Miscarea de rezistenta antisovietica din Bucovina

Miscarea de rezistenta antisovietica din Bucovina

by -
0 1541

I. Contextul declanşării mişcării de rezistenţă antisovietică în Bucovina.

După operaţiunea de evacuare a Transnistriei, Bucovinei şi Basarabiei,[1] la începutul lunii aprilie 1944 aproape întreaga Bucovină a fost reocupată de trupele sovietice.[2]

În nordul Bucovinei (jud. Hotin, Cernăuţi, Storojineţ şi o parte a jud. Rădăuţi) administraţia sovietică venea pentru mult timp.

Acţiunile militare ale Armatei roşii în Bucovina, au fost însoţite de cele ale formaţiunilor de partizani (în Hotin, Zastavna, Cernăuţi, etc.), lansate în zonele necesare Comandamentului militar sovietic, pentru facilitarea înaintării unităţilor de operaţiuni,[3] prin executarea misiunilor de diversiune.[4] Acestea au fost primele elemente sovietice care au provocat nemulţumirea bucovinenilor. Cei veniţi pe la sfârşitul primei săptămâni din aprilie 1944, în regiunea localităţilor Jadova, Lucavăţul pe Siret şi Berhometul pe Siret, jud. Storojineţ, erau bine echipaţi şi înarmaţi (având chiar şi câteva tunuri; în comuna Berhometul pe Siret veniseră 800 de partizani sovietici), şi se dedau la acte de jaf, având „o mulţime de căruţe, jefuite pe drum şi în care duceau prada”. Faţă de populaţie aveau un comportament brutal.[5] Apoi şi-au făcut apariţia unităţile Armatei roşii. Erau prost echipate, soldaţii fiind în diferite uniforme vechi (cu aprovizionarea ducând-o foarte greu) şi aveau în rândurile lor mulţi copii de 16-18 ani, dar şi bărbaţi cu vârstă înaintată. Asupra populaţiei a produs o impresie foarte proastă.[6] Era „jerpelită, flămândă şi fără Dumnezeu, şi-a bătut joc de satele noastre”. Au „găurit toate ogoarele noastre, făcând sute de tranşee, scoţând bărbaţi şi femei pentru acest lucru, prădau tot ce aflau”.[7] Pe lângă aceasta, bucovinenii erau obligaţi să aprovizioneze Armata sovietică cu hrană (armata având, în acest scop, servicii speciale care se ocupau cu rechiziţii de animale şi alimente).[8]

Trupele sovietice au venit însoţite de cele ale N.K.V.D. În fiecare comună a sosit cel puţin un membru al poliţiei sovietice, care a fost în această calitate şi în timpul ocupaţiei din 1940/1941.[9] Aceştia întocmeau liste cu „duşmani ai regimului bolşevic”, pe care apoi, îi arestau şi de soarta cărora nimeni nu mai ştia nimic.[10] Cei din urmă erau condamnaţi pentru colaborare cu administraţia românească pe timpul „ocupaţiei româneşti”, iar ucrainenii „pentru cauza naţională ucraineană”.[11]

Pe lângă administraţia militară, în fiecare localitate, a fost reintrodusă şi autoritatea civilă de tip sovietic. Erau readuşi aceiaşi primari care au fost în perioada 1940/1941. În unele localităţi, din cauza lipsei cadrelor, provizoriu, au fost instalaţi cu forţa, primari dintre localnici, (cazul locuitorului comunei Berhomet pe Siret, Bujor Iurco, care adus sub escortă, a fost instalat în funcţia de primar al comunei, însă în preziua deportărilor în spatele frontului, primarul a fugit). Pentru ajutorarea primarilor a fost numit câte un „deseatnic” (din limba rusă deseati – zece) la fiecare zece case. Aceşti gardieni transmiteau toate ordinele către populaţie, acordau asistenţă la rechiziţii, arestări şi deportări.[12]

Funcţionarii din conducerea centrală, la fel, cu mici excepţii, erau aceeaşi din anul de ocupaţie 1940/1941: I. S. Zeleniuk a fost readus în funcţia de prim-secretar al Comitetului regional al Partidului Comunist (în timpul ocupaţiei trecute, a fost locţiitorul primului secretar, I. S. Gruşeţki[13]). Preşedinte al Comitetului executiv regional a fost numit Kocevoi.[14] Din punct de vedere teritorial-administrativ, nordul Bucovinei a format „regiunea Cernăuţi”, din cadrul R.S.S. Ucrainene şi era compusă, iniţial, din 10 raioane (un raion cuprindea mai multe oraşe şi comune, la fel ca şi plasa în trecut): Zastavna, Chiţmani, Hotin, Chelmenţi, Secureni, Vijniţa, Storojineţ, Novoseliţa (Noua Suliţă – P.M.), Hliboaca şi Putila.[15]

Una din primele măsuri ale noii administraţii a fost efectuarea recensământului, necesar sistemului fiscal. Apoi, au fost stabilite impozite între 50 şi 500 ruble pe cap de locuitor, care variau proporţional cu averea. Pe lângă acestea, au fost stabilite şi impozite în natură (cereale, vite, lână, produse lactate). Impozitele erau percepute pentru toată perioada administraţiei româneşti a Bucovinei (1941-1944), sub pretext că, această provincie „a aparţinut ruşilor şi a fost ocupată samavolnic de români”,[16] iar impozitele către Statul sovietic nu au fost achitate.

Începuse jaful organizat al ţăranilor bucovineni şi basarabeni. Preţul de cumpărare a produselor agricole de la ţărani era extrem de mic, faţă de mărimea impozitelor şi a mărfurilor vândute de către stat. Dacă în Basarabia 100 kg. grâu era plătit ţăranului cu 12 ruble, 100 kg. orz cu 5 ruble, 1 kg. carne de vită cu 45 copeici,[17] atunci la Odessa o pâine costa 20 ruble, o prăjitură 3 ruble, 100 gr. foi de tutun 10 ruble, etc.[18] Cursul valutar la Cernăuţi a fost fixat la 160 lei pentru o rublă.[19]

În luna mai 1944, erau deja lărgite liniile căilor ferate (este vorba de calea ferată Cernăuţi-Adâncata-Storojineţ-Berhomet pe Siret ş.a.) – măsură necesară din punct de vedere strategic, – şi puse în circulaţie locomotivele sovietice.[20]

În fiecare comună existau secţii pentru recrutarea bucovinenilor în Armata roşie. Erau mobilizaţi toţi bărbaţii cu vârsta cuprinsă între 16-57 ani. Mulţi dintre ei, eschivându-se, fugeau în păduri,[21] pentru a se înrola în lupta armată împotriva ocupantului.

Anexarea nordului Bucovinei (dar şi a altor teritorii de la Cehoslovacia şi Polonia, pretinse ucrainene) a constituit, în viziunea sovieticilor, „reunirea marelui popor ucrainean într-un singur stat ucrainean sovietic”. Viaţa social-economică a fost trecută „pe calea dezvoltării socialiste”, iar cea culturală puternic rusificată şi ucrainizată.

În componenţa regiunii Cernăuţi (către anul 1945) intrau raioanele: Văşcăuţi, Vijniţa, Herţa, Hliboca, Zastavna, Chelmenţi, Chiţmani, Noua Suliţă, Putila, Sadagura, Secureni. Storojineţ, Hotin şi Cernăuţi.[22]

În primii ani de după război, bucovinenii au avut de suferit şi de pe urma epidemiilor (rujeolă, tifos exantematic, etc.) şi a foametei organizate în anii 1946-1947 (scopul principal al căreia a fost, înregimentarea ţăranilor în colhozuri). În aceşti ani, au fost atestate 41.264 de persoane care sufereau de distrofie (dintre care 10.397 de copii de până la 14 ani). În 1947, regiunea Cernăuţi era pe locul doi în Ucraina la capitolul – „mortalitatea copiilor de până la un an” (dacă în Ucraina mortalitatea constituia 127,7 la o mie de persoane, atunci în regiunea Cernăuţi mortalitatea era de 217,0 la o mie de persoane; moralitatea depăşea natalitatea cu 53%).[23]

În acelaşi timp, creştea vertiginos numărul membrilor şi organizaţiilor locale a Partidului Comunist (datorită, în special, veneticilor). Dacă la sfârşitul anului 1945 erau 4.784 de membri de partid, atunci la începutul anului 1948, numărul lor era de 8.943 membri. La sfârşitul anului 1952, numărul organizaţiilor locale de partid a crescut de 3 ori, faţă de anul 1946.[24]

Limba ucraineană a devenit limbă oficială. Ziarul regional „Радянська Буковина” apărea şi în limba română – „Bucovina Sovietică” (din iunie 1947, redacţia de limbă română a acestui ziar, a fost separată de cea ucraineană şi a editat ziarul „Adevărul Bucovinei”),[25] iar dintre ziarele raionale, 13 erau în limba ucraineană şi numai unul în română („Steagul Roşu”, editat în raionul Herţa). Din 1947, populaţia românească „a trecut de la limba română la limba moldovenească”, motivaţia rezumându-se la: „trecerea la învăţământul în limba moldovenească şi editarea presei în româneşte creează dificultăţi în educarea politică”; trecerea la vorbirea „limbii moldoveneşti” va contribui la „dezvoltarea culturală a populaţiei moldoveneşti şi antrenarea ei mai activă în construcţia socialistă (sic!)”[26].

