Kitsch-ul şi religia*

Kitsch-ul şi religia*

by -
0 1064

Motto: „Dacă Adevărul este întotdeauna frumos, frumuseţea nu este întotdeauna adevărată” (Paul Evdochimov, Arta icoanei)

A scrie despre kitsch-ul religios este un exerciţiu dificil şi necesar. Necesar, pentru a arăta că putem lua act faţă de barbaria destructurantă a kitsch-ului, printr-o tentativă de definire şi explicare a acestuia. Dificil, pentru că practica a arătat că cei ce „luptă” împotriva kitsch-ului, religios sau nu, se adresează de regulă unui public rafinat, mai puţin predispus în a fi afectat de maladia kitsch-ului. Cel mult se pot semnala problemele existente, dar este imposibil să se furnizeze o soluţie, dacă nu pentru eradicarea lui, cel puţin pentru stoparea vitezei sale de răspândire. Kitsch-ul este un concept universal, permanent, prezent în toate ţările şi culturile, legat de un raport particular al omului cu modernitatea. O atitudine „spirituală” universală, am putea spune fără teamă de a greşi – de unde şi dificultatea de a-l circumscrie eficient.

Imposibila definiţie

De-a lungul vremii, au fost propuse nenumărate definiţii ale kitsch-ului, nu doar cel din domeniul artei. Ştefan Cazimir, într-o carte din 1988 dedicată lui I.L. Caragiale, crede că numitorul comun al tuturor înfăţişărilor kitsch-ului îl reprezintă tendinţa de uniformizare, de „entropizare” a lumii. Utilizat în acest contex, termenul de entropie este foarte apropiat de cel utilizat în fizica termodinamică: tendinţa omogenizării componentelor unui sistem prin anularea spontană a diferenţelor de temperatură. Trăim într-o civilizaţie „călduţă”, unde autenticul, spart în mii de bucăţi, se amestecă aleatoriu cu creaţia mecanică şi imitaţia facilă, ajungându-se astfel rapid la anularea diferenţelor creatoare de sens ale existenţei. Nu se poate separa proliferarea kitsch-ului, inclusiv în domeniul religios, de multiplicarea formelor imitative născute din tehnica industrială, legate de dorinţa atavică a omului de consum al artei, indiferent de extracţia sa socială. Esteticianul şi psihologul austriac Herman Broch semnalează un interesant paradox: modernitatea industrială a dat naştere kitsch-ului, dar, odată cu trecerea timpului şi prin ştergerea memoriei artelor tradiţionale, kitsch-ul a devenit cheia de lectură a întregii societăţi. Motivul? Kitsch-ul a migrat din domeniul material în cel spiritual, devenind un principiu ordonator al vieţii omului european. Mai mult decât o categorie estetică sau sociologică, kitsch-ul a devenit un mod de viaţă. Kitsch-ul lucrează eficient la toate nivelurile, căci el se adresează cu precădere non-conştientului. Rezultatul: o morală kitsch, în legătură cu „specia inferioară a convenţiei”, după cum afirmă esteticianul maghiar Istvan Hermann. Utilizând o fericită formulă a lui Ştefan Cazimir, am putea defini deci kitsch-ul ca pe un „inventar al absenţei”, o sumă de lipsuri: lipsă de personalitate, lipsă de adevăr, lipsă de caracter. Arta kitsch nu este altceva decât mediocritate camuflată, trufaşă şi plină de pretenţii. O minciună frumos ambalată. Ea nu mai ridică nicio problemă de interpretare, dând naştere unui sentiment de confort spiritual, generator de plăceri estetice facile. Kitsch-ul este un revelator al „bolii de civilizaţie” de care suferă întreaga societate, fiind vorba de devalorizarea generală a acesteia, şi nu doar a anumitor valori constitutive, cum ar fi de pildă cele alimentare. Avem cu toţii în minte publicitatea agresivă construită în jurul consumului alimentar bazat pe „tradiţia” satului românesc; de la iaurturi la compot, totul este prezentat ca fiind „de la ţară”, în ciuda chimiei industriale din interior. Rezultatul este iarăşi un kitsch ţipător şi mincinos, dublat însă şi de o o anumită nostalgie a unui paradis pierdut, care ştim că nu se va mai întoarce niciodată.

