” şi foarte „sensibili la sloganuri”, nu ştiau să accepte cu recunoştinţă faţă de împărat „starea economică grea” în care se aflau şi căutau un trai mai bun prin unirea cu România (unde mergeau la lucru şi unde îşi trimiteau copiii la şcoli de meserii).(17)

Şi austriecii, şi oficialităţile române notau cu satisfacţie faptul că „elementele cu influenţă şi cercurile politice” din România se ţineau departe de agitaţia naţionalistă a lui Iorga.18 Prefectul Poliţiei din Iaşi, G. Săndulescu, îi scria la 13 iunie 1909 ministrului de interne că Iorga a vorbit la Iaşi în faţa unui grup de studenţi şi de „gură cască” şi că totul a fost „ridicul”.(19) Consulul austriac Grzybowski de la Iaşi îi scria în 14 iunie 1909  lui Aloysius von Aehrenthal, ministrul de externe de la Viena, că: „În general, influenţa şi popularitatea lui Iorga par să se mărginească numai la cercurile studenţeşti şi la populaţia mai săracă, fără slujbe, a orăşenilor care în lipsa unei ocupaţii serioase găseşte oarecum plăcerea în festivităţile publice ca într-⁠un fel de distracţii duminicale, pe când păturile mai bine situate, cu bunul simţ propriu caracterului românesc, găsesc activitatea numitului tribun al poporului cu totul anormală.”(20) Aşadar, Grzybowski credea, spre deosebire de funcţionarii imperiali din Bucovina, că românii au „bun-⁠simţ”. Şi, acolo unde Săndulescu asigura Bucureştiul că Iorga a vorbit în faţa unei mâini de oameni, consulul Grzybowski anunţa Viena că Iorga s-⁠a adresat în faţa statuii lui Ştefan cel Mare unei mulţimi de mai multe mii de oameni.(21)

În genere, dacă autorităţile româneşti căutau să-⁠l bagatelizeze pe Iorga, austriecii încercau să estimeze impactul său real. Astfel, Carol I îi declara Prinţului Schönburg în noiembrie 1908 că Iorga nu poate fi luat în serios şi că „în privinţa atitudinii lui se poate doar zâmbi”.(22) În decembrie 1908, se pare că regele Carol I îl asigura pe acelaşi Schönburg care îl asigura mai departe pe baronul von Aehrenthal că „elementele onorabile” ale societăţii se ţin departe de Iorga care e „total nebun”.(23) În data de 5 martie 1909, acelaşi Schönburg îl informa pe acelaşi Aehrenthal că Brătianu şi cu regele Carol I sunt de părere că Iorga e un om a cărui „purtare” nu „inspiră încredere şi e ridicolă”. Ca urmare, nu ar avea rost să i se creeze statuie de martir al cauzei naţionale expulzându-⁠l din Bucovina.(24) Caraghioslâcul comportamentului lui Iorga era probabil sporit de dificultăţile financiare în care se aflau Liga Culturală şi alte întreprinderi cultural-⁠misionare în care era implicat Iorga. Aici, rolul Regelui Carol I se dovedeşte a fi de o ambiguitate salvatoare, pentru că, deşi le transmite oficialilor austrieci că Iorga nu merită luat în seamă, Carol I donează bani din puşculiţa personală (10000 lei) Ligii Culturale a lui Iorga,(25) punând-⁠o pe linia de plutire. Carol I îl şi numeşte pe Iorga profesor al tânărului prinţ Carol, viitorul Carol II. Austriecii interpretau această numire, precum şi sprijinul financiar dat de Carol I Ligii Culturale ca o metodă a regeui de a flata vanitatea lui Iorga şi de a se asigura că nu va fi atacat de un cărturar cu o priză la public din ce în ce mai mare, care contrazicea dispreţul oficial şi oficios faţă de Iorga.

Trăim într-⁠o ţară în care, de mai bine de un secol, unii cărturari sunt victime ale terorii de stat (Iorga, Virgil Madgearu, Mircea Vulcănescu ş.a.m.d.), în vreme ce unii intelectuali lucrează pentru „servicii”. Arhivele poliţiilor politice din România conţin mai multe pagini dostoievskiene decât întreaga literatură română. Iar paginile apostolilor neamului – mai multă lumină decât ne-⁠ar lăsa să credem demitizatorii năimiţi de ieri şi de azi. Ideea e că „sentimentul de demnitate” al „păturii apăsate”, adică, atunci şi acum, al unui întreg popor, nu se poate deştepta decât apelând la liniile de forţă ale istoriei şi culturii naţionale

