Saguna Mesajul lui Andrei ŞagunaŞaguna…? Dar Şaguna e “ceva” din secolul trecut…
Bine-nţeles că Şaguna a fost un om al secolului trecut! Dar şi secolul nostru a devenit un secol… al secolului trecut. Sunt nenumărate motive de a observa actualitatea unei impresionante părţi din mesajul pe care-l conţine, intrinsec, fapta de-o viaţă a mitropolitului Ardealului.

Mai întîi, onorată adunare, aş sublinia apăsat, ceea ce mă “doare” cel  mai mult. Privind către ceea ce a durat Şaguna, aş constata şi v-aş ruga să luaţi aminte: cît de bine a ştiut el să lucreze cu străinii în favoarea, şi NUMAI în favoarea, interesului naţional. Cu un talent diplomatic excepţional şi cu un simţ teribil pentru ceea ce aduce profit firii româneşti, Şaguna a ştiut, în învolburaţii ani ‘40, ‘50 şi ‘60 ai veacului (zic în continuare) “trecut”, în care, ca şi astăzi, vai!, nu toate ale noastre se hotărau doar după voia noastră dinlăuntru, a ştiut să îmbine eleganţă, şiretenie şi fermitate spre a aduce folos  r o m â n e s c u l u i. Aşa a fost, de pildă, – cum bine ştiţi – în iunie 1848 cînd, la Innsbruck, în Tirol, i-a prezentat împăratului Ferdinand dorinţele românilor, după cum reieşiseră ele din magnifica adunare naţională de la Blaj, din mai. Trimis de la Innsbruck la Budapesta, Şaguna nu s-a descurajat (ca alţi membri ai delegaţiei) de eschivele şi tergiversările cu care a avut de-a face, şi a reuşit, prin persuasiune şi fineţe, să-şi transforme oponenţii în amici şi să-şi atingă scopurile. La fel a fost în februarie 1849, cînd a ajuns în audienţă la Franz Joseph (care, semn de respect şi preţuire, l-a şi oprit la masă) şi a cerut “unirea tuturor românilor din statele austriace într-o singură naţiune independentă, cu administraţie naţională autonomă în privinţa politică şi bisericească, cu şef naţional politic, senat românesc, şi cu limba naţională în toate afacerile care-i privesc pe români”. Aşa a fost şi în 1860, iarăşi la Viena (Viena era un fel de Washington al vremii!), unde, la consfătuirile senatului imperial, Şaguna şi-a spus cu bărbăţie crezul în privinţa bisericii şi a culturii, concepute, ambele, în spirit naţional. (Sintagma “spirit naţional” – care, mărturisesc, îmi place foarte mult – îi aparţine chiar lui Şaguna, a folosit-o în conferinţa naţională pe care a convocat-o în decembrie 1848, unde a vorbit despre “însemnătatea spiritului naţional şi liberal”, prin “liberal” el neînţelegînd o anume doctrină, ci ideea de libertate necenzurată despotic).