Partea de sud a Bucovinei s-a bucurat de un regim „cu caracter mai liber”.[27] După cum menţiona mareşalul Antonescu la 14 aprilie 1944, în cadrul Consiliului de Miniştri, sovieticii „nu s-au purtat deocamdată aşa de rău. Desigur aceasta este numai pentru început. Mai târziu – continua Ion Antonescu – când se vor asigura, vor face ceea ce au făcut în Basarabia şi ceea ce au făcut la ei”.[28]

Elemente izolate ale Armatei roşii s-au dedat la numeroase abuzuri, în special în teritoriul rural, prin devastări de locuinţe, ridicări de autovehicule, cai, căruţe, animale, cereale, alimente, etc. Incidentele, în majoritatea lor, s-au produs în localităţile pe unde au trecut coloanele de militari sovietici, în drum spre front,[29] (iar după semnarea Convenţiei de Armistiţiu, mult mai multe localităţi au suferit de pe urma actelor anarhiste ale soldaţilor sovietici). Agenţia „Times” relata despre comportamentul soldaţilor sovietici în România următoarele: „Pe urmă au sosit mai mulţi ruşi, ruşi care au luptat contra germanilor şi românilor în Basarabia şi la Stalingrad. Ei au venit într-o ţară bogată în toate produsele de care au dus lipsă mai mult de trei ani. Au sosit cu minimum de aprovizionări. Au început să rechiziţioneze, unii au început să fure. Alţii s-au îmbătat şi au început să violeze femei. Pentru un timp Armata Roşie părea într-o continuă petrecere”.[30]

Frica românilor faţă de actele criminale ale ocupantului, a fost pe deplin îndreptăţită după invadarea României. Presa sovietică înainte de aceasta, străduindu-se să calmeze populaţia alarmată, scria că zvonurile despre Armata roşie sunt un produs al „propagandei mincinoase”, desfăşurată de „cotropitorii germano-fascişti şi complicii lor români”, care „sperie în tot chipul populaţia din raioanele de lângă front ale României cu prostii sălbatice despre Armata Roşie”.[31]

Amestecul în treburile interne ale României s-a efectuat prin Comandamentul militar sovietic, atât până, cât şi după încheierea Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944. La începutul lunii noiembrie 1944, nu se putea vorbi despre o administraţie de stat românească în sudul Bucovinei. Comandamentul militar sovietic a numit prefecţii şi primarii. Aceştia, precum şi restul personalului administrativ, nu aveau nici o pregătire, doar 4 clase primare. Unii dintre ei luau nişte măsuri care veneau în contradicţie cu legislaţia în vigoare sau nu executau ordinele venite de la Bucureşti. „Adevărate ordine”, în materie administrativă, erau doar acelea care veneau de la autorităţile sovietice aflate în teritoriu.[32]

Amestecul sovieticilor în administrarea teritoriului, derivau din prevederile articolului 17 al Convenţiei de Armistiţiu, care obliga organele administrative româneşti să îndeplinească întocmai instrucţiunile şi ordinele date de Comandament Aliat (Sovietic). Articolul anula orice independenţă ale autorităţilor româneşti, fiind supuse controlului şi directivelor Comandamentului trupelor sovietice de ocupaţie.[33]

Funcţionarii evacuaţi, care se reîntorceau, nu erau lăsaţi să-şi reia posturile. În plus, ei erau supuşi la tot felul de batjocuri (din partea noii autorităţi locale) sau erau retrimişi în zonele în care se evacuaseră.[34] „Reprezentanţii partidelor politice din Bucovina de Sud” cereau autorităţilor centrale de la Bucureşti ca: 1) în locul funcţionarilor fiscali, care au fost în Bucovina înainte de martie 1944, să fie trimise „alte elemente”; 2) să se facă cercetări în legătură cu românizarea din Bucovina, iar funcţionarii găsiţi vinovaţi să fie pedepsiţi; 3) în locul jandarmilor, care au fost în Bucovina înainte de martie 1944, să fie trimise „alte elemente”, etc.[35] Populaţia, însă, îi primea cu o mare bucurie.[36]

Funcţiona o poliţie formată „ad-hoc”, iar organele poliţiei trimise de Direcţiunea Generală a Poliţiei în teritoriu, n-au fost primite de către „locuitori”, iar în unele localităţi, chiar au fost dezarmate şi arestate.[37] S-au înregistrat multiple cazuri când jandarmii nu au putut activa din cauza dezarmării lor de către soldaţii sovietici, (pe care cei din urmă o făceau pentru a nu fi opriţi în nici un fel de la jafuri şi alte abuzuri). Pentru a face ordine (sau a preveni actele anarhiste) în zonele devastate de către sovietici, urmau să fie concentrate formaţiuni mobile de jandarmi.[38]

Situaţia economică din sudul Bucovinei era tragică. Lipsea porumbul şi grâul, populaţia fiind ameninţată cu foametea, (care a şi avut loc la scurt timp).[39] Preţul pâinii era mai ridicat decât în restul Ţării, variind între 50-100 lei pentru o pâine.[40] Absenţa cerealelor era o consecinţă a colectărilor în cantităţi mari, efectuate de către autorităţile militare sovietice.[41] La 14 septembrie 1944, Primăria oraşului Suceava informa că, zilnic s-au colectat vite, păsări şi diferite alimente, pentru aprovizionarea Armatei roşii şi a spitalelor de campanie.[42] Lipsea de pe piaţă petrolul, sarea, zahărul, grăsimile, chibriturile, cuiele, îmbrăcămintea, pânzele, etc. Populaţia de la sate umbla îmbrăcată în uniforme cumpărate de la militarii sovietici. Instituţiile împuternicite cu aprovizionarea populaţiei nu desfăşurau nici o activitate.[43]

Căile ferate ori erau lărgite de către sovietici, ori nu erau în stare practicabilă (Iaşi – Dorohoi), iar şoselele deteriorate.[44]

Lipseau animalele. În multe comune nu mai existau decât 2-4 boi sau 2-4 cai. Porcii au fost luaţi aproape în totalitate de către sovietici. Erau sate lipsite complet de păsări (găini, gâşte, etc.).[45]

Camerele Agricole au luat măsuri pentru ca toate terenurile să fie însămânţate, iar în localităţile lipsite de agenţi agricoli, să fie numiţi alţii.[46] Însă, din cauza stării grave în care se afla sudul Bucovinei, lucrările agricole, în cea mai mare parte, nu au avut loc.[47]

În domeniul industriei, până la 6 septembrie 1944, în judeţul Suceava au fost puse în funcţiune fabrica „Fuiorul” din Iţcani, 2 fabrici de spirt (şi 1 era în curs de a fi pusă în funcţiune) şi o fabrică de untdelemn. Cu toate că au fost înfiinţate 4 cooperative şi 10 magazine (particulare), comerţul stagna.[48]

Asistenţa medicală era inexistentă. Bântuiau tot felul de maladii şi în special tifosul exantematic. Lipseau medicamentele, iar numărul medicilor era insuficient.

Nu exista un sistem fiscal unic, aplicat în tot teritoriul.[49] Începând cu 28 aprilie 1944, în teritoriul ocupat al sudului Bucovinei putere circulatorie aveau leul românesc, leul emis de sovietici şi rubla sovietică, fiind stabilit următorul curs de schimb: 100 lei româneşti = 20 lei sovietici; 100 lei româneşti = 1 rublă sovietică; 20 lei sovietici = 1 rublă sovietică.[50] Toate personale fizice şi juridice erau obligate să primească aceste bilete la toate plăţile, la cursul oficial. Infractorii urmau să fie pedepsiţi cu amenzi de până la 500.000 lei şi internare în lagăr de muncă cu confiscarea averii, precum şi pedepsiţi conform legilor de război.[51] Începând cu 1 octombrie 1944, singura valută circulatorie a rămas să fie leul românesc, celelalte urmând a fi depuse la casele Administraţiei Financiare ale judeţelor, unde erau preschimbate la cursul oficial stabilit (arătat mai sus).[52]

De la finele lunii aprilie 1944, şi-a început activitatea „Justiţia populară”, care a „judecat şi aplanat prin împăciuire conform legilor româneşti mai mult cazuri de tulburare de posesie, violenţe şi ameninţări cu moartea”.[53] Unele din Tribunalele Poporului erau conduse de magistraţi pensionaţi, avocaţi sau persoane fără nici o pregătire juridică, deoarece întreaga magistratură era evacuată în regiunile de vest ale României (şi până atunci nu s-a reîntors). Nu se aplicau legile: sentinţele se dădeau, de multe ori, după criteriul aprecierii personale a judecătorilor improvizaţi sau după „bunul simţ”.[54]

Atât preoţii, cât şi învăţătorii nu s-au mai reîntors din refugiu la posturile lor, decât într-un număr foarte mic. Corpul didactic care activa, era în mare parte alcătuit din elemente slab pregătite.[55] Majoritatea şcolilor erau ocupate de trupe sovietice, iar mobilierul şi materialul didactic era în parte distrus.[56] În vederea începerii cursurilor la 1 octombrie 1944, au fost date dispoziţii primăriilor privind repararea, curăţirea, şi amenajarea sălilor de învăţământ, aprovizionarea şcolilor cu combustibil, adunarea tuturor manualelor pentru a putea fi revizuite (sic!), efectuarea unui recensământ al copiilor.[57]

Unele biserici şi-au continuat activitatea normală.[58] Pierzând episcopiile Cernăuţilor şi a Hotinului, Mitropolia Bucovinei a fost desfiinţată (mitropolitul căreia, după destituirea lui Tit Simedrea, a fost Emilian Antal /5 aprilie 1945 – 18 septembrie 1948/), în locul ei fiind creată „Arhiepiscopia Sucevei şi Maramureşului” (cu sediul la Suceava), de pe lângă Mitropolia Moldovei. La 18 septembrie 1948, Sebastian Rusan, episcopul Maramureşului, a fost numit titularul noii Arhiepiscopii a Sucevei şi Maramureşului.[59]

Situaţia era dezastruoasă. „Revista Bucovinei” relata despre situaţia din sudul Bucovinei după ocupaţia militară sovietică, următoarele: „Sate întregi stau părăsite, ogoare nelucrate, case arse până în temelie, oameni bejenari pe pustii locuri. Fără mijloace proprii de transport şi tăiată de orice legătură de poştă şi cale ferată de restul ţării, Bucovina de Sud, ca şi o bună parte a Moldovei, este prada foametei şi a epidemiilor. Mândrii plăieşi ai Bucovinei cad neputincioşi de boli, se sting sate întregi de mizerie. Cât de groaznică trebuie să fie această pacoste abătută asupra Bucovinei, se poate deduce din amănuntul că strigătul de alarmă, cu toată lipsa legăturilor de comunicaţie, a pătruns până la fraţii (evacuaţi – n.a.) de dincoace (de Ţară – n.a.), cari într-un impresionant spirit de solidaritate le-au sărit în ajutor. (…) Şi noi, cei plecaţi din Bucovina, încercăm o durere care nu se poate exprima în cuvinte. Săraci ca niciodată în existenţa noastră, hăituiţi şi hărţuiţi de oameni şi împrejurări, aproape am împietrit în durere şi nu mai simţim că ne-am lăsat acolo, în bătaia nevoilor, părinţi cari se sting în neputinţă, fraţi şi surori cari strigă după ajutor, oameni cari se zbat în ghearele mizeriei şi a bolilor. Cu inima sfâşiată de durere proprie şi Bucovinei sângerânde din toate rănile, nu putem decât să ne ridicăm spre cer ochii înlăcrimaţi într-un oftat prelung: «Până când, Doamne, ne mai încerci? Când se va umplea şi paharul pătimirii noastre?» Biata Bucovina! Сât de nenorocită este şi cât de neputincioşi suntem!”.[60]

Populaţia era foarte pesimistă, crezând că, în cel mai rău caz, România va deveni o republică sovietică.[61] Însă sentimentele naţionale erau puternice, cu excepţia unor tendinţe atestate în oraşele Dorohoi, Suceava şi Rădăuţi, de a sprijini tacit ideea autonomiei Moldovei şi sudului Bucovinei, cu orientare spre U.R.S.S.,[62] idee lansată, probabil, de serviciile speciale sovietice.

