Limba română – spaţiu al identităţii culturale

Limba română – spaţiu al identităţii culturale

by -
5 1468

Între spaţiile vitale în care ne construim existenţa lumească, limba se distinge ca loc al dezmărginirii, invocând, prin atributele ei fundamentale, vocaţia omului de a-şi afirma libertatea. Dacă geografia impune graniţe, dacă istoria le alterează şi le modifică evenimenţial, limba deţine taina care consfinţeşte libertatea spirituală. Oriunde în lume şi-ar trăi timpul fiinţa noastră, spaţiul limbii în care ne-am născut construieşte libertatea de a fi ceea ce adâncul istoric al naţiei noastre ne-a înscris în ADN-ul poporului căruia îi aparţinem. Românismul lingvistic este zestrea pe care am moştenit-o de la Facerea noastră ca popor şi, oricâte evenimente şi voinţe istorice s-au perindat prin destinul nostru, limba nu ne-au ucis-o, ci, dimpotrivă, au înnobilat-o prin suferinţă şi jertfă.

Vorbind despre destin, ne putem raporta la coordonatele definitorii ale românului, ca expresie a frământărilor şi marilor dureri istorice, cu voie sau fără voie, cu ştiinţă sau din neştiinţă, dar, cu siguranţă, ca semn al îndârjirii dorinţei de a nu fi excluşi din istorie. Dacă deseori zăbrelele au îngrădit libertatea fiinţei, niciodată spiritul nu s-a lăsat încătuşat în temniţa pierzaniei. Niciodată libertatea spiritului nu a suferit de vreun zbor frânt; şi asta pentru că au existat, în decursul destinului nostru, personalităţi care, cu vocaţie mesianică, au avut puterea de a ocroti darul omenesc cel mai de preţ, limba, şi prin ea, cultura şi identitatea noastră ca popor.

În peregrinările sale prin spaţiul geografic al lumii, românul a purtat cu sine patria de cuvinte, iar călătoriile acestea prin alte ţări au consfinţit, prin comparaţie, personalitatea limbii şi culturii naţionale. Astfel, în patria lui Shakespeare sau a lui Puşkin, a lui Diderot, Goethe, Leopardi sau Cervantes, limba şi cultura românească n-au pălit în strălucire, ci au primit confirmarea propriei valori, a locului bine definit în cultura universală. În acest mod, prin raportare la alte culturi, am dobândit certitudinea unei existenţe în armonie cu tot ceea ce defineşte spiritul universal.

În niciun caz, prin comparaţie cu marile culturi ale lumii, cu limbile de circulaţie internaţională, limba şi cultura românească nu pot avea sentimentul unui destin caduc. Prin relaţia cu limbile romanice, dar şi cu cele slave şi germanice, limba noastră confirmă spiritul integrator, filiaţia şi interacţiunea, fenomene care definesc limpede locul acesteia între limbile europene. La 1 ianuarie 2007, moment istoric marcant pentru destinul nostru identitar, limba română a devenit limbă oficială a Uniunii Europene. Momentul nu este doar o certificare a deciziei de integrare a României în spaţiul comunitar european, ci reprezintă şansa de a putea comunica în limba română, fără frontiere convenţional stabilite din punct de vedere geografic. Este un moment pe care conştiinţa colectivă îl va păstra înscris în destinul poporului român ca pe o deschidere a puterii cuvântului, cu toate virtuţile sale de a modifica, în mod creator, comportamente şi mentalităţi. Am îndrăzni să numim momentul 1 ianuarie 2007 dezmărginirea fiinţei noastre lingvistice şi culturale, certificarea unei renaşteri hotărâte istoric şi cu atât mai valoroase, pentru afirmarea demnităţii românismului în spaţiul european.

