Ne puteam opri pe Nistru? (2)

Ne puteam opri pe Nistru? (2)

by -
0 352

De ce nu ne puteam opri pe Nistru?

La 22 iunie 1941, generalul Antonescu dă celebrul ordin „Români, vă ordon, treceţi Prutul!”, angajând Armata Română în război alături de Germania împotriva U.R.S.S. (operaţiunea Barbarossa). 22 iunie 1941 rămâne data oficială a intrării României în Al Doilea Război Mondial. Dar oare să fie aşa? Oficial, da, dar neoficial? S-a încheiat pacea dintre România şi soviete, după declaraţia de război a acestora din 1 mai 1919? Dar 26 iunie 1940, atacarea soldaţilor care se retrăgeau, nu era parte a unui război? Căpitanul Ioan Boroş, împuşcat mortal la Herţa de către trupele sovietice la 29 iunie 1940, când a ieşit în faţa lor spunându-le că au depăşit linia de demarcaţie, nu a căzut în război? Aşa a fost ocupat şi ţinutul Herţa în iunie 1940, chiar dacă nu era parte a cererii ultimative a lui Stalin. Dar interminabilele provocări de la frontieră dintre iulie 1940 şi iunie 1941, ocuparea prin surprindere a ostroavelor din Delta Dunării, luptele de uzură, ciocnirile pe graniţă rezultate cu morţi şi răniţi, nu fac parte din război? Mai trebuie amintite avioanele de recunoaştere sovietice care survolau zilnic teritoriul românesc încă din mai 1941? De aceea spun că data oficială este mai mult decât discutabilă.

Am atacat Rusia Sovietică la 22 iunie 1941 (s-ar putea spune că am contraatacat-o) alături de armata germană. Frontul românesc era parte a Grupului de Armate Sud condus de generalul Gerd von Rundstedt, practic partea sudică a acestui front. Armata a 4-a română (general corp de armată Nicolae Ciupercă, corpurile 3,5,11 armată cu diviziile 11,15,21 şi 35 inf, 1 gardă, 1 grăniceri, brig 7 cav, brig 1 şi 2 fortificaţii şi reg 17 inf) se afla desfăşurată de la sud-est de Iaşi (Comarna) până la confluenţa Prutului cu Dunărea (front de 200 km), la nordul ei era dispusă Armata a 11-a germană (general-colonel Eugen von Schobert, corpurile 11, 30 şi 54 germane cu diviziile 46, 50, 76, 170, 198, 239 şi ulterior 72 infanterie, la care se adăugau Corpul de cavalerie român, cu brig 5 şi 6 cav, şi diviziile române 5,6,8,13,14 inf şi 1 blindată) pe un front de circa 150 km, iar în continuarea acesteia din urmă, de-a lungul graniţei trasate de Molotov, de la Seletin la Ripiceni, pe un front de circa 130 km, Armata a 3-a română (general corp de armată Petre Dumitrescu, cuprinzând Corpul de munte cu brigăzile 1,2,4 munte, divizia 7 infanterie, brigada 8 cavalerie), toate formând împreună Grupul de armate „General Antonescu”. În primă fază, acest grup de armată avea sarcina de a fixa forţele inamice, împiedicându-le deplasarea spre nord, acolo unde configuraţia frontului făcea necesară executarea primei lovituri şi înaintarea trupelor germane până la obţinerea unei continuităţi logice a frontului. Întreg frontul avea o formă înaintată în partea de sud, de aceea trebuia aşteptat ca ofensiva Grupului de Armate Centru să ajungă aliniamentul Grupului de Armate Sud. Dar pentru fixarea inamicului erau necesare dese incursiuni pentru testarea tăriei şi voinţei de luptă a inamicului, pregătind ofensiva viitoare prin ocuparea unor capete de pod de esenţiale pentru desfăşurarea operaţiunilor.
În faţa lor, Armatele 9 (general-colonel T. Cerevicenko) şi 12 sovietice (general-locotenent P.G. Ponedelin). Ulterior, primei armate i se trimite în ajutor Armata 18 (general-locotenent A. K. Smirnov) din Districtul Militar Moscova. Sovieticii, pe poziţii ofensive, aveau dispuse între Prut şi Nistru opt grupuri de armată, dintre care trei mecanizate, cu circa 20-24 mari unităţi de infanterie, mecanizate, tancuri, toate în componenţa Frontului de Sud al Armatei Roşii. Poziţiile ofensive ale sovieticilor nu lăsau dubii cu privire la intenţiile lor viitoare, de forţare a Porţii Focşanilor spre a pătrunde şi ocupa zonele petroliere ale Ploieştilor. Ne-am bătut bine, dar am şi avut pierderi importante, 5.011 morţi, 14.898 răniţi şi 4.487 dispăruţi, nu numai datorită lipsei de experienţă inerentă la un început de campanie, dar şi faptului că aveam în faţă poate cel mai puternic corp de armată din întreaga Armată Roşie, Armata a 9-a sovietică. Şi fără îndoială, corpul cel mai puternic de izbire a fost Armata a 11-a germană, împreună cu unităţile româneşti din cadrul acesteia. Cam atât, deocamdată, despre campania pentru recuperarea Basarabiei şi Bucovinei. Dar ca să răspund la întrebarea din titlu, va trebui să iau în calcul mai multe tipuri de cauze.