Regiunile muntoase ale judeţelor Rădăuţi şi Câmpulung (Bucovina neocupată), au fost scutite, pentru câteva luni, de ocupaţia sovietică şi au beneficiat de o deplină administraţie românească. Aici, luptele împotriva unităţilor sovietice au continuat şi după 23 august 1944. La 1 aprilie 1944, Detaşamentul „Colonel Constantinescu Aurel” a primit Ordinul nr. 9 al Armatei a IV-a române, conform căruia trebuiau barate intrările în defileurile Carpaţilor, operaţiune ce s-a executat sub conducerea Corpului 78 armată german (în subordinele căruia intra Detaşamentul). Au fost duse lupte eroice, prin care Detaşamentul „Colonel Constantinescu Aurel” a scutit pentru câteva luni populaţia românească din zona montană de ocupaţia sovietică.[63]

Doar la 20 august 1944, trupele sovietice (Armata 40), după o perioadă de activitate defensivă,[64] au trecut la atac, având drept scop „eliberarea zonei muntoase” (din judeţele Câmpulung şi Rădăuţi) a Bucovinei. Către 15 septembrie 1944, sovieticii au reuşit să pună stăpânire pe aceste teritorii a judeţelor Rădăuţi şi Câmpulung.[65] Astfel că, începând cu mijlocul lunii septembrie 1944, Provincia Bucovina în totalitate se afla sub controlul sovietic.

După o zbuciumată luptă pentru refacerea hotarelor Ţării şi activitate de reanimare a vieţii Basarabiei şi a nordului Bucovinei, afectate de un an de ocupaţie bolşevică, poporul român din nou a retrăit drama pierderii acestor teritorii, U.R.S.S. restabilind situaţia prevăzută de ultimatumul din iunie 1940, şi chiar mai mult, şi-a creat condiţii pentru sovietizarea României.

II. Declanşarea şi desfăşurarea activităţilor antisovietice.

În timp ce unităţile Armatei române de pe front încercau să oprească înaintarea sovieticilor spre teritoriile româneşti, iar diplomaţia română depunea eforturi pentru ieşirea României din război în condiţii cât mai bune,[66] o bună parte a bucovinenilor s-a refugiat în Vechiul Regat, de frica unei noi ocupaţii sovietice. Printre aceştia erau nu doar români, dar şi ucraineni, polonezi, evrei,[67] etc.

În rândul refugiaţilor ucraineni din Bucureşti domnea „o vie îngrijorare în legătură cu pătrunderea bolşevicilor pe teritoriul României”. Unii din ei nu erau alarmaţi de soarta României, ci de viitorul lor şi îşi făceau planuri pentru a se refugia în Germania, în eventualitatea trecerii Prutului de către sovietici.[68] Cealaltă parte, majoritară, dorea să-şi ofere tot concursul la îndepărtarea pericolului bolşevic; conducătorul lor, Orest Massikewycz,[69] a înaintat conducerii de stat de la Bucureşti o scrisoare în care ruga „să se primească ajutorul… naţiunii ucrainene”, sugerând printre altele: „1) organizarea unui birou ucrainean de informaţii pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri; 2) înfiinţarea unui post de radio-emisie pentru propagandă anticomunistă; 3) înfiinţarea unei tipografii pentru tipărirea de manifeste şi broşuri în limbile popoarelor din U.R.S.S.; 4) organizarea de cursuri de specializare pentru ofiţerii şi subofiţerii ucraineni”, ş.a. Toate aceste măsuri erau propuse pentru a uşura culegerea informaţiilor din teritoriile ucrainene ocupate de sovietici, a preîntâmpina eventualele acte de sabotaj, a mobiliza la luptă „popoarele subjugate de Moscova” şi a se opune propagandei sovietice, etc.[70]

Îndată ce autorităţile româneşti au început pregătirile pentru evacuare, partizanii localnici şi simpatizanţii comunişti s-au dedat la acte teroriste.[71] Bucovina în acea perioadă era cutreierată de mai multe grupuri armate, precum: a) „Galiţia Liberă”, compusă din ucraineni, având o ideologie naţionalistă şi activând contra germanilor şi sovieticilor; b) Bande locale, care se ocupau cu jaful; c) Bande comuniste care activau în favoarea sovieticilor; c) Bande de evrei şi polonezi, care luptau contra germanilor; e) Bande de ucraineni, care luptau contra bolşevicilor.[72] În nord-vestul provinciei, însă, a domnit o linişte deplină, aproape două săptămâni, ordinea fiind menţinută de formaţiunile de autoapărare, formate din ucraineni[73] (în special, în sectoarele Vijniţa şi Putila).[74]

Intrarea trupelor sovietice în nordul Bucovinei, a determinat o parte a bucovinenilor să opună rezistenţă armată ocupantului. Alături de români, în această luptă s-au încadrat şi gherilele ucrainene, care, deşi nu mai sperau în reuşita formării Statului Ucrainean independent, luptau împotriva sovieticilor.

Ordinea în care au apărut, din punct de vedere geografic, aceste mişcări antisovietice, a fost determinată de ordinea în care au fost ocupate localităţile şi regiunile de trupele sovietice. În general, mişcarea de partizani anticomunişti a făcut parte din rezistenţa anticomunistă şi s-a manifestat mai puternic şi a durat mai mult în Ţările Baltice (1943-1959), Ucraina Apuseană (fosta Polonie de Răsărit, 1943-1956) şi în România (1944-1960), adică în Ţările în care abuzurile sovieticilor au fost mai mari.[75]

Naţionaliştii ucraineni declanşase lupta de gherilă încă din 1943,[76] când luptau „contra imperialiştilor şi imperiilor”, deci „contra U.R.S.S. şi contra unei Europe Germane”.[77] Erau atunci ostili şi României, care în viziunea lor, le ocupaseră Bucovina. Însă acum, lupta armată se concentra asupra ocupantului sovietic. Istoricul rus, A. Gogun menţionează că, „În ceea ce priveşte relaţiile O.U.N.-U.P.A. (Organizaţia Ucrainenilor Naţionalişti, în ucraineană – Організація Українських Націоналістів şi Armata Rebelă Ucraineană, în ucraineană – Украiнська Повстанська Армiя – n.a.) cu România, putem spune că relaţiile O.U.N.-U.P.A. cu acest stat nu au atins niciodată acele culmi ale rezistenţei, pe care le atinsese banderiştii faţă de cel de-al Treilea Reich. Cu românii, care în afară de Bucovina au ocupat şi aşa-numita Transnistrie – teritoriu între Bugul de Sud şi Nistru – O.U.N.-U.P.A. a tins să încheie înţelegeri. Fostul conducător al O.U.N. din «Transnistria», Ş. Turceanovici, la interogatoriul de la N.K.V.D. din 24 octombrie 1944, a relatat că, la Chişinău, în data de 17-18 martie 1944, între O.U.N.-U.P.A. şi reprezentantul guvernului mareşalului Antonescu (conducătorul României) au avut loc tratative. S-a ajuns la înţelegeri verbale aproape în toate chestiunile, excepţie fiind nerecunoaşterea de către O.U.N. a graniţei de est româneşti, existente până în iunie 1940. Din această cauză, acordul nu a fost semnat. Dar, graţie înţelegerilor stabilite, U.P.A. practic nu a luptat împotriva românilor”.[78] Cu toate acestea, autorităţile române nu prea agreau formaţiunile naţionaliştilor nici în această perioadă de luptă cu inamicul sovietic, deoarece ucrainenii nu încetau să considere nordul Bucovinei, ca fiind un teritoriu ucrainean.[79]

Nu mai luptau naţionaliştii ucraineni nici contra germanilor. După cum nota Vasil Lugovoi, liderul grupurilor armate antisovietice ale ucrainenilor din Bucovina, „În relaţia cu unităţile armate germane, care operau în acest sector al frontului (divizia 7-a germană), exista un armistiţiu nescris. Cu timpul, comandamentul german a convenit cu subdiviziunea bucovineană (a ucrainenilor naţionalişti – n.a.) să fie respectat condiţia neagresiunii şi chiar i-a furnizat armament şi muniţie”.[80]

Încă până la revenirea trupelor sovietice în nordul Bucovinei, în regiunile montane s-au constituit grupuri ale naţionaliştilor ucraineni de autoapărare, care la scurt timp au format aşa-numita „Armata Ucraineană Bucovineană de Autoapărare”, de sub conducerea lui Vasil Mironovici Şumka (zis Lugovoi). Efectivul acestei formaţiuni armate ajunsese până la circa 600 de persoane – în mare parte, membri ai aripii melnikiste a O.U.N.[81]

În primăvara-vara anului 1944, această „Armată” a dat, în nou reorganizata regiune Cernăuţi, „o luptă aprigă şi sângeroasă” contra partizanilor sovietici şi armatelor de operaţiuni, încercând să zădărnicească reinstalarea noilor autorităţi.

În nord-estul Bucovinei operau partizanii ucraineni de sub conducerea colonelului Kruk. Numărul lor creştea „din zi în zi”, ajungând la „mai multe mii” de persoane. Majoritatea erau în uniforme germane, dar erau şi plutoane pentru „servicii speciale” (misiuni speciale) îmbrăcate în uniforme sovietice. În serviciul sanitar şi al aprovizionării erau înrolate mai multe femei.[82]

Crunt erau răsplătiţi cei care simpatizau pe bolşevici sau intrau în serviciul lor. Menţionăm cazul locuitorului Capeliuc din Lucavăţ pe Siret, care în primele zile ale ocupaţiei sovietice a arborat drapelul roşu pe primăria comunei. Pentru aceasta, partizanii ucraineni „i-au smuls” mâna cu care a arborat steagul şi i-au înfipt drapelul în piept. Cadavrul acestuia a stat trei zile în faţa primăriei. Pentru colaborare cu sovieticii, a mai fost executat, tot atunci la primărie, şi agentul agricol Gheorghe Minteanschi. Preşedintele Sovietului sătesc, Dimitrie Melniciuc (fost primar şi în anul 1940/1941), urmărit de mai mult timp de partizanii ucraineni, a reuşit să scape prin fugă; a fugit la Cernăuţi de unde s-a reîntors la postul său „îmbrăcat în uniformă, cu escorta N.K.V.D.”.[83]

Partizanii ucraineni erau simpatizaţi de unii ofiţeri şi subofiţeri ai Armatei roşii de origine ucraineană, fiind ajutaţi cu armament, muniţii, ş.a., pentru a continua lupta contra Rusiei comuniste.[84] Restul minorităţilor din Bucovina – polonezi, lipoveni şi evrei – erau loiale, iar unele, în mare parte, şi-au dat concursul la acţiunile administraţiei de ocupaţie.[85] După cum informează unele documentele ale timpului, cu ajutorul lipovenilor se făceau arestările, rechiziţiile, deportările, ş.a.,[86] iar slovacii se comportau „foarte rău cu românii”.[87] Pe străzile Cernăuţiului (care, după cum se spunea atunci, „a devenit centrul tuturor evreilor”) au fost văzute mai multe comuniste „evreice cu armă automată”.[88]

La sfârşitul lunii mai 1944, o bună parte a acţiunilor naţionaliştilor ucraineni au fost contracarate în urma măsurilor luate de autorităţile sovietice: „De la sfârşitul lunii mai 1944, – se spunea într-o nota a serviciilor speciale sovietice – incursiunile bandelor asupra comunelor au fost executate cu mai multă atenţie, deoarece cu forţele subdiviziunilor sosite ale brigăzii 19 a trupelor N.K.V.D. şi ale batalionului 92 din regimentul de grăniceri, împreună cu cekiştii (funcţionarii N.K.G.B. – n.a.), au început să se efectueze operaţiuni de curăţire a teritoriului în masivele pădurilor şi a localităţilor, în special în regiunile muntoase ale regiunii”.[89]

De peste Nistru din Galiţia în Bucovina, treceau combatanţi ai U.P.A. pentru a contribui la lupta anticomunistă de aici. În noiembrie 1944, formaţiunile „Lupii gri” şi „Vulturii” din regiunea Ternopol, acţionau în localităţile de pe cursul superior al Nistrului. Împotriva lor sovieticii au trimis forţe însemnate, care le-au determinat să se retragă în Galiţia.