Această pledoarie constantă şi mereu miezos argumentată în favoarea spiritului naţional este ceea ce aş numi: a doua componentă de stringentă actualitate din mesajul lui Şaguna, în aceste vremuri “ale noastre” în care nu e colţişor, stradă, nu e simpozion, nu e ecran de televizor în care să nu te înţepi în “furculisionul” Coanei Chiriţa a lui Alecsandri, chiar dacă acum “furculisionul” a devenit “furculişn”. Nu glumesc deloc: dau o singură pildă, cea mai peremptorie: hotelul din buricul Bucureştilor, hotel care se numea pe vremuri “Bucureşti”, acum se numeşte “Bucharest”, de parcă dacă-şi păstra numele românesc, străinii ar fi rămas buimaci în faţa unui cuvînt aşa de straniu şi ar fi sughiţat fără contenire. Într-o epistolă către Ioan Purcariu din 1865, Şaguna exprima acest deziderat al elementarei demnităţi naţionale într-un mod pe cît de hîtru, pe atît de memorabil: “Noi nu avem alta să facem decît să ne gîndim la ouăle care rămîn naturei lor consecvente, fără privire la cloşca sub care se pun ele spre clocire. Ouăle raţei puse sub găină dau pui de raţă, iar cele de găină puse sub curcă dau pui de găină. Aşa şi noi, trebuie să rămînem români, fie cum va fi regimul şi maxima lui”. Nimic mai potrivit în acest început de mileniu românesc, plin de scălîmbăielile multora care se fîţîie steril pe toate meridianele şi, întorşi acasă mai moţaţi decît la plecare, vor să facă din România poligon de experimentare pentru toate extravaganţele posibile, cînd nu chiar pentru toate aberaţiile. În schimb, tot ceea ce este autohton şi cu rădăcini în strămoşime – le pute. În faţa acestei realităţi de zi cu zi, vorbele spuse de Andrei Şaguna în cuvîntarea sa în edificiul Seminarului din Sibiu, în martie 1861, de la prima adunare a Asociaţiunii pe care a înfiinţat-o (şi pe care, cu puterile noastre, o ducem şi noi mai departe), acele vorbe ale sale mă ung la inimă. Le citez cu emoţie şi, cu smerenie şi modestie, le subscriu întru totul: “Însfîrşit, dinparte-mi mă oblig că voi sprijini scopul Asociaţiei noastre în cît va sta în puterile mele, căci aci voi fi norocos a auzi sunetele dulci ale limbii mele materne, care la străini nu s-a învrednicit de atenţiune, însă acelea cu atîta mai scumpe sunt inimei mele”Într-adevăr, nu s-a învrednicit de atenţiune la străini (din păcate, nici la mulţi care sunt cetăţeni români). Cît despre străinii-străini, am să vă dau un singur exemplu. Există maşini de copiat imagini sau texte pe calculator, aşa numitele scanere. Există programe (“OCR”) care transformă fotografia textului în text procesabil pe calculator. Ei bine, nici unul din aceste programe nu e capabil, în anul 2000 d.Cr., să recunoască vreuna din cele numai 3, trei litere cu adevărat specifice doar nouă românilor, şi anume ă, ş şi ţ. Calculatoarele de azi, deştepte de pot citi şi compoziţia solului de pe planeta Jupiter, capotează şi încep să scoată fum cînd se confruntă cu aceste monstruoase hieroglife, pentru că nimeni dintre programatorii lor nu a luat în seamă şi limba de origine latină vorbită între Tisa, Nistru, Dunăre şi marea lîngă care ne aflăm. Ba vin unii chiar de pe la noi, servili şi mai “interneţi” decît însuşi Internetul, şi propun să lepădăm naibii aceste semne diacritice, ca să ne universalizăm, vezi Doamne! – de parcă francezii ar renunţa vreodată la e-urile lor cu accente, germanii la a-urile lor cu două puncte, portughezii la o-urile cu tildă deasupra ş.a.m.d. ?Veţi spune că e o problemă de lingvistică şi de informatică? Nu, nu veţi spune asta, pentru că simţiţi ca şi mine că este, în ultimă socoteală, o problemă politică: în ce măsură ştim să ne facem ascultaţi şi băgaţi în seamă în lumea cea mare şi tulbure. Andrei Şaguna, un fel de Iorga şi Titulescu laolaltă ai secolului trecut, ar fi ştiut s-o facă şi pe asta.

În fine, al treilea punct al contemporaneităţii mesajului lui Şaguna este polivalenţa sa structurală. A fost un om care a gîndit, a organizat, a scris, a tipărit, a zidit. A ştiut, ca puţini români, să fie în egală măsură un om de administraţie şi un intelectual adînc, un constructor de clădiri adevărate, din piatră şi cărămidă (care dăinuie şi azi) şi un izvoditor de concepte la fel de solide, inspirate, în esenţă, din filonul spiritului naţional. Asemenea oameni trag o ţară înainte mai mult decît zece guverne care ard gazul sinistrei tranziţii dinspre o urgie spre altă urgie. Deie Dumnezeu cel Sfînt să zămislească pămîntul românesc şi alţi bărbaţi ca Andrei Şaguna – şi atunci ţara asta va putea ajunge unde merită să fie.

autor: George Pruteanu, 21 ianuarie 2001, Cuvînt la Reuniunea anuală a ASTRA

Share on Facebook