Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop...

Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop (VI)

by -
1 731

Glorificarea trecutului (p. 72-79)

Prin istorie — ni se spune — se urmărea dovedirea unor origini nobile şi a unui trecut glorios. Se mai adaugă imediat că descendenţa românilor din coloniştii romani, „cu minime concesii acordate autohtonilor daci” (p. 72), era varianta cea mai favorabilă pentru promovarea intereselor româneşti, adică integrarea în comunitatea europeană a popoarelor romanice, în concertul naţiunilor europene. Spre justificarea aserţiunii, profesorul Lucian Boia apelează la unii adepţi şi continuatori ai Şcolii Latiniste, ai curentului latinizant, în speţă la August Treboniu Laurian. Or, toţi istoricii şi lingviştii ştiu că acest curent a fost o exagerare şi chiar o extravaganţă, că, în afară de unii ardeleni (copleşiţi de statutul lor social-politic inferior şi de acuzele discriminatorii care li se aduceau), oamenii de cultură de marcă nu au aderat la el. Mai mult, în conştiinţa românească, dacă ignorăm elita ardeleană, latinismul exagerat nu a avut ecou. Dar esenţa erorii aici nu este transformarea unui curent marginal într-unul principal, ci dubiul, îndoiala, punerea sub semnul întrebării a adevărului. Autorul nu spune nimic clar aici despre adevăr-nonadevăr, dar insinuează, sugerează, direcţionează gândirea, adică manipulează. Să vedem în ce fel: românii apar ca descendenţi ai coloniştilor romani şi, eventual, ai dacilor autohtoni nu ca urmare a vreunei oneste cercetări, ci pentru că astfel se promovau mai bine interesele româneşti. Fireşte, cititorul român neavizat poate avea următoarea replică: „Bine, românii nu sunt urmaşi ai romanilor şi dacilor, fiindcă înaintaşii, mânaţi de interese politice, ne-au amăgit, dar arunci ai cui urmaşi sunt?” Străinul fie rămâne descumpănit, fie jubilează, cum am avut ocazia să verificăm pe cont propriu recent, când am fost întrebaţi foarte serios de ce nu renunţăm noi, istoricii români, mai repede la perimatele „mituri” comuniste ale romanităţii şi continuităţii la nord de Dunăre, dacă tot a căzut regimul comunist (!?). Dar căutarea originilor face parte din esenţa umană şi este o temă predilectă a oricărei istoriografii! Dacă nu suntem urmaşi ai romanilor şi dacilor, atunci ai cui urmaşi suntem, fiindcă nu putem fi generaţie spontanee? Evident, stabilirea originilor nu este simplă nici în cazul indivizilor, darămite în cazul popoarelor. Dar orice istoric care atinge problema trebuie să aibă un punct de vedere. Obligaţia dlui Boia era să spună dacă, servind interesele româneşti, romanitatea românilor este mit, deformare, exagerare, fals, realitate, cvasirealitate etc. şi să ne lămurească ce este cu aceste origini, prin comparaţie. Altfel, în ochii profanilor, istoricii români apar mincinoşi cu intenţie şi unici în minciuna lor. Or, de-a lungul vremii, unii istorici polonezi au pretins la modul foarte serios că neamul lor se trage din sarmaţi, unii autori unguri că naţiunea lor provine din huni sau sumerieni, unii exegeţi saşi că saşii se trag din geţi, iar elevii francezi învăţau la şcoală cândva, nu chiar foarte demult, că poporul lor vine sigur de la Troia! Tot aşa, şi unii români pretindeau că se trag numai din pelasgi sau numai din traci sau numai din romani. Chestiunea este că omul contemporan, ceva mai critic şi mai realist, în ciuda negaţiilor şi scepticismului dlui Boia, caută adevărul, aşa relativ cum este el. Dacă nu ştim de unde ne tragem, să spunem clar lumii acest lucru (dar am fi aproape singulari în această postură), dacă înaintaşii au greşit cu latinismul şi dacismul, să spunem totuşi care ne sunt originile. Altminteri, blamul cade asupra istoricilor, căci cine alţii sunt meniţi să caute în trecut? Obligaţia profesională şi morală a dlui Boia era să arate, indiferent care i-au fost intenţiile când a scris această carte, diferenţa între istorie şi mit şi stadiul actual al cercetării unei teme. Nimeni nu spune că ceea ce ştim azi este infailibil şi rămâne neschimbat. Ar fi absurd s-o facem.