Cauzele operaţionale

Chiar şi din forma porţiunii dintre Prut şi Nistru, mai lată la sud şi mai îngustă la nord, se putea deduce că nu am fi avut cum să atingem Nistrul concomitent. Mai era şi natura terenului şi gradul de rezistenţă opus de adversar. De exemplu, divizia a 35-a română este înfrântă în faţa masivului Corneşti, fapt care a dus la necesitatea schimbării planului tactic şi operaţional prin obligativitatea schimbării direcţiei de înaintare a unităţilor vecine către noul pericol. Astfel, Armata a 4-a română a oprit ofensiva ca să nu rămână cu stânga descoperită şi a manevrat stânga sa spre nord într-o mişcare de învăluire coordonată cu Armata a 11-a germană care manevra spre sud (corpul 54 german, div 72 inf germană, 1 blindată şi 35 inf române). Mai erau desele contraatacuri sovietice însoţite de tancuri, după cum spuneam Armata a 9-a era poate cea mai puternică din întreaga Armată Roşie. Astfel s-a ajuns ca Armata a 3-a română să ocupe Bucovina de Nord mult mai repede decât Armata a 4-a română şi a 11-a germană centrul şi sudul Basarabiei. Astfel, Armata a 3-a a atins Nistrul la vest de Hotin la 7 iulie eliberând oraşul în ziua următoare, pe când centrul Basarabiei a fost eliberat total abia la 24 iulie, iar sudul la 26 iulie. Ce-ar fi trebuit să facă militarii Armatei a 3-a? Să stea şi să se uite peste Nistru la sovieticii de pe linia fortificată „Stalin”? Şi ce ar fi făcut sovieticii? Ar fi lăsat efective de acoperire în spatele fortificaţiilor şi ar fi deplasat trupe în Basarabia, contra Armatelor a 3-a şi a 11-a. Atunci următoarea misiune a fost forţarea Nistrului în dreptul oraşului Moghilev, forţare realizată în 17 iulie 1941 ora 3.45, până seara se edifică două capete de pod la est de Nistru care sunt dezvoltate prin lupte grele, ajungând ca în seara de 20 iulie să aibă 8 km frontal şi 7 km adâncime (cel realizat de corpul de cavalerie), respectiv 15 km frontal şi 8-10 km adâncime (cel al vânătorilor de munte). Din aceste capete de pod, fiind situaţia prielnică, la 21 iulie 1941 Armata a 3-a română a trecut la ofensiva generală spre Voznesensk pe Bug. În acelaşi moment, corpul 54 german forţa Nistrul la Dubăsari. Fără îndoială că acţiunea de la Moghilev şi ofensiva ulterioară au fost de un real folos celorlalte două armate care luptau în Basarabia, Cetatea Albă fiind ocupată abia 5 zile mai târziu, la 26 iulie.