În iarna anului 1944/1945, activităţile naţionaliştilor ucraineni în Bucovina brusc au scăzut din cauza epidemiei de tifos, care a răpus un număr mare de rebeli. Deoarece nu mai puteau să desfăşoare o activitate normală în teritoriu, s-au retras peste Ceremuş, unde s-au unit cu formaţiunea galiţiană „Peremoga”.

Astfel, în primăvara anului 1945, secţiunea bucovineană a U.P.A., practic şi-a încetat activitatea şi în vara aceluiaşi an s-a autodizolvat. În teritoriu nordului Bucovinei continuau însă să acţioneze membrii clandestini ai O.U.N. din Galiţia. Potrivit datelor sovietice, aceştia au desfăşurat mai multe acţiuni subversive, dar numărul cărora a fost într-o continuă scădere: în ianuarie 1945 – 24, în februarie – 17 şi în martie 1945 – 5.

În lupta contra lor, autorităţi sovietice au mobilizat trupe interne şi de grăniceri ai N.K.V.D., miliţia şi subdiviziunile speciale ale N.K.G.B. În primăvara anului 1945, pentru anihilarea rebelilor, în nordul Bucovinei au fost aduşi 35.000 de militari din trupele regulate. În aceste acţiuni au fost implicaţi şi funcţionarii şi activiştii de stat şi de partid. Din rândul populaţiei locale, au fost selectate persoane instruite şi bune cunoscătoare a regiunii, din care au fost formate batalioane de exterminare şi grupe de ajutorare. La 15 martie 1945, în Cernăuţi şi în centrele raionale ale regiunii Cernăuţi, erau 17 batalioane de exterminare (cu un efectiv de 2.162 de persoane) şi 314 grupe de ajutorare (cu un efectiv de 2.607 de persoane). Pe parcursul anilor 1944-1945, aceste formaţiuni de represiune, potrivit datelor sovietice, au lichidat 780 şi au capturat 1.079 de rebeli.

De pe urma confruntărilor dintre naţionaliştii ucraineni şi formaţiunile sovietice, a avut de suferit şi o bună parte a populaţiei civile, care, pentru faptul că a acordat concurs „bandiţilor”, a fost supusă represiunilor.[90]

Imediat după război, naţionaliştii ucraineni deţineau sub control 150 mii km.2 din teritoriul Ucrainei. Pentru a-i lichida, regimul sovietic a întreprins în toată Ucraina, în special, în partea de vest, 9.238 operaţiuni de reprimare, în urma cărora au fost omorâţi 34.000 şi luaţi prizonieri 46.000 combatanţi ucraineni naţionalişti.[91]

În 1946, conducerea naţionaliştilor ucraineni a luată decizia de a demobiliza formaţiunile U.P.A. După moartea comandantului U.P.A., R. Şuhevici (la 5 martie 1950), rezistenţa armată a ucrainenilor din vestul Ucrainei a mers spre declin.[92]

În a două jumătate a anului 1949 – prima jumătate a anului 1950, toate formaţiunile ucrainenilor naţionalişti din nordul Bucovinei, au fost lichidate (ultimele au activat în raioanele Vijniţa şi Putila).[93]

Paralel cu anihilarea grupărilor armate ucrainene, se desfăşurau operaţiunile de „pedepsire a popoarelor”, care s-au manifestat antisovietic, printre care erau românii basarabeni, popoarele Caucazului şi ucrainenii din vestul Ucrainei, numiţi „ounovţî” – de la O.U.N. Conform datelor istoricilor ucraineni, în perioada septembrie 1944 – iulie 1947, au fost deportaţi 703,5 mii de ucraineni din întreaga Ucraină[94] (printre care mulţi naţionalişti). Din nordul Bucovinei maşina represivă sovietică a deportat în Kazahstan, Asia Mijlocie şi Siberia, români (pentru colaborare cu regimul de ocupaţie a României „burghezo-moşiereşti”), ucraineni (pentru tendinţele naţionaliste) şi germani (pe cei reîntorşi din Germania, pentru „trădarea Patriei”), precum şi chiaburi (indiferent de originea lor etnică). În locul lor, au fost colonizaţi locuitori veniţi din diferite regiuni ale Uniunii Sovietice (numai în 1946, au venit 53.690 de persoane).[95]

În partea de sud a Bucovinei, primele formaţiuni de luptă au luat naştere pe la mijlocul lunii mai 1944, ca reacţie spontană, de apărare, a populaţiei locale împotriva numeroaselor abuzuri săvârşite de militarii sovietici pe teritoriul ocupat şi, de la început, s-au numit „partizani”. Aceste grupuri s-au constituit numai din voluntari, ţărani de la satele de munte, reuniţi pe comune, care se cunoşteau bine între ei.  Ulterior, li s-au alăturat ofiţeri care luptaseră pe frontul de est şi urmăriţi „pentru crime de război”, foşti funcţionari din administraţia antonesciană, considerată „fascistă”, membrii partidelor istorice, foştii legionari, etc. Aceştia, şi-au ales conducători, câte un consătean destoinic, având în armată gradul de caporal sau sergent, niciodată ofiţer, iar armele proprii, erau cele folosite la vânătoare.

La începutul lunii iunie 1944, acestea au intrat în atenţia Comandamentului militar român din Câmpulung Moldovenesc (zonă neocupată de sovietici), care le-a organizat şi le-a asigurat instrucţia, armamentul, muniţia şi subzistenţa necesară, le-au încredinţat misiuni. Toţi partizanii, în serii, au trecut prin şcoala de instrucţie din com. Sadova, unde instructorii români şi germani le-au arătat modul de folosire a armamentului din dotare şi executarea misiunilor de luptă şi de informare în cazul terenului accidentat şi acoperit de păduri.

Armamentul era primit, la alegerea fiecărui partizan, din depozitele germane: puşti-mitraliere Z.B. sau sovietice, automate germane sau sovietice, semiautomate sovietice cu lunetă, carabine Z.B., grenade. Grupurile de partizani, şi familiile acestora, erau în subzistenţa Armatei germane. Partizanii erau îmbrăcaţi ţărăneşte, iar militarii români veniţi de pe front şi încadraţi în grupurile de partizani, au purtat în continuare uniforma Armatei române.

Mărimea grupurilor era variabilă, în funcţie de misiunea primită (de la 2-3 partizani, până la 40). Uneori erau întărite cu subunităţi de grăniceri, plutoane fixe sau subunităţi germane. Întotdeauna însă, comanda o avea şeful grupului de partizani, chiar dacă era inferior în grad, în raport cu unii dintre subordonaţii săi.[96]

Printre grupurile mai cunoscute era grupul lui Vladimir Macoveiciuc, grupul lui Ion Vatamaniuc, grupul lui Constantin Cenuşă, ş.a.[97] Acestea şi-au continuat activitatea şi după război, ultima grupare sfârşindu-şi activitatea în 1957 (reprimate de N.K.V.D. împreună cu Securitatea română).[98]

Printre combatanţi erau mulţi legionari (grupul lui Ovidiu Găină), precum şi ucraineni, care formau grupări mixte româno-ucrainene (grupul lui Petru Maruseac)[99] sau pur ucrainene.

Bucovina este prima provincie românească în care au luat fiinţă grupuri de partizani anticomunişti. Apariţia lor a fost spontană, ca reacţie de respingere faţă de abuzurile comise de autorităţile militare sovietice sau comuniste. O componentă importantă a rezistenţei armate anticomuniste o constituiau ucrainenii naţionalişti, care au activat cu precădere în nordul provinciei şi s-au solidarizat cu acţiunile similare ale grupurilor de partizani antisovietici din sudul Bucovinei, şi cu care au tins să stabilească contacte cât mai strânse grupurile de rezistenţă antisovietică din Basarabia.

Rezistenţa armată anticomunistă din această provincie a avut durata cea mai mare. Spre deosebire de celelalte zone ale ţării, mişcarea de rezistenţă armată din Bucovina se caracterizează prin faptul că a avut două faze de dezvoltare: 1. prima fază a prevăzut lupte cu un caracter exclusiv antisovietic, specifică numai Bucovinei (mai – octombrie 1944), în care au beneficiat de concursul şi asistenţa (dotare şi aprovizionare) autorităţilor militare române şi germane; 2. a doua fază a inclus lupta de partizani împotriva autorităţilor locale comuniste, în care partizanii au acţionat pe cont propriu şi cu sprijinul unor persoane civile (favorizatori).[100]

Majoritatea covârşitoare a partizanilor au căzut prin trădare. Iar cei ce au trădat, au făcut-o din convingere sau fuseseră tentaţi de premiile puse pe capul celor urmăriţi, ori au trădat în urma constrângerii şi a şantajului.

III. Organizaţiile de rezistenţă anticomunistă.

III.1. Grupul condus de Vladimir Macoveiciuc.

Vladimir Macoveiciuc, originar din com. Voitinel, jud. Rădăuţi, cu gradul de caporal în armată şi fost instructor la premilitari, a condus un grup de partizani anticomunişti (constituit în mai 1944), cu un efectiv de peste 40 de combatanţi, originari din comunele Voitinel, Gălăneşti, Hurjuieni, Vicovu de Sus şi de Jos, Horodnicu de Sus şi de Jos., etc., jud. Rădăuţi.

