La Volga și în Caucaz – partea I

La Volga și în Caucaz – partea I

by -
0 590

Iarna 1941-1942 a adus punctul de cotitură în desfăşurarea războiului. Bătălia Moscovei nu a însemnat numai eşecul Wehrmachtului în încercarea de a cuceri capitala sovietică, ci şi falimentul „războiului fulger”, adică a acelui tip de război care — singurul — putea aduce victoria celui de al treilea Reich. Ţară lipsită de materiile prime necesare unui conflict militar într-o societate industrială (cele circa 20 de metale, minereuri şi carburanţi erau în cantităţi insuficiente pentru un efort de lungă durată), Germania era obligată — dacă voia să fie biruitoare — să obţină deciziile pe câmpul de luptă prin lovituri rapide. Bătălia Moscovei, aducând sfârşitul Blitzkrieg-ului, a fost cea mai importantă bătălie a celui de-al doilea război mondial. Atunci, în plină desfăşurare a conflictului, victoria Armatei Roşii nu a fost percepută la dimensiunile ei adevărate. S-a crezut că cei trei „generali” ai Statului Major rus din toate timpurile, generalii Noroi, Iarnă şi Distanţă, şi-au spus din nou cuvântul, dar că, o dată cu venirea primăverii anului 1942, Wehrmachtul îşi va reface forţele, iar acţiunea celor trei „generali” va înceta sau se va atenua, astfel că victoria va fi obţinută în Est.

Antonescu împărtăşea şi el această viziune. La întrevederea sa cu Hitler din 11 februarie 1942, el i-a spus Fuhrerului că rupea, în fiecare dimineaţă, cu bucurie fila de calendar, văzând că venirea primăverii s-a mai apropiat cu o zi. „El era convins că armata rusă nu mai reprezenta o putere reală şi că ea se va scufunda în haos,’ când, în primăvară, frontul ei avea să fie atacat.”

Dacă în privinţa evaluării capacităţii combative a Armatei Roşii lui Antonescu îi era permisă o asemenea eroare, el nu avea nici o scuză să minimalizeze importanţa intrării în război a SUA (7 decembrie 1941), afirmând: „Cu dolari nu se poate întocmi o armată”.

În realitate, alături de bătălia Moscovei, angajarea în conflict a SUA, cu uriaşul lor potenţial economic — industrial, în primul rând —, a înclinat considerabil balanţa în beneficiul forţelor ostile Axei. în cursul iernii 1941-1942, România, care până atunci nu fusese în stare de război decât cu URSS, a ajuns în conflict şi cu Marea Britanie şi cu SUA. La presiunea Moscovei, Londra s-a decis să declare război ţărilor din orbita Berlinului, între care şi România (6 decembrie); la rândul său, România, la stăruinţele Germaniei şi Italiei, a declarat război SUA (12 decembrie), dar Washingtonul a ignorat această declaraţie de război a României.

Convins, cum s-a văzut, că vara anului 1942 va aduce decizia în Est, Antonescu şi-a dat acordul ca, în campania anului 1942, România să participe cu efective la nivelul anului precedent, adică 26 divizii, ce urmau a fi trimise pe front în trei etape. Lui Hitler, el i-a spus, la întrevederea din 11 februarie 1942, că România voia „să pună la dispoziţia Reichului german tot potenţialul ei militar şi economic.”

Deciziile militare ale mareşalului au născut tensiuni în raporturile cu şeful Marelui Stat Major, generalul Iosif Iacobici, în cele din urmă înlăturat din funcţie (frustrarea va face din el un opozant înverşunat, gata să se angajeze atunci în răsturnarea lui Antonescu).

Campania germană din anul 1942 pe frontul de est a avut numai aparenţa războiului fulger, în înţelesul că dinamismul din faza ei ofensivă putea lăsa impresia că Wehrmachtul, o dată iarna trecută, şi-a regăsit forţa de şoc şi mobilitatea din vara precedentă. în realitate, Germania intrase într-un război de uzură pentru care nu era pregătită. Atunci, în 1942, faptul nu era evident şi, încă şi astăzi, mai sunt specialişti care consideră că până în 1942 Germania a păstrat şansele de a câştiga războiul.

Efortul considerabil din 1941 şi, mai ales, contraofensiva sovietică din iarna 1941-1942 slăbiseră Wehrmachtul, astfel că, în 1942, nu mai era în măsură să desfăşoare o ofensivă pe întreg frontul de est, ci numai într-un sector al său, şi anume în cel sudic. De ce aici? întrucât Hitler considera că, pentru continuarea războiului, economia de război germană trebuia să dispună de terenurile petrolifere din Caucaz. Fixarea centrului de greutate în sectorul sudic al frontului germano-sovietic a făcut ca participarea armatei române să fie deosebit de importantă, România plasându-se (prin efectivele angajate), pe al doilea loc, după Germania, în războiul din Est.

Trupele române au participat la luptele de la sud de Harkov (mai 1942), la asediul şi cucerirea Sevastopolului (7 iunie-4 iulie). După ce, prin Directiva nr. 45 din 23 iulie 1942 Hitler a divizat forţele din sectorul sudic al frontului în Grupul de Armate A cu misiunea de a ocupa Caucazul şi zona Baku şi Grupul de Armate B, având ca obiectiv cucerirea Stalingradului, trupele române au urmat, alături de cele germane, două direcţii principale de atac. în timp ce Armata 3 română a ajuns în Cotul Donului, iar Armata 4 română în Stepa Calmucă, alte trupe române au înaintat în Caucaz, Divizia 2 munte ajungând în zonele Nalcik, Alaghir şi Ordjonikidze. Doar în 1473, când Radu cel Frumos îl însoţise pe Mehmed al II-lea în campania împotriva lui Uzun Hasan în Caucaz, străbătând, aşadar, Peninsula Balcanică şi Asia Mică, românii parcurseseră un spaţiu mai întins ca în 1942.