Aşadar, să ne oprim pe Nistru când noi deja îl trecusem cu zece zile în urmă? Iar ofensiva declanşată de Armata a 3-a care a facilitat curăţirea Basarabiei de sovietici, n-ar fi trebuit pornită, ca să nu călcăm prea mult pe teritoriul sovietic? Nu uitaţi că sovieticii s-au retras din sudul Basarabiei spre Odesa şi datorită pericolului de a fi învăluiţi de la nord de trupele româno-germane ce declanşaseră ofensiva spre Bug. La fel s-a întâmplat şi în cadrul ofensivei pe Tisa în aprilie 1919.[ ] În cursul contraofensivei declanşate la 16 aprilie 1919 am ajuns din Apuseni la linia Tisei, iar Antanta insista să nu trecem Tisa deoarece încerca să-l aducă pe zadarnic pe Bela Kuhn la raţiune prin mijloace diplomatice, lucru nereuşit cum se va vedea mai târziu. Dar noi trecuserăm deja Tisa, Grupul de Nord, pentru a face legătura cu cehoslovacii. Abia mai târziu, în iunie, când bolşevicii unguri i-au atacat pe cehoslovaci şi aceştia s-au retras, descoperindu-ne dreapta, ne-am retras dincolo de râu cu toate efectivele.

Cauze politice

Revin la conjunctura politică şi geopolitică internaţională din anul 1941. Franţa, una dintre marile puteri ale perioadei interbelice îşi încetase existenţa. Anglia, o altă mare putere, lupta izolată încercând cu disperare să-şi apere insula atât împotriva aviaţiei, cât şi pe mare, pentru a nu fi total blocată. În Africa de Nord, Afrikakorps-ul lui Rommel venit în ajutorul italienilor era victorios, ocupase Tobruk-ul şi părea doar o chestiune de timp până ce va defila la Cairo. Belgia, Olanda, jumătate din Franţa, Danemarca, Norvegia, Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia cu insula Creta, toate ocupate de germani, iar celelalte state neutre sau aliate cu Germania. Germania devenise puterea dominantă de pe continent, şi nimeni nu părea că îi putea sta în cale. Şi nici nu era cine.
Situaţia Angliei era deplorabilă, o invazie ar fi fost catastrofală pentru ei. Teama lui Hitler pentru debarcări i-a scutit de o soartă tristă şi omenirea la fel, dar cu preţul sacrificării Europei de Est şi altor ţări ulterior. Japonia era aliata Germaniei, făcând parte din Axă. Era logic odată cu declanşarea războiului dintre Germania şi U.R.S.S., Japonia să atace în Orientul Îndepărtat, în Siberia. Avuseseră ciocniri în Mongolia încă din 1939, cea mai cunoscută fiind cea de la Halhin Gol din august 1939. Chiar Stalin menţinea trupe importante în Siberia de teama unui atac japonez care nu s-a mai produs, parte din trupele respective fiind transferate spre vest după ce a fost clară intenţia japonezilor şi după Pearl Harbour, unele intrând direct de pe trenuri în luptă în cadrul bătăliei Moscovei. Dar în vara lui 1941 Hitler încă putea miza pe ajutorul nipon, fie şi numai pentru a ţine trupe sovietice cât mai departe de frontul european.