Deşi lansează şi ei ocazionala fumigenă a imperiilor în criză de explicaţii,(26) tot austriecii vin cu analiza cea mai serioasă şi cumpănită a meritelor lui Iorga. Din raportul înaintat superiorilor săi ierarhici de către reprezentantul Biroului de corepondenţă, Herr Wollanka, care a început să-⁠l frecventeze pe Iorga la sugestia şefilor săi, se desprinde un portret foarte simpatic al lui Iorga. Wollanka sugera revocarea ordinului de expulzare a lui Iorga din teritoriile austriece, arătând că, de fapt, cărturarul era unul extrem de serios, validat în ţările de cultură veche. Vanitatea lui Iorga, observa Wollanka, nu erau cu nimic mai mare decât a celorlalţi oameni politici români, cu merite mult mai mici decât ale lui Iorga. Wollanka notează că Iorga a fost ales deputat ca independent, ceea ce, în condiţiile în care partidele de guvernământ manipulau alegerile, era o adevărată victorie, indicând simpatia de care se bucura în România profesorul naţionalist: „Ca istoric se bucură de un renume ce depăşeşte graniţele României şi în limba germană a scris două cărţi voluminoase şi apreciate: Istoria poporului român şi Istoria imperiului otoman […]  Alături de Maiorescu, Iorga se numără printre cele mai mari forţe spirituale ale ţării şi se distinge de asemenea printr-⁠o mare seriozitate ca şi printr-⁠o putere de muncă colosală. Ca savant e departe de orice diletantism şi se bucură de o memorie devenită proverbială”. Wollanka rezumă cu acurateţe şi cu oarecare empatie şi crezul politic al lui Iorga: „Ţelurile sale politice se pot caracteriza prin cuvintele următoare: cam 95% din populaţie trăieşte azi fără drepturi politice, în mizerie socială şi materială. O politică naţională trebuie să se îngrijească de eliberarea şi ridicarea acestor mase. Măsurile pentru îmbunătăţirea situaţiei materiale şi culturale a ţărănimii ar trebui să meargă mână în mână cu participarea acesteia în drepturile politice”(27). Austriecii nu erau singurii care să recunoască meritele lui Iorga, ungurii notând şi ei cu îngrijorare înflorirea Şcolii de la Văleni unde Iorga, alături de profesorii universitari A. C. Cuza, Vasile Bogrea, Şumuleanu, Ştefan Bogdan, Alexandru Lepădatu şi alţii, ţinea cursuri de naţionalism practic şi democratic. Presa maghiară comenta modernitatea cursurilor de vară ale lui Iorga, croite, conform gazetarilor budapestani, pe modelul şcolilor de vară americane. Maghiarii se temeau că românii îi devansaseră în materie de propagandă naţională.(28) Iată aşadar că prin naţionalism eram moderni şi reuşeam să luăm înaintea unor vecini cărora ne-⁠am obişnuit a le invidia neputincios şi contraproductiv sincronismul.

În tot acest timp, după cum am văzut, guvernanţii României căutau să îl discrediteze pe Iorga, să îl lase fără auditoriu la şcoala de la Văleni, organizând nişte cursuri paralele la Universitatea din Iaşi, să strivească din faşă apariţia oricărei puternice mişcări studenţeşti,(29) să îl manipuleze prin intermediul falşilor admiratori, apărând din neant şi cerându-⁠i să renunţe la poziţiile sale principiale de dragul naţiei,(30) şi chiar să îl spioneze în propria casă. Iată un document de ticăloşie dostoievskiană, un raport al unui student care, din uliţă, îl spionează pe Iorga la masa lui de lucru. Această invazie a întunericului stradal în studioul lui Iorga anunţă parcă vizita desantului legionar condus de Traian Boeru, 33 de ani mai târziu. Deocamdată, bezna doar îi dădea târcoale lui Iorga, adulmecându-⁠l din stradă: „Bucureşti, 2 martie 1907. Notă. Dnu profesor Iorga n-⁠a avut curs aseară la Universitate după cum se credea […] La ora 9 ½ m-⁠a dus la domiciliul său (Bucureşti 42). Locuieşte în apartamentul din dreapta. Dsa era acasă şi mi s-⁠a părut că e singur. Storul camerei sale era lăsat şi lampa aprinsă în mijlocul camerei făcea să se desemneze bustul său pe stor. Din poziţia pe care o avea mi s-⁠a părut că citeşte. Sun la scară şi sunt primit. În adevăr, dsa era la birou, însă nu singur, ci cu secretarii săi, studenţii Traian Dumitriu şi Marin Gheorghe (studenţi la Litere, buni prieteni ai mei). Am arătat dlui profesor scopul vizitei mele, spunând că  vin din mijlocul studenţilor agitaţi şi îi cer sfatul dacă pornirea noastră nu e periculoasă statului în împrejurările în care ne găsim. Dsa ne sfătuieşte să fim cât mai calmi că totul dus la extrem ne-⁠ar putea compromite acţiunile şi poziţia noastră de stat occidental”. La plecare, sursa şi-⁠a sondat prietenii căutând să afle dacă Iorga e frecventat de ofiţeri ai armatei române, apoi a promis lui Iorga că va reveni cu veşti din sânul studenţilor. „Prietenii mei luând direcţii deosebite, m-⁠am depărtat de ei şi m-⁠am reîntors în Bucureşti 42. Fiind însă lampa stinsă, am căutat să văd de nu pot afla de la sergentul de post. Acesta n-⁠a putut să-⁠mi dea nici o informaţie precisă. Totuşi l-⁠am rugat să observe fără a atrage atenţiunea nimănui şi să-⁠mi comunice seara următoare”.(31)