Cea mai reuşită acţiune a grupului, a fost ambuscada din Poiana Haciungului, de la 20 iunie 1944, când a fost lichidat un grup de 9 ofiţeri sovietici de stat major şi escorta sa, alcătuită din două plutoane, prilej cu care au fost capturate documente foarte importante. Ca urmare, şase partizani au fost decoraţi de autorităţile militare germane cu Crucea de Fier, iar de autorităţile militare române cu Virtutea Militară şi alte ordine şi medalii. Grupul lui Macoveiciuc a mai avut câteva acţiuni reuşite, dar mai puţin spectaculoase, chiar şi după 23 august 1944. Nu s-a putut separa de trupele germane decât în luna octombrie 1944, când, ajuns în preajma oraşului Satu Mare, şi-a îngropat armamentul şi echipamentul, şi s-a împrăştiat.

Fiind urmăriţi de organele N.K.V.D., o parte dintre foştii partizani au fost arestaţi şi deportaţi în Siberia. Alţii s-au ascuns pe unde au putut, iar câţiva s-au regrupat în păduri, tot sub conducerea lui Macoveiciuc şi au acţionat în cea de-a doua fază a rezistenţei armate din Bucovina, până în luna iulie 1946.[101]

În a doua fază, Macoveiciuc a reuşit să stabilească, la Bucureşti, legături cu Mişcarea Naţională de Rezistenţă şi cu Mişcarea Legionară, a luat contactat cu naţionaliştii ucraineni, organizaţia Sumanele Negre, Graiul Sângelui, Garda Alba şi Ovidiu Găină, cu intenţia de a organiza împreună o reţea naţională de rezistenţă anticomunistă.

În urma unei trădări, Macoveiciuc a fost rănit la picior, dar ca să nu cadă în mâna duşmanului, s-a sinucis la 8 iulie 1946. Partizanii lui au fost de două ori judecaţi în lipsă, în 1946 şi 1947, iar după ce au fost prinşi pe rând, au fost judecaţi în iunie 1950 şi condamnaţi la pedepse grele.[102]

III.2.Grupul condus de Ion Vatamaniuc.

Ion Vatamaniuc era ţăran din com. Suceviţa, care făcuse armata în Legiunea de Jandarmi Hotin, cu gradul de caporal. Grupul lui a avut un efectiv de circa 16 oameni – ţărani originari din comunele Suceviţa, Voievodeasa, Marginea şi Solca, jud. Rădăuţi. Printre acţiunile reuşite au fost: distrugerea unei patrule sovietice de 40 de oameni în sectorul Dragoşin; înfruntarea unei companii inamice în pădurea Strujinoasa.

Partizanii lui Ion Vatamaniuc şi cei ai lui Macoveiciuc, au ajutat sute de familii de bucovineni să scape de abuzurile sovieticilor, trecându-le în spatele liniei frontului, în partea neocupată a ţării, cu bagaje şi vite.[103]

După 23 august 1944, membrii grupului au revenit pe la casele lor, fiind suprimaţi de N.K.V.D. Unii dintre ei au fost condamnaţi de tribunalele militare sovietice şi deportaţi în Siberia. Ion Vatamaniuc va supravieţui 47 de ani cu glonţul în cutia craniană, cu care a fost împuşcat după o anchetă dură. Adjunctul său, Constantin Mirăuţă, a fost împuşcat după ce fusese eliberat din anchetă.[104]

III.3. Grupul condus de Vladimir Tironeac.

Vladimir Tironiac, ţăran din com. Voitinel, jud. Rădăuţi, s-a desprins din grupul comandat de Vladimir Macoveiciuc, având în subordinele sale un grup de partizani format din 15-20 de ţărani din comunele Voitinel, Vicov, Frătăuţi şi Costişa, jud. Rădăuţi. Începând din luna iulie 1944, comanda grupului a fost încredinţată lui Constantin Cenuşă din Putna. După 23 august 1944, Vladimir Tironiac a fost prins de N.K.V.D., condamnat de tribunalul militar sovietic din Dej şi deportat în Siberia.[105]

III.4. Grupul condus de Constantin Cenuşă.

Constantin Cenuşă era originar din com. Putna, pădurar şi făcuse armata în Legiunea de Jandarmi Cernăuţi, cu gradul de soldat. Iniţial, acest grup a fost comandat de Vladimir Tironiac, având în subordinele sale circa 30-40 de partizani. La începutul lunii august 1944, Cenuşă, cu 30 de oameni, a ocupat poziţia de la Stefu, părăsită de plutonul fix comandat de locotenentul Tudose, care fusese rănit, şi a rezistat trei zile şi trei nopţi presiunii sovietice, fără hrană, în tranşeele pline cu apă, căci a plouat fără încetare. Constantin Cenuşă a fost decorat pentru aceste acte eroice, cu Crucea de Fier germană.

Grupul lui a acţionat alături de unităţile germane şi după 23 august 1944. Abia în luna octombrie, când frontul ajunsese aproape de Satu Mar, acest grup s-a putut separa de germani şi s-a răspândit.[106]

Într-o formaţie redusă, grupul a existat şi în perioada anilor 1948-1951. Constantin Cenuşă, ştiind că este urmărit de N.K.V.D., a stat în ilegalitate până în august 1948, când a fost prins de jandarmi şi predat Securităţii. După câteva zile a reuşit să evadeze şi să fugă în pădure, unde s-a asociat mai întâi cu Vasile Motrescu, apoi cu Cozma Pătrăucean din Straja.[107] Pentru a-şi salva familia (soţia, însărcinată, a fost arestată de Securitate şi supusă la chinuri groaznice, pentru a spune unde se află soţul său[108]), se predă autorităţilor comuniste la 29 august 1951. A fost judecat şi la 19 mai 1952, condamnat la muncă silnică pe viaţă.[109] În 1964, la graţierea generală a deţinuţilor politici, este eliberat, şi la numai câteva zile este descoperit spânzurat în propria casă. Camarazii săi de luptă ştiu că a fost o falsă sinucidere.[110]

III.5. Grupul mixt româno-ucrainean condus de Petre Maruseac.

Petre Maruseac era originar din com. Ulma, jud. Rădăuţi şi a avut în subordinele sale un efectiv de 35-40 de combatanţi, ţărani din comunele Ulma şi Brodina, jud. Rădăuţi. Toţi partizanii grupului erau cetăţeni români, însă mai mult de jumătate erau de origine ucraineană. Românii li se alăturau doar pentru a lupta împotriva ocupantului sovietic. Încă din primăvara anului 1944, în legătură cu O.U.N., şi-au început activităţile antisovietice. Au avut legături cu Armata ucrainenilor naţionalişti.

Prins la începutul anului 1946, acest grup a fost judecat mai întâi în septembrie 1946, apoi în alte procese mai mici.[111]

III.6. Grupul condus de Ovidiu Găină.

Grupul a fost constituit în toamna anului 1944, din 16 partizani anticomunişti legionari. În urma deciziei autorităţilor germane de a-i folosit pe legionarii din Germania în lupta antisovietică, în toamna anului 1944, un grup de legionari a fost paraşutat în Munţii Apuseni, cu misiunea, ca împreună cu camarazii lor din ţară, să constituie formaţiuni de partizani în spatele frontului româno-sovietic, cu scopul de a sabota efortul de război sovietic. În decembrie 1944, o echipă de legionari, în frunte cu Alexandru Şutea, a fost lansată cu paraşutele pe muntele Rotunda-Bistriţa, de unde a trecut în regiunea Vatra Dornei. În luna martie 1945, a apărut în regiune şi Ovidiu Găină, care a preluat comanda echipei şi a început să se organizeze în teren.

În vara anului 1945, grupul se afla pe Muntele Giumalău, unde îşi construiseră un adăpost în care depozitase arme şi muniţie, şi poseda un aparat de radio. În luna august 1945, când erau pe punctul de a face fuziunea cu grupul Macoveiciuc, membrii grupului au fost trădaţi şi împuşcaţi în urma unei intervenţii combinate a N.K.V.D.-ului cu Siguranţa română.[112]

III.7. Grupul condus de Grigore Sandu.

Acest grup, condus de Grigore Sandu şi ajutat de Dumitru Crăciun, s-a constituit în luna ianuarie 1949, din localnici originari din localităţile Dorna Cândrenilor, Vatra Dornei şi Dorna Aini. Lor li s-au adăugat şi alţi fugari (ingineri, studenţi, preoţi), urmăriţi de autorităţile comuniste. Îşi constituiseră adăposturi de iarnă pe Muntele Bancu şi aveau legături cu organizaţia paramilitară Gărzile lui Decebal.

În urma unei trădări, au fost lichidaţi la 14 şi 16 decembrie 1949 şi o parte judecaţi în septembrie 1950.[113]

III.8. Grupul condus de Gavril Vatamaniuc.

A fost ultima formaţie armată apărută în sudul Bucovinei (1949) şi a avut cea mai lungă existenţă (8 ani). Conducătorul grupului era originar din comuna Suceviţa, a avut gradul de sergent major de jandarmi şi era frate cu Ion Vatamaniuc, conducătorul grupului antisovietic din vara anului 1944.

După ce a intrat în conflict cu locţiitorul politic, G. Vatamaniuc a fost dat afară din armată şi pus sub urmărirea Securităţii. În toamna lui ’49, a scăpat de arestare, s-a înarmat cu un automat german Daimler Puch şi a fugit în pădurile Suceviţei. În vara anului 1950, i s-au alăturat doi consăteni, fraţii Ion şi Gheorghe Chiraş, urmăriţi şi ei de Securitate, înarmaţi cu puşti Z.B. Tactica adoptată de grup a fost aşteptarea şi folosirea armelor strict pentru apărare, niciodată pentru atac. Activitatea politică a constat în tipărirea şi răspândirea de manifeste, distrugerea manifestelor de propagandă comunistă din Suceviţa, propagandă de la om la om şi chiar la grupuri de muncitori forestieri. În timp ce G. Vatamaniuc explica muncitorilor cine sunt şi ce vor, fraţii Chiraş îi asigurau spatele.

În anul 1954, grupul se întăreşte prin alipirea lui Vasile Motrescu din Vicovu de Jos, condamnat în lipsă de trei ori pentru activitatea alături de Cenuşă. A venit din Făgăraş, după ce reuşise să-i salveze pe cei din grupul lui Ion Gavrilă-Ogoranu. Ultimul membru al grupului a fost Vasile Marciuc din Suceviţa.

Grupul a avut două ciocniri sângeroase cu trupele de Securitate, la Bâtca Corbului şi la Ursoaia Mică. În ianuarie 1955, Motrescu şi Vatamaniuc au fost la un pas de a cădea în mâinile Securităţii. Au reuşit să fugă omorând trei securişti. La 18 iulie 1955, Securitatea află locul unde se ascundeau partizanii. În lupta care s-a dat, fraţii Ion şi Gheorghe Chiraş au fost împuşcaţi mortal, aproape simultan. Vatamaniuc a fost arestat la 18 octombrie 1955 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. A fost eliberat în 1964, în rezultatul amnistiei care s-a dat, împreună cu ceilalţi deţinuţi politici.