Suntem, istoric vorbind, la trei ani de la această renaştere identitară şi avem datoria de a trece în revistă etapele noului nostru destin în spaţiul european. Libertatea românului de a circula fără frontiere în ţările U.E. a adus cu sine experienţe spirituale care transcend existenţa fizică a fiinţei. Concetăţenii noştri au putut parcurge nu doar spaţiile geografice ale altor ţări, ci şi pe cele spirituale, descoperind astfel rădăcinile comune în plan cultural şi lingvistic, aspiraţiile comune; în genere, au descoperit sensurile plurale pe care le are libertatea în spaţiul democraţiei.

Într-un spaţiul al libertăţii şi al respectului pentru valorile celuilalt, românul a putut înţelege faptul că a comunica lingvistic şi social înseamnă a dobândi conştiinţa apartenenţei la o comunitate. Definirea acestui concept înseamnă acum, pentru România, o reevaluare a destinului istoric asumat şi o reconfigurare a acestuia pentru perspectivele care urmează. Aşadar, într-un spaţiu comunitar european, în care limba română şi valorile culturale proprii sunt respectate, se cuvine să le redefinim, având ca reper spaţiul destinului nostru spiritual.

Dincoace sau dincolo de Prut, limba română numeşte la fel sentimentele fundamentale: iubire, dragoste, frăţietate. Şi la fel defineşte ţara, casa, familia. Dincolo sau dincoace sunt adverbe care se raportează doar la un reper spaţial de ordin geografic, Prutul, nu şi la unul spiritual. Râul acesta nu desparte, ci uneşte pe dincolo cu dincoace, într-un adverb de loc al prezentului istoric pe care îl trăim, adverbul AICI. Constatăm cu luciditate şi încântare că noua semantică a lui AICI îi uneşte pe toţi cei de-o limbă şi de-un nume, redefinind spaţiul spiritual al poporului român, cu toate durerile sale existenţiale şi, deopotrivă, cu toate împlinirile istorice. Poate că ar fi oportun ca, în plan semantic, să redefinim, prin contaminare contextuală, adverbul AICI. Am obţine o deschidere cu nenumărate sensuri, unele reperabile în contextul istoric, altele posibile ca aspiraţie, la fel de importante pentru perspectiva integratoare lingvistică şi culturală. Preferăm ca, în acest moment, să acceptăm doar valoarea spaţială a acestui adverb, cu certitudinea că, în viitorul apropiat, conotaţiile sale vor constitui şi o perspectivă temporală şi modală, pentru ca, în final, toate cele trei să se regăsească în redefinirea substantivului propriu, România. Raţionamentul acesta este susţinut de fapte concrete ale destinului nostru lingvistic şi cultural de până acum. Spre exemplu, Guvernul României şi Ministerul Educaţiei din România îi au în vedere nu doar pe românii care, geografic vorbind, locuiesc în ţara-mamă, ci şi pe românii de pretutindeni, adică pe toţi cei care vieţuiesc în spaţiul limbii şi culturii româneşti, deşi geografic, locuiesc în alte spaţii. Este vorba, prin urmare, despre toţi românii, cei născuţi în patria limbii române, cum spunea Nichita Stănescu. Această atitudine este justificată nu doar din perspectivă patetică, subiectivă, ci, în primul rând, din perspectiva destinului spiritual, coroborat cu dimensiunea istorică a existenţei. Avem, aşadar, certitudinea unei percepţii clare asupra destinului lingvistic şi cultural al naţiei. Patria de cuvinte şi patria geografică converg, dar nu se identifică. Important este că adverbului AICI, care spaţial fixează o patrie geografică, i se adaugă adverbul PRETUTINDENI, mult mai cuprinzător şi care acum, mai mult ca oricând, construieşte mediul democratic şi liber al patriei române.