Treizeci şi trei de ani mai târziu, după asasinarea lui Iorga, studenţimea legionară a căutat să împiedice arborarea steagului negru de către universităţi. În decembrie 1940, la Iaşi, tânărul student Eugeniu Coşeriu, însoţit de Gheorghe Lică, şeful Centrului Studenţesc Iaşi, şi de alţi „camarazi”, a năvălit peste profesorul Octav Botez pentru a-⁠l împiedica pe acesta să vorbească la curs despre Iorga.(32)

Trăim într-⁠o ţară în care, de mai bine de un secol, unii cărturari sunt victime ale terorii de stat (Iorga, Virgil Madgearu, Mircea Vulcănescu ş.a.m.d.), în vreme ce unii intelectuali lucrează pentru „servicii”. Arhivele poliţiilor politice din România conţin mai multe pagini dostoievskiene decât întreaga literatură română. Iar paginile apostolilor neamului – mai multă lumină decât ne-⁠ar lăsa să credem demitizatorii năimiţi de ieri şi de azi. Ideea e că „sentimentul de demnitate” al „păturii apăsate”, adică, atunci şi acum, al unui întreg popor, nu se poate deştepta decât apelând la liniile de forţă ale istoriei şi culturii naţionale. (autor: Mircea Platon, sursa: Contemporanul, nr. 9, septembrie 2016)

Note:

1. Vezi Liviu Papuc, Olga Iordache, editori, Deceniul limpezirii 1906-⁠1916. Bucovina sub lupa Neamului Românesc a lui Nicolae Iorga (Iaşi: TipoMoldova, 2015).

2. Nicolae Iorga, Lupta pentru limba română (Bucureşti: Cartex, 2016 [1906]), 41.

3. La Roumanie moderne; comme facteur de la civilisation en Orient (Paris : Librairie J. Rothschild, Lucien Laveur, 1902).

4. Cornelia Bodea, Radu Ştefan Vergatti, editori, Nicolae Iorga în arhivele vieneze şi ale Siguranţei regale (1903-⁠1914) (Bucureşti: Mica Valahie, 2012), doc. 11, p. 46.

5. Doc. 27, p. 66.

6. Doc. 15, p. 51.

7. Doc. 27, p. 66.

8. Doc. 60, p. 136.

9. Doc 31, p. 72.

10. Doc. 102, p. 257.

11. Doc. 102, p. 257.

12. Doc. 25, p. 64.

13. Doc. 31, p. 80-81.

14. Doc. 31, p.83-⁠84.

15. Doc. 51, p. 123-⁠124.

16. Doc. 99, p. 237.

17. Doc. 99, p. 239.

18. Doc. 67, p. 150

19. Doc. 69, p. 154.

20. Doc. 71, p. 158.

21. Doc. 69, p. 154, doc. 71, p. 158.

22. Doc. 35, p. 97.

23. Doc 38, p. 103.

24. Doc. 50, p. 123.

25. Doc 91, p. 212.

26. Pentru Iorga ca ”omul ruşilor” vezi doc. 101, p. 259.

27. Doc 95, p. 218-⁠219.

28. Doc 28, p. 68.

29. Doc. 81, p. 180.

30. Doc 70, p. 154-⁠155, doc 77, p. 168.

31. Doc. 4, p. 32.

32. Lucian Nastasă, „O comemorare disputată. Asasinarea lui Nicolae Iorga şi mediul universitar”, în Nastasă, Intelectualii din România: Configuraţii culturale. Studii şi documente (Cluj-Napoca: Mega, 2014), 192-⁠226.

(Visited 262 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Tind sa cred ca domnul Iorga era un intelectual de canapea. Nici o revolutie nu ia nastere prin discutii intelectuale, de asemenea, nu acesti domni sunt cei ce varsa sange pentru neamul romanesc.
    In ciuda tuturor calitatilor acestui distins domn, tradarea si culpa sa indirecta in moartea lui Corneliu Zelea Codreanu nu poate fi iertata. Sprijinul sau pentru un despot strain in detrimentul unei miscari nationale ortodoxe nu trebuie trecut cu vederea.

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.