Ultimul partizan din Bucovina, Vasile Motrescu, a fost arestat în urma trădării, în noaptea de 13/14 ianuarie 1958 şi executat la 29 iulie 1958.[114]

III.9. Grupurile conduse de Andrei Ghivnici, Gheorghe Munteanu,

Silvestru Harsmei, Dragoş Flocea, Grigore Sandu şi Vasile Cămăruţă.

Acestea au acţionat în Bucovina în anii 1948-1950, dar despre care există mai puţine informaţii.[115]

III.10. Organizaţia „Gărzile lui Decebal”.

A fost înfiinţată în 1948, la iniţiativa doctorului Gheorghe Vasilache, primar al comunei Dorna Condreni, cu membri activi pe întreg teritoriul Moldovei. Avea trei ramuri: Vatra Dornei – Piatra Neamt (Filaret Gămălău), Vatra Dornei – Fălticeni (Jenică Arnăutul) şi Vatra Dornei – Bistrita Năsăud. De la o sută optzeci de membri, în 1950, ajunge la aproape 30.000 de combatanţi. În statutul organizaţiei se prevedea între scopurile asumate: reîntregirea României, reinstaurarea monarhiei şi a statului de drept.[116]

„Gărzile lui Decebal” care se organizaseră în munţii Dornei şi Stânişoarei, din jud. Câmpulung Moldovenesc, erau constituite din mai mul­te grupe. Una din aceste grupe, alcătuită de Crăciun Dumitru şi Sandu Grigore, şi-a stabilit adăpostul în muntele Bancu. După unele neînţelegeri, din grup au plecat Constantin Străchescu, Constantin Chirculescu şi ing. Aurel Grodiuc. Au fost prinşi de Securitate pe 14 decembrie 1949, când ing. Grodiuc a fost împuşcat la Găineşti, jud. Baia. La anchetă Gheorghe Chirculescu n-a rezistat şi a condus Securi­tatea la adăpostul din munte. Pe 16 decembrie, în ciocnirea care a avut loc, au fost împuşcaţi: Ion Apostolini, Iacob Galab şi Constantin Todaşcă. A fost grav rănit la cap Ion-Jenică Arnăutu, care, tortu­rat, a trecut prin Securitate şi închisori, murind exterminat în temniţa de la Râmnicul Sărat pe 2 noiembrie 1959.[117]

III.11. Armata Ucraineană Bucovineană de Autoapărare

(Буковинська Українська Самооборонна Армія – БУСА).

S-a format odată cu înaintarea trupelor sovietice spre nordul Bucovinei, în baza grupurilor locale a naţionaliştilor ucraineni melnikişti. Comandatul „Armatei” era Vasil Mironovici Şumka (zis Lugovoi) şi a avut în subordinele sale un efectiv, ce ajunsese la circa 600 de combatanţi.

Vasil Şumka, fost învăţător, în primele zile a lunii aprilie 1944, a revenit în nordul Bucovinei din Galiţia. Până atunci, cunoscut sub pseudonimul de „Lugovoi”, a condus o subdiviziune melnikistă a U.P.A.-O.U.N. din Galiţia

În nordul Bucovinei (plasa Chiţmani), şi-a organizat un grup de partizani antisovietici, format din melnikiştii locali şi nu numai.[118] Unii dintre ei veniseră în Bucovina din Ucraina pentru a se înrola în lupta cu comuniştii. Într-o „notă informativă” a serviciilor speciale sovietice se spunea că, „Actualmente, au început să vină în zonele de munte ale regiunii Cernăuţi ucraineni naţionalişti, atât de orientare melnikistă, cât şi banderistă, care desfăşurau acţiuni ale O.U.N. în regiunile de est ale R.S.S. Ucraineşti, precum şi naţionalişti care se eschivau de la mobilizare în Armata sovietică, dar şi alte elemente antisovietice”.[119] Şi documentele româneşti confirmă că, pe teritoriul Bucovinei au sosit grupuri ai U.P.A., în care s-au încadrat multe din formaţiunile de partizani antisovietici din regiune.[120]

Prima acţiune a grupului condus de Lugovoi, a fost atacul dat asupra administraţiei sovietice din com. Lucavăţul pe Siret de Sus. Apoi, a reuşit să lichideze 13 informatori comunişti. Aceste acţiuni au mobilizat moralul populaţiei, iar numărul grupurilor de autoapărare în permanenţă a crescut. Activităţile erau extrem de intense: potrivit datelor N.K.V.D., grupul lui Lugovoi a efectuat 10 acţiuni împotriva sovieticilor doar în primele 18 zile ale lunii aprilie 1944.[121] Documentele româneşti menţionează că, lupte crâncene s-au dat şi în com. Berhomet pe Siret, Şipotele pe Siret, jud. Storojineţ, etc.[122] Erau aruncate în aer casele unde erau cartiruiţi ostaşii sovietici, etc.[123] De frica grupurilor armate ucrainene, unităţile sovietice aflate în regiunile locuite compact de ucraineni, se comportau bine cu populaţia, (după cum relevă unele documente, spre seară nu mai era văzut în stradă nici un soldat sovietic izolat, căci începea activitatea partizanilor).[124] Partizanii ucraineni erau în număr mare şi aveau un moral foarte ridicat. Dispuneau de cavalerie proprie, însă era resimţită lipsa armamentului.[125]

Într-o altă „notă informativă” a N.K.V.D. se vorbea despre metodele şi unele rezultate ale acestor grupuri antisovietice: „Începutul activizării bandelor U.P.A. datează cu a doua jumătate a lunii aprilie 1944, când în teritoriile eliberate ale regiunii (Cernăuţi – n.a.) au sosit lucrătorii aparatului sovietic şi de partid. Pe teritoriul raionului Vijniţa, în aprilie 1944, de către bandiţi a fost distrusă în totalitate legătura telefonică, tăiaţi stâlpii, incendiat podul de importanţă strategică de peste Ceremuş, care făcea legătura între localităţile Vijniţa şi Kuty, regiunea Stanislav. În Vijniţa, de către o bandă a U.P.A. au fost incendiate trei magazine cu produse şi toate depozitele cu rezerve de cherestea”.

În urma acestor succese, V. Lugovoi a venit cu un apel către toţi combatanţii antisovietici ucraineni din Bucovina, de a se uni într-o formaţiune armată de partizani unică, lucru ce s-a realizat la sfârşitul lunii aprilie 1944.[126]

Activităţile antisovietice au continuat cu o forţă mai mare. Lupte deosebit de crâncene s-au dat în raioanele Vijniţa, Văşcăuţi, Putila, Zastavna, Chiţmani. În regiunile basarabene ale regiunii Cernăuţi (e vorba de fostul judeţ Hotin), acţiunile ucrainenilor naţionalişti au fost inexistente.[127]

În luna iunie 1944, grupul lui Lugovoi s-a dislocat la Şipotele pe Siret şi s-a mai completat cu câteva sute de naţionalişti ucraineni veniţi din Galiţia. Noua formaţiune militară, care număra circa 600 de combatanţi s-a întitulat „Armata Ucraineană Bucovineană de Autoapărare”.

Până în toamna anului 1944, „Armata” s-a luptat cu inamicul sovietic în munţii din sectorul Putila şi Şipotele pe Siret (unde îşi avea statul major). Sistemul de fortificaţii de care dispunea, i-a permis să reziste în faţa unui adversar mult mai puternic. Documentele N.K.G.B. informau că, în lunile iulie şi august 1944, „banda lui Lugovoi” a executat nenumărate acte de diversiune ce vizau poduri şi şosele, concomitent luptând şi cu unităţile Armatei roşii. În august, a reuşit să identifice şi să atace un grup de spioni sovietici din spatele frontului. Executa incursiuni şi în sectoarele Vijniţa şi Storojineţ, unde se luptau cu unităţile Armatei roşii şi împiedicau reinstalarea administraţiei sovietice.[128]

Având pierderi însemnate în aceste confruntări şi sub presiunea ofensivei generale sovietice, „Armata Ucraineană Bucovineană de Autoapărare” s-a retras la începutul lunii septembrie 1944, prin România (Cârlibaba – Satu Mare) în Slovacia, unde, în aprilie 1945, s-a unit cu Armata Naţională Ucraineană (U.N.A. – Українська Національна Армія) de pe lângă Armata germană. Unii dintre rebeli, au rămas însă pe teritoriul nordului Bucovinei sau au trecut în U.P.A.-Vest, continuând lupta inegală contra Puterii sovietice.[129]

BIBLIOGRAFIE:

1.    Adrian Brişcă, Radu Ciuceanu, Rezistenţa armată din Bucovina, vol. I. 1944-1950, I.N.S.T., Bucureşti, 1998.

2.    Adrian Brişcă, Rezistenţa armată din Bucovina, vol. II. 1 octombrie 1950-10 iunie 1952, I.N.S.T., Bucureşti, 2000.

3.    Adrian Brişcă, Gabriel Ciuceanu, Rezistenţa armată din Bucovina, vol. III. 1952-1958, I.N.S.T., Bucureşti, 2006.

4.    Adrian Brişcă, Jurnalul unui partizan: Vasile Motrescu şi Rezistenţa armată din Bucovina, I.N.S.T., Bucureşti, 2005.

5.    Ibidem, O zi din viaţa unui partizan. Documente privind viaţa cotidiană a partizanilor anticomunişti din Bucovina, 1944-1958. //Arhivele Totalitarismului, nr. 1-2/1994, pp. 258-276; nr.3/1994, pp. 165-183; nr. 4/1994, pp. 93-116; nr. 1/1995, pp. 104-136; nr. 2/1995, pp. 78-95; nr. 3/1995, pp. 83-104.

6.    Radu Ciuceanu, Octavian Roske, Cristian Troncotă, Începuturile Mişcării de Rezistenţă în România, vol. I, 11 aprilie 1945-31 mai 1946, I.N.S.T., Bucureşti, 1998; vol. II, 1 iunie-18 noiembrie 1946, I.N.S.T., Bucureşti, 2001.

7.    F. Dobre, Bande, bandiţi şi eroi. Grupurile de rezistenţă şi Securitatea (1948-1968), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003.

8.    D. Dobrincu, Sfidarea Securităţii în Bucovina. Grupul de rezistenţă armată anticomunistă Gavril Vatamaniuc (1949-1958), //Revista de Istorie Socială, vol. VIII-IX, 2003-2004, pp. 363-412.

9.    Ibidem, Bucovineni contra sovietici. Rezistenţa armată antisovietică/anticomunistă din Bucovina (martie-august 1944-iulie 1946), //Anuarul Institutului de Istorie Orală, vol. V, 2004, pp. 123-182.