Opinia publică în S.U.A. era clar împotriva intervenţiei în război, ea dorind să-i lase pe europeni să se bată între ei cât vor dori. Experienţa din primul război mondial, cu cinci sute de mii de soldaţi americani morţi, răniţi şi dispăruţi pe câmpiile Franţei fiind încă traumatizantă. Tocmai din această cauză Franklin Delano Roosevelt nu i-a putut sprijini deschis pe englezi în 1940 de teama campaniei electorale ce urma. Şi mai târziu americanii au trebuit să rămână în principiu neutri, până la 7 decembrie 1941, data atacului japonez de la Pearl Harbour. Şi chiar după aceea, era dificil să-i convingi pe americani să meargă şi împotriva germanilor, nu numai împotriva japonezilor, chiar dacă de conjunctură erau aliaţi cu britanicii contra japonezilor, şi aceştia fiind atacaţi de niponi. Hitler a rezolvat problema declarând el însuşi război S.U.A., o decizie greu de înţeles, când ar fi putut să o mai întindă o vreme. Dar asta se întâmpla în decembrie, nu în iunie, şi nici în iulie, când am trecut Nistrul. Culmea este că englezii nu ne-au declarat război nici în iunie când am trecut Prutul, nici în iulie când am trecut Nistrul, nici în octombrie când asediam Odesa, ci tocmai în 6 decembrie, când treceam Bugul. Prin asta Churchill recunoştea indirect drepturile noastre asupra Basarabiei şi Bucovinei, necesităţile militare de a ne edifica o zonă tampon de protecţie, dar trecerea Bugului era prea mult şi trebuia să-şi facă datoria de aliat de conjunctură al ruşilor, poate au existat şi presiuni pentru asta.

Deci, Germania era puterea dominantă pe continent. Noi aveam o problemă de rezolvat cu ruşii, cu cine era logic şi normal să ne aliem? Cu germanii nu aveam nimic, nu ei ne ocupaseră nordul Transilvaniei, ei au arbitrat şi aprobat asta, ca şi o monedă de schimb şi de şantaj între noi şi unguri. Prin aceasta îşi asigura loialitatea atât a ungurilor, care se temeau să piardă acest teritoriu, cât şi a românilor, care îl doreau înapoi.

Să presupunem că ne opream pe Nistru şi ziceam că noi până aici am avut treabă. Dar ungurii mergeau mai departe, chiar dacă aveau efective mai reduse în campanie. La terminarea războiului cu o victorie germană, lucru foarte probabil în 1941 tocmai în lumina considerentelor geopolitice expuse mai sus, cui credeţi că le-ar fi rămas nordul Ardealului, ungurilor care au mers până la capăt sau românilor care s-au oprit la Nistru? Orice analiză făcută după 1941 sau 1942 intră în categoria celor postfactum expuse mai sus, la începutul articolului.

Mergem mai departe. S-au tot făcut comparaţii total deplasate cu Finlanda, că ei s-au oprit pe vechea graniţă pierdută în timpul războiului de iarnă şi au fost trataţi diferit. Cea mai marte inepţie pe care am auzit-o vreodată, iar cei care o susţin se vede că habar nu au de istoria războiului mondial. În primul rând, finlandezii nu aveau trupe germane pe teritoriul lor, ei nu luptau pe front alături de germani şi nici încadraţi cu ei. Puteau să meargă până unde doreau, nimeni nu le-ar fi putut impune. Dacă doreau să se oprească o puteau face oricând, germanii nu aveau cum să-i preseze sau să-i ameninţe cu ceva. Doar nu credeţi că ar fi trecut prin Suedia, şi-ar fi mutat forţe din Norvegia sau şi-ar fi desprins trupe de pe front ca să le trimită sute de kilometri ca să-l convingă pe Mannerheim să avanseze o sută de kilometri. Chiar să presupunem prin absurdul absurdului că ar fi făcut asta, finlandezii ar mai fi luptat? În fine, exerciţiul este de-a dreptul ridicol. Deci, Hitler nu avea nicio pârghie împotriva lui Mannerheim. Mai departe, cei care susţin că Stalin nu i-a ocupat pe finlandezi fiindcă aceştia nu au trecut mai departe de graniţa pierdută în 1940 din nou dau dovadă de crasă necunoaştere a realităţii, ca să mă exprim fin. Stalin, care spunea că tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care au fost scrise, să dea dovadă de un simţ al onoarei şi recunoştinţei? Hai să fim serioşi!