Kitsch-ul religios

Din punct de vedere al gustului artistic, kitsch-ul religios nu constituie o excepţie de la regulă. El proliferează voios atât în rândurile fidelilor din „primul cerc” al bisericii, dacă ne este permisă această expresie, preoţi şi credincioşi, cât şi al celor care o frecventează sporadic. Cu toate acestea, kitsch-ul religios prezintă câteva trăsături specifice. În studiul numit Kitsch-ul, arta fericirii, Abraham A. Moles trasează o linie dreaptă între secularizarea accelerată a societăţii intrate în epoca modernă şi răspândirea kitsch-ului religios în societăţile contemporane. Explicaţia furnizată de autor acestei alianţe se bazează în primul rând pe extraordinara „eficacitate” a kitsch-ului şi a modului său virulent de propagare, favorizat de mijloacele tehnice avute la dispoziţie pentru a prolifera. Emoţia estetică resimţită în faţa unei opere de artă religioasă stă la baza producerii şi difuzării acesteia. Arta kitsch recupereză această emoţie firească în profitul său, încercând să o adapteze gustului şi dorinţelor ascunse ale unui public cât mai larg. Pe nesimţite, kitsch-ul religios se transformă într-un „sistem estetic de comunicare” în masă, după cum spune Abraham Moles. Mulţimea începe să vorbească o nouă limbă, limba kitsch-ului. Este foarte evident acest aspect în prezentarea pe care o face mass-media marilor pelerinaje religioase din România (Mănăstirea Nicula, Iaşi, Bucureşti, Prislop). Comunicarea pelerinajului este bazată în principal pe manipularea grosieră a emoţiei. Or emoţia religioasă nu trece pe sticlă, profunzimea sufletului omenesc nu trebuie tulburată. Se pretează însă de minune la manipulare emoţia colectivă care învăluie marile adunări umane de acest gen. Din transmiţător de mesaj religios, mass-media a devenit producător de mesaj. Rezultatul pe teren, printre pelerini, este catastrofal. Mulţi dintre ei se îmbracă kitsch, se închină kitsch, vorbesc un limbaj religios kitsch doar pentru că “aşa am văzut la televizor”.

Care este preţul, în cele din urmă ? Kitsch-ul „creştin” (cu necesare ghilimele!) este cel mai bun indiciu al unei colosale pierderi de substanţă teologică fundamentală, creată şi decantată de-a lungul vremii şi care nu mai poate fi înlocuită atât de uşor, odată distrusă. „Icoanele” reprezentând Chrişti încununaţi de spini, lăcrimând pe etamină, sau Madonne patetice şi voluptoase frângându-şi disperate mâinile privind spre ceruri, total străine de spiritul Ortodoxiei, nu mai reprezintă de multă vreme „sarea pământului” în ochii celor puţini care doresc să ştie ce se petrece cu adevărat. Să fim bine înţeleşi: nu dorim să amestecăm teologia cu exerciţiul estetic, facil moralizator! De fapt, orice tentativă de a scrie despre kitsch cere această necesară lămurire. Pe de o parte, ateii sau cei care pur şi simplu au cunoştinţe extrem de sumare despre teologie (iar marea masă a credincioşilor ortodocşi nu excelează în domeniu din cauza lipsei minimei cateheze) nu pot remarca ce reprezintă această pierdere de substanţă teologică. Şi nici distanţa enormă ce există între arta religioasă veritabilă şi locul sacru pârjolit de instalarea durabilă a kitsch-ului. Pe de altă parte, credincioşii şi o parte însemnată a preoţilor trăiesc într-o voioasă ignoranţă faţă de kitsch, pentru a nu spune că-l încurajează în mod direct. Ei se ridică, paradoxal, tocmai împotriva acelora care contestă baia de kitsch cu care s-au obişnuit. La un moment dat, kitsch-ul devine o formă de putere, diferitele sale forme de expresie ajungând să se interconecteze malign între ele. Prinşi în această teribilă ţesătură, orice contestaţie împotriva ordinii kitsch din arta religioasă este interpretată de „adminstratorii sacrului” ca o ofensă personală, trist celebra „trufia în sutană” reacţionând prompt în aceste cazuri.