Angajându-se să sprijine efortul militar al Reichului în Est, Antonescu a cerut însă ca şi Ungaria să-şi sporească efectîvele militare pe frontul germano-sovietic (spre deosebire de România, care s-a declarat gata să angajeze două treimi din forţele sale armate, Ungaria a trimis pe frontul de est o treime din armata ei). Conştient de satutul său de „ cel mai important aliat al lui Hitler în războiul împotriva Uniunii Sovietice” (Jiirgen Forster), Antonescu a dorit să-şi consolideze poziţia prin încheierea unui pact politico-militar şi economic româno-german. Hotărât să nu-şi asume nici un fel de obligaţii, Hitler, prin Ribbeatreş, a declinat oferta: ministrul de Externe al Reichului a spus că „sângele vărsat în comun sudează mai puternic decât toate pactele”.

Situaţia trupelor române, îndeosebi a celor din Cotul Donului, era deosebit de precară. In Cotul Donului, Armata Roşie păstrase pe malul drept al fluviului trei capete de pod, care constituiau o reală primejdie, dar a căror eliminare printr-un atac în forţă româno- german nu a fost aprobată de înaltul Comandament german. Generalul Platon Chirnoagă, analizând dispoziţiile germane privind plasarea Armatei 3 române în Cotul Donului, constată că ea „se găsea fără nici o rezervă, pe un front cel puţin de două ori mai întins decât ar fi putut să facă faţă cu cele opt divizii şi cu trei capete de pod, a căror prezenţă însemna un permanent pericol”. Repetatele avertismente ale înaltului Comandament român asupra situaţiei primejdioase în care se afla Armata 3 română, precum şi cererile de a se trimite întăriri umane şi materiale au rămas fără rezultat.

Aprovizionarea cu muniţii era cu totul deficitară. în jurnalul său, generalul Constantin Sănătescu, aflat la faţa locului (era comadantul Corpului 4 Armate) consemnează că, la 19 noiembrie, ziua începerii ofensivei sovietice, „din dotaţia reglementară de muniţii aveam numai:

  • 20% pentru Brandt-urile mici
  • 40% pentru Brandt-urile grele
  • 55% pentru artileria de toate calibrele
  • muniţia de infanterie completă
  • tot completă era şi muniţia anticar.

La Corpul de Armată nu exista nici o rezervă de muniţie, deşi regulamentul prevede o unitate de foc. Benzină — doar 30% din plinurile maşinilor, la corp, nici o rezervă […]. Din cauza lipsei de muniţie, nu ne puteam gândi la o contrapreparaţie făcută de artilerie…”

Cu o armată care, deşi dispune de numeroase indicii că inamicul pregăteşte o ofensivă, nu are nici măcar mijlocul pentru o contra- pregătire de artilerie, catastrofa din Cotul Donului era iminentă.

înaltul Comandament sovietic şi-a dat seama că sectoarele române din Cotul Donului şi din Stepa Calmucă (unde situaţia era similară) reprezentau zone vulnerabile în dispozitivul german şi le-a lovit de la începutul ofensivei.

Bătălia Stalingradului — în care armata română a pierdut 158 854 militari, morţi şi prizonieri — a declanşat o criză de încredere între înaltele Comandamente român şi german, a cărei manifestare a constituit-o scrisoarea din 9 decembrie 1942 a lui Ion Antonescu adresată feldmareşalului E. von Manstein. Germanii îi considerau responsabili pe români de străpungerea frontului de către Armata Roşie şi adoptaseră faţă de „fraţii lor de arme” o atitudine arogantă, mergând până la ostilitate. Antonescu a reacţionat rapid şi energic, subliniind că, în fapt, nu aveam nici o obligaţie militară faţă de Reich: „România şi-a oferit aproape totalitatea forţelor ei armate […,] ca, alături de armata germană, să contribuie la zdrobirea bolşevismului, împlinind astfel un rol european, foarte depărtat de modestele ei idealuri naţionale şi politice. Această jertfă generoasă nu trebuie deci privită ca o obligaţiune fără restricţii. Nimeni nu ne poate cere altceva decât ceea ce noi consimţim a da, între Germania şi România neexistând până la această dată nici o convenţie, nici politică nici militară” (subl. n.). Mareşalul reafirma în termeni categorici autoritatea exclusivă a ofiţerilor români asupra soldaţilor români: „Soldatul român nu poate fi comandat decât de ofiţerul şi comandamentul român. El nu poate fi umilit de un străin, cu atât mai puţin de un camarad de arme, chiar când greşeşte. […] El nu poate fi pedepsit decât de ofiţerul român. De bravele noastre unităţi nu poate dispune oricine după bunul său plac, după cum nu poate dispune de ale dvs.” — şi încheia cu o ameninţare: „Eu sunt dator să vă previn că, dacă nu încetează această atitudine şi aceste fapte, voi avea de examinat situaţia forţelor noastre în cadrul frontului dvs.”

*Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a, Cap . 2 – România și cel de-al doilea război mondial , p. 411-415, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.

 

(Visited 126 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.