De pretutindeni, spiritul românesc îşi adună esenţa identitară, în limba şi cultura fără frontiere, devenind, tocmai prin dezmărginire, un spirit universal al unei naţii cu un destin istoric frământat. Dacă timpul şi vremurile de odinioară au redus la tăcere sensurile libertăţii, istoria recentă a ţării-mamă a creat noua configuraţie a limbii şi culturii naţionale. Într-un spaţiu al deschiderii, cuvintele nu mai trebuie traduse pentru ca simpla lor rostire să genereze sentimente. Identitatea românului este acum o realitate istoric acceptată, care implică libertatea cuvântului românesc, a tradiţiilor şi a culturii româneşti.

De pretutindeni, ca adverb, capătă conotaţii atributive esenţiale, prin raportare la pluralul români. Dar aceste conotaţii, atât de râvnite existenţial, nu s-ar fi putut construi dacă marile personalităţi, despre care am pomenit la începutul acestor gânduri, nu ar fi osândit, cu vocaţia unor mucenici, în lupta cu vremurile. Contemporan cu noi, domnul Nicolae Mătcaş este una dintre personalităţile care au lucrat cu migală şi cu răbdarea întemniţatului pe viaţă la strălucirea limbii române şi a identităţii culturale a românului, de oriunde în lumea mare ar fi el trăitor. Onorantă ipostază a comunităţii, a noastră, ca oameni de litere şi ca personalităţi cu putere decizională în domeniu!

Când modelele sunt lângă noi, imediata lor vecinătate cu destinele noastre este contaminantă spre împlinirea aspiraţiilor comune. Este extrem de important faptul că personalitatea lingvistului şi omului de stat Nicolae Mătcaş nu a generat atitudini mimetice, ci a declanşat mecanisme creatoare care s-au străduit, şi încă o mai fac, să ducă la desăvârşire lucrarea Domniei Sale. Prin propriul destin, a făcut ca dincoace şi dincolo de Prut să configureze un AICI în care românismul să-şi afirme identitatea. Şi tot Domnia Sa a construit, din conştiinţa meşterului lucrător la edificiul omenescului din fiinţa noastră, configuraţia articulată a românilor de pretutindeni, oferindu-le găzduire generoasă în spaţiul limbii şi culturii româneşti. Dincolo de argumentele ştiinţifice pertinente şi girate de competenţa Domniei Sale ca lingvist reputat, domnul Nicolae Mătcaş a oferit modelul propriu de existenţă spirituală neprihănită de compromisuri, ci autoritară şi liberă. A descătuşat spirite timorate, cu eleganţa şi distincţia decidentului cu personalitate ştiinţifică marcantă, şi le-a oferit darul libertăţii, pe care el însuşi, cu altruism, şi l-a jertfit.

Dacă astăzi în limba lui Eminescu iubimîndrăgim şi ne înfrăţim dincoace şi dincolo de Prut e şi pentru că, zăbrelit de vremuri potrivnice, Nicolae Mătcaş a vieţuit în Casa Limbii Române de la Chişinău, alături de Alexandru Bantoş şi de alte personalităţi cu destine tulburate de timpul istoric.

Dacă astăzi la Chişinău, dincolo şi dincoace de Prut, construiesc personalitatea românească în paginile revistei „Limba Română” e şi pentru că Nicolae Mătcaş a scris în paginile acesteia necenzurate. E un nume predestinat pentru matca limbii române! Extrem de important este însă că, AICI, din perspectiva limbii şi culturii româneşti, înseamnă acum libertatea fiinţei de a spune Tatăl Nostru în cuvintele limbii în care ne-am născut şi, mai ales, că Dumnezeu ascultă şi ne înţelege ruga. Extrapolând, limba română a devenit limba sacră a comuniunii cu divinitatea şi spaţiu liber în care patria de cuvinte se construieşte deopotrivă pe pământ şi în ceruri.