Vă invit să faceţi o experienţă: intraţi într-o biserică ortodoxă unde se găsesc „icoane” made in China (nu va fi foarte greu să o găsiţi, din păcate) şi reclamaţi slujitorului altarului inadecvarea canonică a obiectului. Nu vă fie teamă de răspuns şi de modul în care el va fi furnizat. Veţi fi privit ca un „eretic” (cu necesare ghilimele), un provocator, un „duşman al credinţei”, aşa cum a fost calificat autorul acestor rânduri acum ceva vreme de către preotul paroh al unei parohii din Ardeal. Acesta împânzise interiorul uneia dintre cele mai vechi biserici de pe teritoriul României cu icoane ţipătoare, de un prost gust ucigător. Remarca mea cu privire la inadecvarea dintre exteriorul şi interiorul lăcaşului l-a enervat la culme. Repet, doar având exerciţiul protestului veţi înţelege mai bine gravitatea stării de fapt.

De unde vine potenţialul malign al kitsch-ului religios? Abraham Moles spune că unul dintre principiile de bază ale proliferării acestui fenomen este principiul acumulării, logica de tip toujours d’avantage (întotdeauna mai mult). Odată intrat în corpul spaţiului sacru şi al obiectelor simbolice ce-l compun, kitsch-ul, prin diferitele sale forme de exprimare, are tendinţa de a se multiplica necontrolat, aşa cum se multiplică o celulă canceroasă într-un organism viu. Kitsch-ul aduce kitsch. Rezultatul final este un conglomerat de obiecte private de „aura” veritabilă, transcendentă, care ar trebui să caracterizeze opera de artă religioasă. Idoli. „Nu ne amintim niciodată singuri, ci doar influenţaţi de cadrul social de memorie căruia îi aparţinem” – scrie sociologul francez Maurice Halbwachs în clasicul studiu din perioada interbelică, intitulat Cadrele sociale ale memoriei. Memoria religioasă posedă o caracteristică distinctivă: ea nu conservă trecutul, ci îl reconstruieşte pe baza unor obiecte de cult, rituri, tradiţii etc., dar şi cu ajutorul unor „date” psihologice şi sociale recente, fiind obligată în permanenţă să „compună cu prezentul”. Un cadru de memorie religioasă impregnat şi fragilizat de asaltul kitsch-ului va transmite, la rândul său, o memorie diminuată, în care înseşi permanenţa şi necesitatea păstrării nealterate a mesajului iniţial sunt puse la încercare. Ce mai transmitem noi urmaşilor noştri?

Kitsch-ul şi religia ortodoxă

Teologii au arătat faptul că, în Ortodoxie, frumuseţea nu este o sursă de plăceri estetice imediate, ci o veritabilă categorie ontologică, o devenire firească a lucrurilor. „Perceperea intuitivă a frumuseţii constituie deja o biruinţă creatoare asupra haosului şi urâtului”, scrie Paul Evdochimov. Arta ortodoxă este şi ar trebui să rămână în continuare o punte de comunicare şi de înţelegere a creatului şi necreatului. „Frumuseţea divină nu este nici materială, nici «sensibilă», nici intelectuală [s.n.], ci se dă prin ea însăşi sau prin formele acestei lumi”. Kitsch-ul ce a pătruns masiv în ortodoxie pe porţile largi deschise de postindustrializarea lumii şi secularizare anulează, scurtcircuitează dacă vreţi, tocmai acest subtil proces de comunicare între om şi divinitate. „Comunitatea dragostei”, deja pusă la grea încercare, este ameninţată. Sub efectul artei moderne, procedeelor industriale de multiplicare, lipsei de cultură religioasă şi al morţii societăţilor tradiţionale ia naştere arta kitsch. „Ruptura dintre sacrul transcendent divin şi religiosul imanent uman este atât de mare, încât nu se mai poate trece de la un plan la altul” (Paul Evdochimov). Nu am dorit niciun moment să facem inventarul formelor de kitsch ce înfloresc în Ortodoxia românească contemporană; ar fi fost prea uşor şi nu acesta este scopul acestor rânduri. Dar nu ne putem permite să nu ridicăm anumite semne de întrebare. Cum şi cine autorizează mutilarea atroce a mănăstirilor cu geamuri de plastic ieftin, numite comercial corect „termopan” pentru a masca mizeria unui material care peste 10-15 ani va îmbătrâni urât, ca dinţii marilor fumători? Cum se poate frâna invazia „candelelor” de plastic roşu, cumpărate de preoţi parohi avari de câştig la kilogram din supermarketuri, obiecte străine de ortodoxie şi care ameninţă în unele locuri să înlăture clasica lumânare din ceară? De ce se încurajează comerţul cu CD-uri de muzică religioasă „ortodoxă”, unde isonul este ţinut de basul artificial, nenatural, al orgilor electronice? Cum se face că majoritatea covârşitoare a bisericilor aproape nu mai vând ceea ce numim ICOANA, ci doar bucăţele de plastic colorate sau ţipătoare kitsch-uri greceşti, gen breloc de cheie de contact autoturism? Acceptând pasiunea credincioşilor simpli pentru inconsistente forme de cultură religioasă populară şi deriva pietistă, ne întrebăm totuşi: chiar nu mai există acea minimă autoritate religioasă care să frâneze expansiunea incontrolabilă a obiectelor kitsch vândute în bisericile noastre? Oare nu s-a gândit niciunul dintre preoţii şi episcopii responsabili cum pot utiliza credincioşii pe care îi păstoresc acele „obiecte” în exerciţiul lor spiritual, şi nu doar în îndeplinirea unor ritualuri mecanice? Păstrarea valorilor tradiţionale la adăpost de invazia kitsch-ului cere modestie şi umilinţă. „Nu trebuie săvârşite nişte rituri, ci riturile trebuie desăvârşite”, spune Christos Yannaras într-un splendid eseu de la începutul anilor 1990, dedicat studiului dintre secularizare şi kitsch în Biserica Ortodoxă Greacă. Eseul este intitulat simbolic The Unseemly Form (Stilul indecent). Avem uneori impresia că vinul senzaţiei teologice autentice a fost ascuns într-o pivniţă adâncă, în timp ce în viaţa liturgică credincioşilor li se serveşte doar o limonadă insipidă. Merită ei oare acest lucru? Din păcate, ne vedem obligaţi în acest caz să recurgem prea des la interogaţia retorică…