Românii sunt urmaşii romanilor şi daco-geţilor, dar şi ai slavilor, ai pecenegilor, cumanilor etc. Nu există în această lume popor pur, dar există nişte linii directoare în evoluţie şi în geneză. Oricum ar fi, nu putem repeta oriunde şi oricând cât de complicată este etnogeneza   românilor şi cât de multe etnii au contribuit la profilul nostru de azi, mai ales că unele sunt de bază, cum au fost romanii sau latinofonii, apoi traco-daco-geţii, altele secundare, cum au fost slavii, — element migrator —, iar altele marginale. Mai ales în şcoală, în manuale, compendii, sinteze etc., există nevoia reală de ordonare, de simplificare, de claritate. A spune şi a scrie azi pentru public că românii sunt un popor neolatin, descendent în linii mari din romani şi din daco-geţi se află în concordanţă cu cercetările cele mai oneste şi cu opiniile celor mai avizaţi specialişti. Cu alte cuvinte, acesta este adevărul la care noi avem acces acum. Acelaşi adevăr, cu mărunte nuanţe, era valabil şi acum un secol şi jumătate. Atunci care este problema? De ce trebuie să blamăm acest adevăr general? Pentru că unii l-au folosit în scopuri neistorice, din afara disciplinei? Dar asta s-a întâmplat peste tot de când este lumea şi pentru asta nu trebuia răscolită şi criticată atât de aspru conştiinţa românească. Unii şi-au trasat ritos origini fantastice ca să-şi susţină eficient interesele politice, să-şi cultive orgoliul, şi sunt mândri de asta, iar noi, cu romanii noştri, din care realmente descindem în parte şi a căror limbă vulgară am moştenit-o în mare măsură, să ne turnăm cenuşă în cap, să ne autoflagelăm fiindcă înaintaşii noştri au fost prea avântaţi sau au greşit? De altfel, aparent, în lucrare nu se condamnă nimeni şi nimic la modul direct, dar impresia de blamare a unora şi de acceptare a altora este foarte puternică peste tot.

Chestiunea continuităţii românilor şi a antecesorilor lor la nord de Dunăre este pusă în acelaşi fel nebulos. Despre „lansarea teoriei imigraţioniste” la finele secolului XVIII aflăm că a pus în faţa istoricilor români sarcina de a dovedi şi apăra continuitatea noastră în stânga fluviului. De ce s-a „lansat” teoria imigraţionistă şi căror interese extraistorice a servit ea nu se spune absolut nimic. Această „teorie” nu este deloc un „mit”, ea nu operează deloc cu „imaginarul”, cum fac copios — în viziunea dlui Boia — elaboratele istoricilor români! Ni se mai spune că apărarea autohtoniei românilor — imaginară sau nu, nu ştim — a fost dublată de contradicţii, paradoxuri şi glorificări. De pildă, arătând, spre a-i glorifica pe români, că ei au fost cândva puternici şi la sud de Dunăre şi că au participat la formarea taratelor bulgare, care ar fi fost state mixte româno-bulgare, istoricii români serveau involuntar „schemei imigraţioniste”. Prin aceasta, crede dl Boia, istoricii români evitau marginalizarea românilor vreme de un mileniu! Nu se găsesc nicăieri căutările specifice oricărei discipline, nimic nu este onest, curat, demn de cinste. Istoricii români — în bloc — sunt deopotrivă tezişti, fiindcă vor să arate că au existat români şi la nord de Dunăre în „mileniul întunecat”, orgolioşi, pentru că vor să scoată în evidenţă prea apăsat romanitatea sud-dunăreană, naivi, deoarece „servesc” involuntar „schema” inamicilor lor etc. Cititorul atent rămâne complet descumpănit şi nu mai înţelege nimic, nu mai poate distinge realitatea de ficţiune, din moment ce totul pare contrafăcut; chiar şi opiniile decente, echilibrate, confirmate de surse, cum ar fi prezenţa deopotrivă la nord şi la sud de fluviu a românilor şi a înaintaşilor lor sau componenta românească (vlahă) — câtă a fost — a „Taratului Bulgar” născut la 1185-1187 sunt ironizate, bagatelizate, puse în rând cu „erorile”, „exagerările”, „contrafacerile”, „mitizările” ivite din exaltarea naţionalistă românească. Deformările vecinilor noştri, cel puţin la fel de demne de atenţie, nu sunt deloc menţionate, probabil pe motiv că sunt arhicunoscute din propaganda naţionalist-comunistă sau, poate, fiindcă nu ar fi atât de grave şi de condamnabile ca ale noastre. Oricum, raţionamentul este fals: fără comparaţie, fără plasarea în contextul mai larg, o judecată de valoare despre români şi trecutul lor este nerelevantă; pe de altă parte, de peste un deceniu, românii nu mai ştiu decât la modul deformat ce scriu alţii despre noi, nu mai au mereu în faţă exagerările unor istoriografii, la fel de naţionaliste şi ele. Tinerii care au azi 20 de ani nu au apucat să fie educaţi în chip „naţionalist” şi „comunist”; ei au nevoie de toate reperele. Principiul compensaţiei, după care azi trebuie să învăţăm opusul a ceea ce se învăţa înainte de 1989 pentru a echilibra lucrurile (ex.: românii erau văzuţi doar drept buni, demni, infailibili, viteji, glorioşi, iar azi trebuie prezentaţi numai ca malefici, naivi, şovini, intoleranţi), este contraproductiv aici. Acest fel de a vedea lucrurile este însă prezent destul de des astăzi. De pildă, reproşând unui coautor de manual palida prezenţă în textul şcolar a lumii medievale, a domniilor mai reprezentative, a rolului românilor în Cruciada Târzie, ni s-a răspuns foarte serios că destul au fost glorificaţi românii şi războinicii lor voievozi, ca şi victoriile antiotomane, care, oricum, se cunosc, că este timpul evidenţierii structurilor de civilizaţie, a convieţuirii, a spiritului european, a monarhiei. Prin urmare, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul au fost reduşi la 3-4 rânduri, sub pretext că sunt „uzaţi” sau că s-a abuzat de ei. Chiar dacă ar fi aşa, lucrul este valabil pentru generaţiile trecute, nu pentru elevii de-acum, care nu au dreptul să fie ţinuţi în ignoranţă pe motiv că anumite persoane au alergie la lumea medievală ori se cred deţinătorii supremei înţelepciuni, ai secretului receptării trecutului.

