Marii singuratici ai literaturii

Marii singuratici ai literaturii

by -
0 1560

Pesemne că supraîncărcaţi mental de relativa monotonie a unor pagini în care mereu, număr de număr, „apărarea are cuvântul”, unii cititori mai lasă din mână revista „Contemporanul”: şi rău fac! Impregnată de spiritul solitar şi obsedant al marelui autor al câtorva capodopere ale romanului românesc contemporan, revista oferă prin numeroase eseuri şi articole strălucite o adevărată alternativă sărbătorească a lecturii. În ceea ce priveşte „apărarea are cuvântul”, voi spune, pe scurt, ceea ce s-a mai spus şi o spune, din nou, simplu şi memorabil, Augustin Buzura despre marele său confrate: „Cine-l cunoaşte pe Breban ştie că partenerii lui de dialog, cei alături care-şi trăieşte eternitatea, sunt Feodor Mihailovici, Thomas Mann şi, desigur, Nietzsche. Nici chiar cu Rebreanu, cât o fi el de deschizător de drumuri în romanul românesc, pare-se că nu ar avea prea mult de împărţit (…) De fapt, Nicolae Breban nici nu pare să înţeleagă prea bine ce înseamnă a fi altceva decât Nicolae Breban, după cum indivizii care au organizat această mizerie nu par capabili să îşi imagineze cum se trăieşte şi cum se gândeşte la o altă altitudine valorică…

Am scris acest text conştient că mai bine decât o pot face eu sau orice tribunal cinstit, pe Breban îl apără Opera, o operă cu un O foarte mare. Mari solitari, singuratici iremediabili, aceşti scriitori sunt sortiţi să trăiască şi să sufere, precum eroina celebrei balade, între zidurile înalte ca de fortăreaţă ale propriei lor opere: „handicapul” menit să-i apere de asediul calomniei, prostiei ori invidiei este o formă specială de autism, acela potrivit căruia un Nicolae Breban „nici nu pare să înţeleagă prea bine – cum observa cu adâncime psihologică Augustin Buzura – ce înseamnă a fi altceva decât Nicolae Breban”! Cazul nu-i singular la acest nivel. Într-un rând, Tolstoi îi spune lui Cehov: „Să ştii că îl detest pe Shakespeare, dar piesele dumitale sunt încă şi mai proaste decât ale lui”. Cehov, scrie Henri Troyat, „a râs cu poftă încât i-a alunecat lornionul de pe nas”. Cine să-l „apere pe Shakespeare în comparaţia cu Cehov?!? Striviţi de ridicol, scrie Augustin Buzura, „indivizii care au organizat această mizerie nu par capabili să-şi imagineze cum se trăieşte şi cum se gândeşte la o altă altitudine valorică”. Este cam tot ceea ce se poate spune, în chip esenţial şi definitiv, în şi despre apărarea unui mare scriitor calomniat şi hărţuit de o ceartă literară în care, prin tradiţie, gelozia se dispută cu vanitatea: o tradiţie nenorocită actualizată de vocile nopţii, ale „indivizilor care au organizat această mizerie”. Restul se rezumă tocmai la aceste „mizerii” ce-au însoţit şi însoţesc întotdeauna răsturnările sociale, trecerea violentă dintr-un ciclu istoric în altul, când, ca într-un mare poem al lui Serghei Esenin, din bulboana iscată de uriaşul cutremur al apelor încinse de răscoală ţâşnesc la suprafaţă, ca nişte dopuri de plută, „surcelele” rămase din epavele eşuate ce zac dintotdeauna în adâncul oceanelor.