Putem lupta împotriva kitsch-ului religios? În existenţa cotidiană trebuie redescoperită autenticitatea experienţei religioase, iar în cea religioasă, redescoperirea esenţialului vieţii. Criza fiind dublă, estetică şi religioasă, răspunsul trebuie orientat în aceste două direcţii (Ch. Yannaras). Ieşind din turnul de fildeş al eseisticii religioase, nu există însă reţete anti-kitsch. Obiectul „luptei” (cuvântul este imperfect) anti-kitsch trebuie să-l formeze nu formele sale de expresie, care oricum s-au multiplicat la infinit, scăpând oricărei tentative de control, ci condiţiile de producere a acestuia. Într-un eseu din 1996 dedicat prostului gust religios, Teodor Baconsky propunea, optimist, „scoaterea impostorilor din administraţia culturală, chemându-i în locul lor pe puţinii specialişti de care mai dispunem”. Timpul a trecut, optimismul de atunci este şi el doar o amintire. Doar impostorii au rămas, ba chiar s-au multiplicat. Deferlanta prostului gust prăbuşeşte şi ultimele bastioane de rezistenţă. Iar acolo unde ele mai există, ele sunt victima propriului lor „succes” (a se vedea cazul site-ului excepţional al Bisericii Stavropoleos), succes provocat de setea de autentic.

Ce ironie! Orice luare de poziţie singulară împotriva kitsch-ului care semnalează problemele, dar nu este capabilă să ofere o soluţie viabilă este o pseudosoluţie. Paradoxal, ieşirea din kitsch este pândită de kitsch, ne avertizează Istvan Herman. Aşadar, oricine emite pretenţii anti-kitsch sau încearcă să-l critice devine la rândul său o rotiţă din complexul mecanism de propagare a acestuia. O voce în pustiu. Un risc asumat, dar care va înceta să mai fie perceput ca atare doar atunci când va exista un minimum de solidaritate între cei preocupaţi de fenomenul religios din România, clerici şi intelectuali laici deopotrivă. Înainte de a fi prea târziu. (autor: Mirel Bănică, sursa: Revista Sinteza, nr. 18, iulie 2015)

Nota autorului: O primă variantă a acestui eseu a apărut în revista Dilema Veche, septembrie 2006. Textul de mai sus reprezintă o variantă revăzută şi adăugită a acestuia. M-a surprins, în timpul procesului de redactare, faptul că fenomenului kitsch este unul „inoxidabil”, nu este atins de trecerea timpului. Ba mai mult, proliferează voios. Ca un peşte în apele tulburi ale modernităţii.

*titlu original: Ordinea kitsch

(Visited 357 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.