Dar — ni se spune mai departe — istoricii români nu au exagerat doar în spirit naţionalist, nu au fost doar necinstiţi, naivi, glorificatori stângaci, ci şi mincinoşi, falsificatori cu bună ştiinţă. Sunt luaţi ca exemple Gheorghe Asachi, cu obscura Cronică a lui Huru, Constantin Sion, cu a sa Arhondologie a Moldovei şi Ion Heliade-Rădulescu, cu Elemente de istoria românilor şi Echilibrul între antiteze. Întâi de toate, nici unul dintre autorii invocaţi nu a fost istoric de meserie, profesionist; toţi au cochetat doar cu istoria, ca diletanţi. În al doilea rând, izvoarele istorice inventate de ei şi ideile lor extravagante nu au convins pe nici un istoric serios, cu vreun rol în istoria istoriografiei româneşti. În al treilea rând, nici receptarea lor în opinia publică sau în conştiinţa românească nu a fost de amploare şi de durată. Câţi români ştiau sau erau interesaţi să ştie la 1856 că în momentul retragerii aureliene s-ar fi ţinut o mare adunare la Iaşi sau că Dragoş-Vodă ar fi avut un mare cancelar numit Huru? În al patrulea rând, în acel timp, adică în plină epocă romantică, de exaltare a trecutului medieval, falsurile erau la ordinea zilei oriunde în Europa şi mai ales în istoriografiile cu tradiţie (să ne gândim numai la documentele contrafăcute ale contelui Kemeny Jozsef!). În fine, trebuie precizat că se deformează iarăşi adevărul prin omisiune: în acelaşi timp cu Asachi şi Sion, cercetau, scriau, publicau izvoare autentice o serie de istorici oneşti, căutători sinceri ai adevărului; oare care produse ale spiritului au dominat în epocă şi au rămas în conştiinţa colectivă? Evident, este greu de răspuns, în lipsa unor instrumente exacte de măsurat. Dar cel puţin azi s-ar putea face o anchetă spre a vedea măcar în ce măsură ştie opinia publică de Huru ca mare cancelar al lui Dragoş-Vodă.