În tradiţia nefastă a acestor „certuri” literare intră însă şi efectele ucigaşe ale suspiciunii, dueluri celebre şi alte tentative de apărare a onoarei mânjite cu zoaiele suspiciunii: un mare poet, Paul Celan, a fost împins la sinucidere de suspiciunea de plagiat. Ce-i drept, structura psihosomatică a celui ce a scris o capodoperă precum Animale bolnave nu-i, în niciun chip, asemănătoare cu a unui Celan sau Cehov care, deja celebru, dar speriat până şi de umbra propriei celebrităţi, privea cu oroare tapajul pe care si admiraţia publică îl stârnea în jurul personalităţii lui. „Confruntat cu drama existenţei – scrie într-un admirabil eseu Constantin Coroiu – Cehov, raţionalistul implacabil, care ne-a revelat cu metafora unui mare poet că în fiecare casă de pe pământ există o uşă care duce în Salonul nr.6, lăsa să vorbească fapta prin ea însăşi şi nu admitea nici un fel de zgomot menit să atragă atenţia asupra lui. Portretul pe care i-l face Henri Troyat în biografia pe care i-o consacră este memorabil. Grija pentru imaginea proprie şi cu atât mai mult emfaza îi erau cu totul străine. Le considera indecente şi socialmente nocive. Modestia, teama de publicitate şi de ridicol îl caracterizau deopotrivă pe scriitorul ajuns celebru la o vârstă când alţii abia îşi caută drumul.” Victima unui eveniment aniversar – împlinea a 44 de ani – pus la cale de cei de la Teatrul de Artă din Moscova în frunte cu Stanislavski (programaseră premiera cu Livada de vişini), soseşte la teatru abia la sfârşitul actului trei, „iar regizorii şi interpreţii l-au târât pe scenă”, după care urmară luări de cuvânt, elogii nenumărate, cu eroul îngropat sub un munte de flori, ce mai!, o ceremonie de glorificare cu iz funebru: „După «panegiricul pe mai multe voci» care a durat mai mult de o oră, timp în care spectatorii au stat în picioare aplaudând şi ovaţionând, «Cehov s-a retras extenuat, fără să fi pronunţat niciun cuvânt de mulţumire». Fusese pentru el un adevărat chin. Stanislavski avea să observe: «Se simţea parcă în aer un iz de înmormântare. Aveam cu toţii inima grea». De altfel, grav bolnav, Cehov se va stinge peste mai puţin de şase luni”. Cehov face parte ca toţi ceilalţi de seama lui dintr-o specie universală: specia „marilor singuratici” din care câţiva numără şi literatura română, în frunte cu cei doi coloşi ai ei, M. Sadoveanu şi Marin Preda, aparent atât de diferiţi şi separaţi. Atât de „anturat” de familie şi de comunitatea literară, gratulat cu multe funcţii şi onoruri publice, înainte şi după ‘44, Sadoveanu rămâne un mare singuratic care se regăseşte doar în pustietăţile silvestre şi insulele acvatice din nemuritoarele lui povestiri. La rându-i, retras în singurătatea satului care nu mai e, Marin Preda, un reper moral şi spiritual al contemporanilor lui impunea şi prin aerul de înstrăinat şi taciturn, ca un ardelean incomod aruncat printre acomodanţii şi guralivii „regăţeni” cu urme balcanice şi levantine în grai şi comportament. Un „mare singuratic” ascuns sub măştile poeziei lui insolite este şi Emil Botta, despre care scrie, în „Contemporanul”, Liviu Ioan Stoiciu sub un titlu semnificativ: Semeţia singurătăţii la Emil Botta. Mai viu poate abia după dispariţia sa, cel fugit de acasă, din Adjud,  la 15 ani, va scrie despre „fuga” lui înapoi, în singurătatea îngheţată şi stelară, înPriveşte înapoi cu emoţie din volumul Un dor fără saţiu din 1976: „Pe calea ferată, / pe Calea Lactee, în fugă, / în fugă să spun un cuvânt / acestei păduri, acestui Trotuş, acestor livede. / Şi tac împietrit, / palid ca moartea, se vede. / Uite Adjud, / uite-l pe tata, uite-i şi cârjele, / inima-mi bate năvalnic.” Ritmul inimii care bate aici e ritmul stins al unui timp încremenit şi rămas în cârje. Absurdă, bolboroseala poetului are monotonia monologului adresat pereţilor, într-un recital fără auditori.