10.    Idem, Nesupunere în Bucovina. Grupurile de rezistenţă armată anticomunistă Cenuşă-Motrescu, Pătrăucean-Gherman şi Cenuşă-Pătrăucean (1948-1951), //Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, vol. XLII, 2005, pp. 451-481.

11.    Idem, Rezistenţa armată anticomunistă din Bucovina: „Gărzile Decebal” şi grupul Grigore Sandu (1949), //Memoria, nr. 51-52, 2-3/2005, pp. 33-48.

12.    L. Hossu Longin, Memorialul Durerii. O istorie care nu se învaţă la şcoală. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România. Ediţia I-a, Ed. „Humanitas”, 2007.

13.    Începuturile Mişcării de Rezistenţă în România, vol. I, 11 aprilie 1945-31 mai 1946, I.N.S.T., Bucureşti, 1998; vol. II, 1 iunie-18 noiembrie 1946, I.N.S.T., Bucureşti, 2001.

14.    Jurnale din rezistenţa anticomunistă. Vasile Motrescu, Mircea Dobre, 1952-1953. Ediţie îngrijită de Liviu Ţăranu, Theodor Bărbulescu, cuvânt înainte de Ion Gavrilă-Ogoranu, Editura „Nemira”, Bucureşti, 2006.

15.    V. Lazăr, Şase ani în infern. Ed. „Marineasa”, Timişoara, 2000.

16.    P. Moraru, Bucovina sub regimul Antonescu (1941-1944). Politică. Învăţământ. Cultură. Vol. II, Ed. „Prut International”, Chişinău, 2007.

17.    M. Olaru, Bucovineni împotriva comunismului: fraţii Vasile şi George Motrescu. Prefaţă de Dimitrie Vatamaniuc, postfaţă de Vasile I. Schipor, Ed. Universităţii, Suceava, 2006.

18.    О. Д. Бойко, Iсторiя Украiни. Посiбник для студентiв вищiх навчальних закладiв. Видавничiй центр „Aкадемiя”, Kиiв, 1999.

19.    Буковина. Icторiчнiй нарис. Чернiвецький Державний Унiверситет iм Ю. Федьковича. Вид. „Зелена Буковина”, Чернiвцi, 1998.

20.    Д. Вєдєнєєв, Розвідувальна діяльність Української Повстанської Армії (1943-1945 рр.), http://www.history.org.ua/problems10/21.pdf

21.    А. Гогун, Между Гитлером и Сталиным. Украинские повстанцы. Издательский Дом „Нева”, Санкт Петербург, 2004б http://lib.oun-upa.org.ua/gogun/

22.    А. Дуда, В. Старик, Буковинський курінь в боях за Українську Державність: 1918-1941-1944, http://exlibris.org.ua/buk/index.html

23.    Ткаченко С. Н., Повстанческая армия (Тактика борьбы). Под общ. ред. А. Е. Тараса, Минск-Москва, 2000.

24.    І. П. Фостій, Північна Буковина і Хотинщина в роки Другої Світової Війни (1939-1945 рр.). Автореферат дисертації на здобуття наукового ступеня кандидата історичних наук. Чернівецький Національний Університет, iмені Юрія Федьковича, Чернівці, 2005, http://www.lib.ua-ru.net/inode/28745.html

25.    Biblioteca electronică ucraineană: istorie, publicistică, literatură artistică – http://exlibris.org.ua/


[1]. Referitor la desfăşurarea operaţiunii de evacuare din 1944, vezi: P. Moraru, Bucovina sub regimul Antonescu (1941-1944). Politică. Învăţământ. Cultură. Vol. II, Ed. „Prut International”, Chişinău, 2007, pp. 135-158.

[2]. Despre acţiunile militare de cucerire a Bucovinei, vezi: ibidem, pp. 159-169. La 25 mai 1944, 20,8% (51.005 km. pt.) din teritoriul Ţării (restul constituia 194.389 km. pt., ori 79,2%) erau sub ocupaţia bolşevică: Bucovina şi jud. Hotin, Soroca, Bălţi, Orhei, Lăpuşna, Dorohoi, Botoşani, Iaşi, Roman, Baia, Vaslui şi Fălciu (Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Chişinău (în continuare – A.N.R.M., Chşn.), Fond 706, inv. 1, dosar 539, fila 30).

[3]. Ю. И. Зинченко, Военное взаимодействие партизан с частями Красной Армии на Украине. 1941-1944. Изд. „Наукова Думка”, Киев, 1982, p. 153.

[4]. A.N.R.M., Chşn., Fond 706, inv. 2, dosar 27, filele 71-73

[5]. Ibidem, inv. 1, dosar 666, fila 22.

[6]. Ibidem, fila 23.

[7]. Rezistenţa armată din Bucovina. 1944-1950. Cuvânt introductiv de Radu Ciuceanu. Studiu introductiv, cronologie şi notă asupra ediţiei, A. Brişcă. Vol. I. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Bucureşti, 1998, p. 153.

[8]. A.N.R.M., Chşn., Fond 706, inv. 1, dosar 666, fila 25.

[9]. Ibidem, fila 23.

[10]. Ibidem, fila 26.

[11]. Ibidem, dosar 915, fila 32.

[12]. Ibidem, fila 37.

[13]. I. Scurtu, C. Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru. Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1992, p. 120.

[14]. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti (în continuare – A.N.I.C., Buc.), Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri (în continuare – P.C.M., inv. 300, dosar 52/1944, fila 466.

[15]. Битва за Буковину. Изд. „Карпаты”, Ужгород, 1967, coperta în interior.

[16]. A.N.R.M., Chşn., Fond 706, inv. 1, dosar 666, fila 1019. În Basarabia, un gospodar cu 40 ha. a fost impus la un impozit de 5000 kg. (1.600 kg. grâu, iar restul de 3.400 kg. porumb, orz, ovăz). Cine nu avea grâu putea să dea porumb sau orz, însă o dublă cantitate, iar dacă nu le avea nici pe acestea, trebuia să le cumpere. În această perioadă încă nu se vorbea nimic de colhozuri. Pământul refugiaţilor a fost dat spre cultivare celor fără de pământ. În şcoli, s-a trecut imediat la învăţarea scrisului şi a limbii ruse. Bisericile erau deschise, dar multe dintre ele nu aveau preoţi, slujbele oficiindu-se de cântăreţii bisericeşti. În multe localităţi basarabene lipseau intelectualii, fiind refugiaţi în Regat. Comerţul stagna. Poliţia de Stat întocmea liste cu cei ce aveau mai mult de 10 ha. (în comuna Zgărdeşti, jud. Bălţi, au fost trecuţi în listă 85 capi de familii, calificaţi ca fiind „chiaburi”) (ibidem, Fond 2042, inv. 2, dosar 15, filele 971-974).

[17]. Ibidem, Fond 2042, inv. 2, dosar 15, fila 972.

[18]. Ibidem, fila 959.

[19]. Ibidem, Fond 706, inv. 1, dosar 915, fila 32.

[20]. Ibidem, fila 38; dosar 666, fila 26.

[21]. Ibidem, fila 25.

[22]. Буковина. Icторiчнiй нарис. Чернiвецький Державний Унiверситет iм Ю. Федьковича. Вид. „Зелена Буковина”, Чернiвцi, 1998, p. 265.

[23]. Ibidem, pp. 266-267.

[24]. Ibidem, pp. 268-269.

[25]. Ibidem, p. 270.

[26]. Ibidem, pp. 270-271.

[27]. A.N.R.M., Chşn., Fond 706, inv. 1, dosar 915, fila 7.

[28]. A.N.I.C., Buc., Fond P.C.M., inv. 300, dosar 66/1944, fila 10.

[29]. Ibidem, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei (în continuare – I.G.J.), inv. 1474, dosar 135/1944, fila 84. Mai detaliat despre abuzurile soldaţilor Armatei Roşii din România, vezi în: România – marele sacrificat al celui de al doilea război mondial. Documente. Coordonator: M. R. Mocanu. Vol. I, Bucureşti, 1994 şi în România şi Armistiţiul cu Naţiunile Unite. Documente. Coordonator: M. R. Mocanu. Vol. II, Bucureşti, 1995.

[30]. România şi Armistiţiul cu Naţiunile Unite, p. 82.

[31]. //Moldova Socialistă, nr. 17, 23 aprilie 1944, p. 2.

[32]. A.N.I.C., Buc., Fond Direcţia Administraţiei de Stat, (în continuare – D.A.S.), inv. 1689, dosar 22/1944, fila 2.

[33]. N. Ciachir, Marile Puteri şi România (1856-1947), Ed. „Albatros”, Bucureşti, 1996, p. 322.

[34]. A.N.I.C., Buc., Fond D.A.S., inv. 1689, dosar 22/1944, fila 1.

[35]. Ibidem, dosar 6/1944, filele 1-4

[36]. Ibidem, dosar 22/1944, fila 4.

[37]. Ibidem, fila 2.

[38]. Ibidem, Fond I.G.J., inv. 1474, dosar 135/1944, filele 84-85.

[39]. Ibidem, Fond D.A.S., inv. 1689, dosar 22/1944, fila 2. În perioada 1944-1946 populaţia sudului Bucovinei a dus-o foarte greu, din cauza jafurilor Armatei Sovietice, secetei, reparaţiilor exagerate. În memoriile sale, Al. Şafran scria: „Fusesem informat că foametea era aşa de mare, încât în unele regiuni ţăranii mâncau sămânţa, nemairămânându-le nimic pentru semănat. Situaţia era într-adevăr catastrofală” (Alexandru Şafran, Un tăciune smuls flăcărilor. Comunitatea evreiască din România. 1939-1947. Memorii. Introducere de J. Ancel. Traducerea Ţ. Goldstein. Ed. „Hasefer”, Bucureşti, 1996, p. 234).

[40]. A.N.I.C., Buc., Fond D.A.S., inv. 1689, dosar 22/1944, fila 9.

[41]. Ibidem, fila 2.

[42]. Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, Suceava (în continuare – D.J.A.N., Suceava), Fond Prefectura judeţului Suceava (în continuare – Pref. jud. Sv.), dosar 45/1944, fila 260.

[43]. A.N.I.C., Buc., Fond D.A.S., inv. 1689, dosar 22/1944, fila 2.

[44]. Ibidem.

[45]. Ibidem, fila 3.

[46]. D.J.A.N., Suceava, Fond Pref. jud. Sv., dosar 45/1944, fila 8 verso.

[47]. A.N.I.C., Buc., Fond D.A.S., inv. 1689, fila 3.

[48]. D.J.A.N., Suceava, Fond Pref. jud. Sv., dosar 45/1944, fila 201.

[49]. A.N.I.C., Buc., Fond D.A.S., inv. 1689, dosar 22/1944, fila 3.

[50]. D.J.A.N., Suceava, Fond Prefectura judeţului Rădăuţi (în continuare – Pref. jud. Rd.), dosar 48/1944, fila 4.