Înaintea altor popoare, iată, românii de pretutindeni au verificat afirmaţia lui Malraux: „Secolul XXI ori va fi religios, ori nu va fi”. Acum, împreună şi din dragoste pentru aproapele lor, cu ochii îndreptaţi a rugă spre ceruri, românii constată că iubirea de neam şi ţară este o religie şi, prin urmare, este şansa de a rămâne în istorie, neprihăniţi de răutăţi şi înnobilaţi prin suferinţă şi jertfă.

autor: Mina-Maria Rusu

sursa: Revista Limba Română, Chisinau

(Visited 876 times, 1 visits today)

5 COMMENTS

  1. În concluzie, cultura română poate fi considerată o nuanţă în spectrul multicolor al culturii universale, o cultură cu anumite elemente comune cu cultura popoarelor alături de care a convieţuit şi cu care a avut relaţii sau a fost în situaţii de contact, aşa cum demonstrează datele istorice şi arheologice. Istoria culturii noastre poate fi considerată, implicit, şi o istorie a situaţiilor de contact, de schimburi cu culturile din această arie în care s-a plămădit şi a evoluat. În corpul ei, moştenirea culturală şi creaţia culturală s-au îmbinat armonios cu împrumuturile culturale topite şi integrate într-o osmoză care i-a dat şi continuă să-i dea unicitate şi perenitate între celelalte culturi

  2. Omul creator de literatură:
    Creaţia este o lucrare divină, de care noi niciodată n-o să fim în stare, cei care ne-am îmbolnăvit cu adevărat fie de poezie, fie de proză, fie de teatru, fie de muzică, niciodată n-o să ne lecuim, chiar dacă am încercat să ne tratăm.
    Literatura este arta compozițiilor scrise. O traducere literală a termenului indică sensul de “cunoaștere cu ajutorul literelor” (de la latinescul littera, literă), iar studiul academic al literaturii este cunoscut ca Litere. În cultura vestică, operele de bază care sunt scrise conțin și elemente ficționale și reale.
    Termenul de “literatură” are diverse sensuri, în funcție de uzul acestuia. artă al cărei mijloc este cuvântul scris.
    “Literatura unui neam nu e decât unul din fenomenele ce se petrece în sânul acelui neam, pe lângă multe altele”(Eugen Lovinescu).
    Rolul literaturii este la fel de important ca şi rolul ştiinţei.Literatura reprezintă cunoaşterea umană în cel mai înalt grad.Prin aceasta,omul este capabil să cunoască diferite aspecte ale societăţii,să se familiarize cu domenii necunoscute sau să se relaxeze. “ Spune-mi ce carte citeşti, ca să-ţi spun ce pretuieşti”.

  3. În niciun caz, prin comparaţie cu marile culturi ale lumii, cu limbile de circulaţie internaţională, limba şi cultura românească nu pot avea sentimentul unui destin caduc. Prin relaţia cu limbile romanice, dar şi cu cele slave şi germanice, limba noastră confirmă spiritul integrator, filiaţia şi interacţiunea, fenomene care definesc limpede locul acesteia între limbile europene. La 1 ianuarie 2007, moment istoric marcant pentru destinul nostru identitar, limba română a devenit limbă oficială a Uniunii Europene. Momentul nu este doar o certificare a deciziei de integrare a României în spaţiul comunitar european, ci reprezintă şansa de a putea comunica în limba română, fără frontiere convenţional stabilite din punct de vedere geografic. Este un moment pe care conştiinţa colectivă îl va păstra înscris în destinul poporului român ca pe o deschidere a puterii cuvântului, cu toate virtuţile sale de a modifica, în mod creator, comportamente şi mentalităţi.

  4. multumesc pentru informatii. E cel mai bun aricol pe aceasta tema. Imi va folosi pentru un stidiu la care lucrez. daca mai ai ceva pe aceatsa tema, voi fi bucuros sa citesc, Victor Craus

  5. Felicitari, Mina! Este cel mai bun articol pe aceasta tema. Multumesc, imi va fi de mare folos pentru un studiu la care lucrez. Daca mai ai ceva asemanator, voi fi b ucuros sa citesc.Victor Craus

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.