După opinia multor comentatori, literatura de ieri şi de azi ar fi rămas, ca „bolboroseala” poetică a lui Emil Botta, lipsită de audienţă publică. Criticul Alex Ştefănescu pune acest fenomen pe seama slăbirii „capacităţii de seducţie” a literaturii române, confruntată şi cu urechile înfundate de alte „muzici” ale publicului de azi. Îşi propune, de aceea, să „desfunde” urechile unor cititori care au uitat de literatura română într-o nouă rubrică încredinţată lui de revista „Contemporanul”. Rublica se intitulează Literatura română după o revoluţie şi, cum e normal, primul articol este o Recapitulare, ideea lui principală fiind aceea că nimic durabil nu se poate construi în prezent fără o vie conştiinţă a trecutului: „Studiind literatura română, te surprinde inepuizabila ei vitalitate. Fiecare moment istoric favorabil a fost folosit cu promptitudine de această literatură. Parcă există un arc care, la fiecare înlăturare a piedicii, se decomprimă energic. Aşa-numita epocă a «marilor clasici» – cu Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Ion Slavici – se asociază, în mod indiscutabil, cu procesul de emancipare naţională şi de situare conştientă în Europa datorat revoluţiei de la 1848, Unirii Moldovei cu Muntenia în 1859, obţinerii Independenţei, în 1877. Simţind importanţa momentului, scriitori valoroşi din toate părţile ţării s-au grăbit să apară pe lume, s-au grăbit să înveţe, s-au grăbit să creeze o operă, astfel încât să fie prezenţi, cu o miraculoasă punctualitate la trezirea întregii colectivităţi.”

Nu ştii ce să admiri mai întâi: talentul de scriitor al criticului ce identifică şi măsoară talentul prin comparaţia cu „arcul” care la ridicarea piedicii se decomprimă instantaneu şi puternic, graba cu care, simţind miraculos decompresia, scriitorii s-au grăbit să se nască, odată cu ea şi chiar datorită ei, spre a nu pierde momentul (vă amintiţi: unul din argumentele de căpetenie ale prudenţei şi ezitării româneşti era în epoca trecută: „nu-i momentul!”?) şi a fost prezent cu o „miraculoasă punctualitate” (nici aceasta, punctualitatea, nu-i punctul forte al românilor, dimpotrivă, prea leneşi ori prea „cu ochii în patru”, am stat prea mult şi prea multă vreme am pierdut cu această îndelungă cumpănire spre a nimeri şansa, ocazia, în fine, norocul!) la trezirea întregii colectivităţi. Criticul se opreşte apoi asupra neverosimilei afirmări culturale şi literare în perioada supranumită „interbelică”: „La fel şi-au făcut apariţia scriitorii, din pământ, din iarbă verde, după Marea Unire din 1918 când era nevoie de o şi mai impetuoasă afirmare a spiritului românesc în contextul unei universalizări a culturilor naţionale. Între 1918-1938, ceea ce înseamnă în numai douăzeci de ani, am consolidat inteligent tot ceea ce ţinea de tradiţie, am asimilat şi am inventat direcţii moderne, am scris opere monumentale, am făcut o publicistică frenetică.