[51]. Ibidem, Fond Pref. jud. Sv., dosar 230/1944, fila 14.

[52]. Ibidem, filele 36-37, 44. Ordonanţa a fost emisă la 28 septembrie 1944 şi a fost semnată de R. Ia. Malinovski, preşedintele Comisiei Române pentru aplicarea Armistiţiului (ibidem).

[53]. Ibidem, dosar 45/1944, fila 8.

[54]. A.N.I.C., Buc., Fond D.A.S., inv. 1689, dosar 22/1944, fila 4.

[55]. Ibidem.

[56]. D.J.A.N., Suceava, Fond Pref. jud. Sv., dosar 45/1944, fila 134-134 verso.

[57]. Ibidem, fila 248.

[58]. Ibidem, fila 127-127 verso.

[59]. //Arhiva Românească, tom 1, FASC, 1/1995, p. 119.

[60]. //Revista Bucovinei, Anul III, nr. 11-12, Timişoara, noiembrie-decembrie 1944, p. 388.

[61]. România şi Armistiţiul cu Naţiunile Unite, p. 81.

[62]. A.N.I.C., Buc., Fond D.A.S., inv. 1689, dosar 22/1944, fila 4.

[63]. Rezistenţa armată din Bucovina. 1944-1950, p. 129. Despre luptele „Detaşamentului”, vezi: „Jurnalul de Operaţii al Detaşamentului”, ibidem, pp. 127-140.

[64]. Битва за Буковину, p. 119.

[65]. Ibidem, pp. 166-169.

[66]. Referitor la activităţile diplomatice de ieşire a României din război, vezi: Pacea de mâine. Documente ale Comisiei constituite în vederea pregătirii conferinţei de pace de după cel de-al doilea război mondial (1942-1944). Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi indice de Petre Otu. Ed. Militară, 2006.

[67] . C. Hlihor, Din istoria Basarabiei şi a Nordului Bucovinei (1940-1947). Teză de doctorat. Conducător ştiinţific, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Bucureşti, 1994, p. 205.

[68]. A.N.I.C., Buc., Fond P.C.M., inv. 300, dosar 51/1944, vol. II, fila 6.

[69]. Orest Massikewycz, avocat şi publicist, născut în 1911, în comuna Nepolocăuţi, jud. Cernăuţi. A activat pe linia naţionalistă ucraineană, fiind iniţiatorul organizaţiei „Jelizneak” (Omul de fier) înfiinţată în 1936 la Cernăuţi. A fost exponentul Organizaţiei Ucrainenilor Naţionalişti şi preşedinte al Societăţii Studenţilor ucraineni din Bucovina la Bucureşti. În 1940, ca rezultat al anexării nordului Bucovinei şi Basarabiei de către sovietici, s-a refugiat cu familia la Bucureşti, unde a colaborat la revista ucraineană „Lupta”. A revenit în Bucovina către luna decembrie 1941, desfăşurând o campanie propagandistică pro-ucraineană şi înfiinţând nuclee melnikiste la Cernăuţi, Sadagura, Zastavna, Cozmeni, Văşcăuţi, Vijniţa, etc. Pentru aceste fapte a fost arestat în februarie 1942, însă după mai puţin de un an de zile, a fost eliberat fără a suferi vreo condamnare. În 1944, odată cu apropierea frontului, s-a refugiat din nou la Bucureşti (A.N.R.M., Chşn., Fond 706, inv. 1, dosar 666, filele 62-63).

[70]. Ibidem, dosar 668, filele 164-166.

[71]. A.N.I.C., Buc., Fond I.G.J., inv. 1474, dosar 8/1944, fila 227.

[72]. A.N.R.M., Chşn., Fond 706, inv. 1, dosar 666, fila 1020; ibidem, dosar 915, fila 18

[73]. Ibidem, dosar 666, fila 22.

[74]. А. Дуда, В. Старик, Буковинський курінь в боях за Українську Державність: 1918-1941-1944, http://exlibris.org.ua/buk/r04.html

[75]. Rezistenţa armată din Bucovina. 1944-1950, p. 32

[76]. A.N.I.C., Buc., Fond I.G.J., inv. 1474, dosar 42/1943, filele 115-116.

[77]. A.N.R.M., Chşn., Fond 706, inv. 3, dosar 22, fila 12.

[78]. А. Гогун, Между Гитлером и Сталиным. Украинские повстанцы. Издательский Дом «Нева», Санкт Петербург, 2004б http://lib.oun-upa.org.ua/gogun/dis_r02.html

[79]. А. Дуда, В. Старик, Буковинський курінь в боях за Українську Державність: 1918-1941-1944, http://exlibris.org.ua/buk/r04.html

[80]. Ibidem.

[81]. Буковина. Icторiчнiй нарис, pp. 263-264.

[82]. A.N.R.M., Chşn., Fond 706, inv. 1, dosar 666, filele 27-28.

[83]. Ibidem, dosar 915, filele 37-38.

[84]. Ibidem, fila 32.

[85]. Ibidem.

[86]. Ibidem, dosar 666, fila 27.

[87]. Ibidem, dosar 915, fila 9.

[88]. Ibidem, fila 39. Şi în Vechiul Regat „populaţia evreiască a început să manifeste un optimism care frizează uneori entuziasmul”. La începutul lui august 1944 se considera că, „Nu există evreu care să nu creadă – de altminteri evenimentele duc la această concluzie – că evoluţia finală a războiului va aduce şi pentru ei recâştigarea vechilor privilegii, drepturi, imobile, etc.” (A.N.I.C., Buc., Fond P.C.M., inv. 300, dosar 56/1944, fila 4). Potrivit mărturiilor lui Alexandru Şafran, „atitudinea faţă de noi (evreii – n.a.) a fost în acelaşi timp ambiguă şi dualistă. Pe de o parte, ne considerau ca pe nişte învingători, a căror prietenie trebuie păstrată, pe de altă parte, ne asociau cu noii învingători, ruşii, şi ne priveau deci cu antipatie” (Alexandru Şafran, Un tăciune smuls flăcărilor, p. 161). Această atitudine era pe de o parte îndreptăţită de indiferenţa unei părţi a populaţiei evreieşti faţă de viitorul românilor sub regimul comunist, ei având doar grija recuperării averilor pierdute în perioada regimului antonescian şi emigrării din Ţară. Insistenţele evreilor de a introduce cerinţele lor în Tratatul de Pace de la Paris s-au ciocnit de refuzul din partea conducerii de stat, care considera că prin introducerea acestor „măsuri de protecţie specială” în tratatul cu Naţiunile Unite, „li s-ar acorda evreilor cetăţeni români un statut similar cu acela al naţiunilor învingătoare” (România în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris. Documente. Coordonator: Marin Radu Mocanu, Bucureşti, 1996, p. 176). După război evreii, totuşi, se simţeau „învingători”, „considerând că, în ansamblu, creştinii, mai ales cei aparţinând minorităţilor maghiară şi germană, purtau o grea răspundere morală, chiar dacă din punct de vedere juridic nu erau vinovaţi (de persecutarea evreilor – n.a.). Căci ei n-au apărat, n-au protejat şi nici n-au adăpostit victimele” (lucru, pentru care puteau fi pedepsiţi cu moartea) (Alexandru Şafran, Un tăciune smuls flăcărilor, p. 198).

[89]. А. Дуда, В. Старик, Буковинський курінь в боях за Українську Державність: 1918-1941-1944, http://exlibris.org.ua/buk/r04.html

[90]. Буковина. Icторiчнiй нарис, pp. 263-264.

[91]. О. Д. Бойко, Iсторiя Украiни. Посiбник для студентiв вищiх навчальних закладiв. Видавничiй центр „Aкадемiя”, Kиiв, 1999, p. 432

[92]. Ibidem, pp. 390, 433.

[93]. Буковина. Icторiчнiй нарис, pp. 276-277.

[94]. О. Д. Бойко, Iсторiя Украiни, pp. 434-436.

[95]. Ibidem, p. 266.

[96]. Rezistenţa armată din Bucovina. 1944-1950, p. 52.

[97]. Ibidem, pp. 52-53. Despre Grupul Macoveiciuc vezi: Lazăr V., Şase ani în infern. Ed. „Marineasa”, Timişoara, 2000.

[98]. Rezistenţa armată din Bucovina. 1944-1950, p. 59.

[99]. Ibidem.

[100]. Ibidem, pp. 59-61.

[101]. Ibidem, pp. 52-53.

[102]. Inidem, pp. 58-59.

[103]. Inidem, p. 55.

[104]. Ibidem, p. 53.

[105]. Ibidem.

[106]. Ibidem.

[107]. Ibidem, p.59.

[108]. Cassian Maria Spiridon, Vieti încătusate (I), http://convorbiri-literare.dntis.ro/TATAiul7.html.

[109]. Rezistenţa armată din Bucovina. 1944-1950, p.59.

[110]. Cassian Maria Spiridon, Vieti încătusate (I), http://convorbiri-literare.dntis.ro/TATAiul7.html.

[111]. Rezistenţa armată din Bucovina. 1944-1950, pp. 53-59.

[112]. Ibidem, p. 59, 398.

[113]. Ibidem, p. 59.

[114]. Ibidem; C. Târziu, Mausoleul anticomunist geme de eroi anonimi, http://www.odaiadesus.ro/eroi.html

[115]. Rezistenţa armată din Bucovina. 1944-1950, p. 59.

[116]. Cassian Maria Spiridon, Vieti încătusate (I), http://convorbiri-literare.dntis.ro/TATAiul7.html; http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/rmunti/docs/rezistenta_7.pdf

[117]. http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/rechizit.htm

[118]. А. Дуда, В. Старик, Буковинський курінь в боях за Українську Державність: 1918-1941-1944, http://exlibris.org.ua/buk/r04.html

[119]. Ibidem.

[120]. A.N.R.M., Chşn., Fond 706, inv. 1, dosar 915, fila 35.

[121]. А. Дуда, В. Старик, Буковинський курінь в боях за Українську Державність: 1918-1941-1944, http://exlibris.org.ua/buk/r04.html

[122]. A.N.R.M., Chşn., Fond 706, inv. 1, dosar 915, fila 30.

[123]. Ibidem, dosar 666, fila 22.

[124]. Ibidem, fila 24.

[125]. Ibidem, filele 27-28.

[126]. А. Дуда, В. Старик, Буковинський курінь в боях за Українську Державність: 1918-1941-1944, http://exlibris.org.ua/buk/r04.html

[127]. Буковина. Icторiчнiй нарис, pp. 263-264.

[128]. А. Дуда, В. Старик, Буковинський курінь в боях за Українську Державність: 1918-1941-1944, http://exlibris.org.ua/buk/r04.html

[129]. Буковина. Icторiчнiй нарис, pp. 263-264.

(Visited 594 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.