Realitatea este că finlandezilor nu le-a folosit la nimic faptul că s-au oprit pe vechea graniţă. În 1944, când sovieticii revin în ofensivă, ei nu se opresc pe graniţa stabilită în armistiţiul din 15 martie 1940, ci merg mai departe pentru a ocupa întreaga Finlandă. Intră în istmul Karelia cu ţinta Helsinki, şi un singur lucru i-a oprit: bătălia de la Tali Ihantala (1-9 iulie 1944), mult dincolo de linia de armistiţiu din 1940. Finlandezii au interceptat un mesaj radio care indica locul concentrării forţelor sovietice în vederea unui atac care ar urma să rupă linia defensivă şi au concentrat acolo tot ce aveau în materie de artilerie şi aviaţie (inclusiv aviaţia germană) şi le administrează sovieticilor o înfrângere dură. Convins de dificultatea de a cuceri Finlanda şi presat de nevoile de trupe pentru operaţia Bagration în ţările baltice unde rezistenţa era acerbă, dar şi cu faptul că aliaţii debarcaseră în Normandia şi puteau ocupa o bucată prea mare din Europa înaintea sa, Stalin a decis să renunţe la acest front divergent faţă de direcţia de principală de atac contra Germaniei şi să-şi menţină forţele spre vest. Tali Ihantala a fost motivul pentru care Finlanda nu a fost ocupată de sovietici, nu recunoştinţa lui Stalin.

Despre recunoştinţa lui Stalin îl puteţi întreba pe regele Mihai, care a fost silit să abdice deşi fusese decorat de Stalin cu ordinul Victoria pentru actul de la 23 august, sau pe generalul Avramescu, căruia i s-au adus mulţumiri la radio Moscova pentru tratamentul omenos al populaţiei în Crimeea, dar în martie 1945 a fost ridicat şi ucis de sovietici… sau pe mulţi alţii.

Puteam să facem acelaşi lucru ca şi finlandezii? Antonescu asta a încercat, tot în 1944. Era din acelaşi aluat cu Mannerheim şi Pilsudski (ultimul murise în 1935), cu experienţă în primul război mondial şi cu experienţă în luptele cu bolşevicii. Ştia că aceştia nu se ţineau de cuvânt şi nu respectau nimic în afara forţei brute. Şi Antonescu a încercat un Tali Ihantala, pe nume Iaşi-Focşani-Nămoloasa, dar asta este o altă poveste. Până la urmă, pe finlandezi nu i-a ajutat cu nimic faptul că s-au oprit la vechea graniţă, sovieticii au dat înapoi doar în faţa forţei, la fel cum au făcut-o şi în 1918-1919 în Basarabia. Poate dacă ar fi trecut vechea graniţă, finlandezii ar fi putut izola total Leningradul, iar cu căderea acestuia s-ar fi deblocat forţe germane care ar fi concurat la alte operaţiuni şi rezultatul ar fi fost altul. Poate.

Dar să revenim. Dacă noi am fi zis, odată ajunşi la Nistru, că ne oprim, ce s-ar fi putut întâmpla? Nu trebuie să mergem mai departe, doar până în primăvara lui 1941, respectiv cu trei luni înainte de momentul atingerii Nistrului. La 25 martie 1941 Iugoslavia este nevoită să adere la pactul tripartit cu Axa, dar are loc o lovitură de stat două zile mai târziu în care regentul Paul a fost înlocuit cu regele Petru al II-lea. La 6 aprilie începe invazia Iugoslaviei de către germani, italieni şi unguri, România şi Bulgaria refuzând să participe cu trupe. Dimpotrivă, Antonescu i-a transmis lui Hitler că în cazul în care ungurii vor intra în teritoriile locuite de români ca şi Banatul sârbesc, trupele române vor intra după ele şi le vor combate până la scoaterea lor afară. În unsprezece zile Iugoslavia capitulează (17 aprilie), fiind împărţită între Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria, precum şi statul independent Croaţia. Putea fi şi soarta României în cazul în care nu mergeam mai departe? Despre aspiraţiile României în 1941 cel mai sec a fost baronul Manfred von Killinger, ambasadorul german la Bucureşti, într-o discuţie cu ofiţeri români: „Voi vreţi ca germanii să-i bată pe ruşi şi apoi englezii să-i bată pe germani. Şi le-aţi da o mână de ajutor amândurora”. Câtă clarviziune politică!
————————————————–
[1] Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa)

Vezi și Partea I.

autor: Cristian Negrea

sursa: Revista Art-emis

(Visited 82 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.