În continuare, sunt daţi ca exemple doi istorici romantici — Bălcescu şi Kogălniceanu — care ar fi susţinut rolul românilor în apărarea civilizaţiei europene şi vechimea sau anterioritatea unor înfăptuiri româneşti, ceea ce ar fi o „amplificare naţionalistă a istoriei” (p. 78). Ne întrebăm de unde ştie dl Boia acest lucru dacă — aşa cum spune Domnia sa — nu se poate pleca de la criteriul adevărului în cercetarea trecutului. Dacă adevărul nu trebuie nici căutat şi nici descoperit, atunci Cronica lui Huru şi Cronica lui Macarie pot fi puse pe acelaşi plan. Lăsând la o parte paradoxurile voite sau involuntare ale cărţii aflate în atenţie, trebuie să precizăm că românii, alături de alţii (greci, bulgari, sârbi, albanezi, unguri, croaţi, polonezi etc.), au avut un rol în apărarea civilizaţiei central- şi vest-europene faţă de asalturile extraeuropenilor, venite dinspre est şi sud. Faptul acesta nu este o invenţie romantică, ci face parte din mentalitatea acestor popoare (ideea de „porţi ale creştinătăţii”) în epoca Cruciadei Defensive sau Târzii. La fel, unele înfăptuiri româneşti sunt destul de vechi, iar altele au fost premiere europene, chiar dacă am rămas în cele mai multe privinţe cantonaţi în tradiţie şi cutumă şi chiar dacă am imitat destul de multe realizări ale Occidentului. În esenţă, Bălcescu şi Kogălniceanu aveau dreptate, numai că exagerau destul de copios, adesea intenţionat. O făceau în spirit romantic general — cum bine spune dl Boia — şi pentru apropierea societăţii româneşti de civilizaţia occidentală. O mai făceau însă dintr-un motiv: contestările unora dintre străini la adresa românilor şi a civilizaţiei lor deveniseră agasante, răuvoitoare, jignitoare şi, lucru grav, sub pretextul obiectivității, unii români le preluau necritic. Ideea că românii nu au „istorie”, că trecutul lor nu reprezintă nimic, din opinie izolată, devenise clişeu, se repeta obsedant în multe medii străine sau cosmopolite. Pentru unii, ea putea să fie un imbold în scopul ieşirii din acest „nimic” prin imitarea Occidentului, dar pentru mulţi intelectuali oneşti pretinsa noastră barbarie era o nemeritată deformare a trecutului nostru, fără să mai vorbim de interesele care stăteau în spatele ei. De aceea, nu trebuie să ne mire replicile lui Bălcescu şi Kogălniceanu, cu toate exagerările lor. Dl Boia pare să înţeleagă toate acestea şi să le cunoască şi cauzele, adică explică şi justifică, dar, implicit, blamează şi plasează totul sub ceea ce numeşte cu dispreţ discurs naţionalist. Or, naţionalismul este, în accepţiune actuală, exagerarea a tot ceea ce aparţine propriei naţiuni şi dispreţuirea altor naţiuni, ceea ce nici Bălcescu, nici Kogălniceanu nu au făcut programatic. Ei, care studiaseră în Franţa, care visaseră o revoluţie europeană simfonă şi sincronă sau credeau în concilierea dintre Iancu şi Kossuth, care cunoşteau culturile europene şi apreciau valorile general democratice, voind modernizarea societăţii româneşti, nu pot fi catalogaţi doar ca naţionalişti. Ar fi o gravă deformare! Formele de manifestare ale dragostei lor pentru naţiunea română sunt perfect normale pentru epoca în care au trăit şi se conjugă cu europenismul lor. În 1976, tot dl Boia scria că „primul istoric romantic însemnat este marele revoluţionar şi om politic Mihail Kogălniceanu, unul dintre întemeietorii României moderne”, şi nu prididea să-i releve meritele: precocitatea ştiinţifică, preocuparea sa pentru istoria, obiceiurile şi limba ţiganilor, sublinierea ideii unităţii poporului român, simpatia pentru ţărănime, preocuparea pentru studiul evoluţiei civilizaţiei, publicarea izvoarelor, definirea patriei sale după criteriul etnolingvistic şi a istoriei naţionale ca istorie a Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei etc. Toate realizările lui Kogălniceanu sunt privite ca deosebite şi toate accentele pe aspectele naţionale sunt considerate absolut normale pentru un adept atât de fervent al curentului romantic. Mai mult, este lăudată pe bună dreptate opera principală a lui Kogălniceanu, — Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens —, mai ales pentru că „insistă asupra ideii unităţii poporului român”. Se formulează însă şi un reproş la adresa acestei lucrări: „O prezentare mai adecvată ar fi fost expunerea simultană a evenimentelor din cele trei ţări, cum făcuse Şincai, nu împărţirea pe provincii”. Prin urmare, în 1976, dl Boia nu numai că nu vedea la Kogălniceanu vreo „amplificare naţionalistă a istoriei”, dar i se părea că tratarea istoriei pe provincii istorice nu subliniază destul unitatea românilor. Nici Bălcescu nu era deloc naţionalist, — în opinia dlui Boia din 1976 —, ci era „cel mai original şi mai interesant istoric al generaţiei sale”, modern, romantic şi ancorat deplin la valorile europene.

Cum se pot explica oare aceste flagrante diferenţe de ton? Ori dl Boia nu era sincer în 1976 şi se plia regulilor regimului comunist, adică alimenta copios „mitul unităţii româneşti”, ori era deplin convins de ceea ce scria şi şi-a modificat între timp opiniile. Indiferent cum stau lucrurile, nimic nu este de mirare, totul este omenesc, numai că era bine să fie avertizaţi cititorii.

lucian boia

*Ioan Aurel Pop – Istoria, adevărul și miturile, p. 49-56, Editura Enciclopedică, București, 2014

(Visited 280 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Abia Românizarea României e cel mai tragic dintre bestsellerurile dlui Boia, aminteste de Eminescu si ar putea inspira usor scenaristului Razvan Radulescu un film foarte bine vazut, atât în Vest cât si în Est.

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.