Aşa cum nu ne vine să credem că aztecii şi-au ridicat singuri statuile ciclopice şi îi bănuim că au primit ajutor de la extratereştri, aşa s-ar putea ca generaţiile viitoare să considere neverosimil de mari realizările literaturii române din perioada interbelică. Poeţi ca Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, B. Fundoianu, Ion Minulescu, prozatori ca Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, M. Blecher, Cezar Petrescu, Panait Istrati, critici şi istorici literari ca E. Lovinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu, cărora li s-au adăugat istorici erudiţi, înzestraţi cu talent literar, ca Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan au făcut din literatură în acea perioadă ceea ce este televiziunea în vremea noastră: un mod de a fi împreună al solitarilor, o formă de conştiinţă publică. Apoi a venit războiul. Iar după război comunismul. În plină teroare ideologică, literatura română a continuat să existe. Ca vegetaţia aflată sub o lespede, a găsit căi întortocheate pentru a ieşi la lumină. Reflexivul şi ironicul prozator Marin Preda, avântatul şi lucidul poet Nicole Labiş au reuşit să se exprime”. Şi aşa mai departe: în explozie sau sub compresor, literatura română, de fapt scriitorii ei au ştiut să se ferească să nu le ia foc aripile, în primul caz, şi să străpungă şi chiar să spargă precum firele de iarbă ale lui Ion Gheorghe, lespedea de ciment ideologic ce ameninţa să-i înăbuşe. Miraculoasă vitalitate! Cu privire la interbelici aş îndrăzni să-mi exprim cel puţin două mici nedumeriri. Întâi, absenţa dintre prozatori a „Ceahlăului literaturii române” din catalogul lui Alex Ştefănescu. A doua: locul secund deşi, alfabetic, ar fi meritat primul loc, acordat lui G. Călinescu, în comparaţie cu E. Lovinescu, marele critic al cărui nume începe cu a 12-a literă a alfabetului. În fine, în cazul „Ceahlăului…” poate fi vorba de omisiune involuntară; în celălalt, despre o imperceptibilă mişcare a „scării”, semnificativă pentru gustul şi spiritul critic al lui Alex Ştefănescu. În ceea ce priveşte miracolul petrecut între 1918-1938, cu exaltarea aferentă a perioadei interbelice, cred că în mintea noastră se produce un foarte interesant fenomen de suprapunere: neverosimilă prin monumentalitate şi scurtimea intervalului în care se produce, literatura şi arta românească a acelui timp salvează şi trag în sus toate celelalte structuri socio-politice şi economice, făcând din România interbelică un mit, Paradis al vitalităţii, prosperităţii şi fericirii. Cota înaltă a valorilor artei şi literaturii din acea epocă şi-a pus pecetea inebranlabilă asupra unei întregi lumi româneşti unde în realitate nu curgeau chiar pe toate drumurile râuri de lapte şi miere, ba dimpotrivă, sărăcia, inegalitatea de şanse şi de venituri puneau întinse pete gri sau negre pe harta României. Şi, cu toate acestea, imaginea epocii, cu aura ei mitică este una corectă: depune mărturie despre o creativitate neobişnuită, fie şi cu sprijin „extraterestru”, a unei perioade, miraculoase şi prin scurtime, în care efervescenţa spirituală rămâne factorul decisiv dominant care favorizează privirea prin gaura cheii ce ne deschide uşa către epoca însăşi, în pofida neajunsurilor în care se scaldă şi a contradicţiilor ce o definesc.

Pe scurt, Interbelicul instaurează – contrar dialecticii marxiste vulgarizate – regalitatea „suprastructurii”, lăsându-şi „baza”, precară, în urmă… Judecând prin această prismă a dialecticii marxiste „răsturnate” pe care o impune viaţa şi imaginea ei în mintea noastră putem conveni nu doar asupra întâietăţii şi regalităţii formelor şi supra structurilor, dar şi asupra locului de prim rang pe care hulitul „Voievod al Culturii” îl ocupă pe merit în acea perioadă. În nota optimismului său obisnuit, Alex Ştefănescu promite să ne convingă în noua sa rubrică din „Contemporanul” că de mai bine de douăzeci de ani literatura română îşi menţine vitalitatea şi continuă să ofere opere şi valori importante a căror lipsă de audienţă se datorează nu atât ignoranţei, cât mai ales faptului că, după lupte seculare şi absurde, literatura română şi-a pierdut capacitatea de seducţie şi a fost aproape complet uitată: „În timp ce aproape toată lumea o ignoră, de peste două decenii ea produce valori de care, la un moment, va trebui să se ţină seama”. Cu identificarea acestor valori promite să se ocupe, făcându-i şi astfel pe scriitorii de azi mai puţin „singuratici” decât au devenit ei în ochii publicului.

autor: C. Stănescu

sursa: Revista Clipa

(Visited 522 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.