Istoria „creierelor” ȋn Canada

Istoria „creierelor” ȋn Canada

by -
1 395

America de Nord e renumită pentru forţa sa de a atrage inteligenţă din toată lumea, chiar şi din ţările dezvoltate ale bătrânei Europe. Montréalul, cea mai mare metropolă francofonă de pe glob după Paris, poate fi considerat „Mecca ȋnvăţământului universitar” nord-american. Asta pentru că taxele de şcolarizare sunt incomparabil mai mici decât ȋn Statele Unite, iar calitatea educaţiei oferite este recunoscută pe plan internaţional.

Université de Montréal, Université de Québec à Montréal (UQAM), McGill University şi Concordia University sunt cei patru piloni care susţin una dintre cele mai solide construcţii pentru viitor. Primele două universităţi sunt francofone, ultimele două sunt anglofone. Şi de aici ȋncolo poate ȋncepe povestea „fabricilor de elite”.

Pețul prosperității

Să nu credeţi cumva că ȋn această parte a lumii s-a ţesut vreun basm divin, hărăzit să nu se mai termine. Ȋn cei 350 şi ceva de ani scurşi de la colonizarea acestor teritorii, bunăstarea şi libertatea au fost spălate cu valuri de sânge, plătite cu lipsuri crunte şi călite ȋn friguri năprasnice.

Populaţiile amerindiene au fost primele care au simţit pe propria piele inconvenientele progresului tehnic, ceea ce a condus la restrângerea lor ȋn câteva rezervaţii protejate. Francofonii au şi ei un „mal à l`aise”, adică un disconfort, atunci când ȋşi amintesc de dominaţia britanicilor, ȋncepută ȋn 1759. De altfel, plăcuţele de ȋnmatriculare ale autovehiculelor au inscripţionate, ȋn provincia canadiană Québec, formula „Je me souvians” („Ȋmi amintesc”).

Dincolo de faptul că au deţinut controlul militar şi economic, englezii au ştiut că şcoala reprezintă motorul acestei dominaţii. La fel şi Biserica Catolică, un fel de „dictator luminat” al Québecului până ȋn anii ’60 ai secolului trecut. Şi veţi vedea de ce.

McGill, negustorul scoțian

Părintele renumitei instituţii de ȋnvăţământ ȋn limba engleză din Montréal, James McGill, s-a născut la Glasgow ȋn octombrie 1744, fiind ȋnscris la universitatea din oraşul său natal ȋncă de la vârsta de 12 ani. A făcut avere din comerţ, dar a rămas ȋn istorie prin modul ȋn care a ales să-şi folosească banii. Ȋn 1811, James McGill a donat 19 hectare de teren şi zece mii de lire instituţiei regale pentru răspândirea ȋnvăţământului. Dar cu o condiţie testamentară: dacă vreme de zece ani după moartea sa nu se ȋnfiinţează un colegiu sau o universitate ȋn Canada de Jos (parte administrativă care cuprinde Montréalul actual), banii donaţi i se vor ȋntoarce soţiei sale.

Instituţiile Coronei britanice au ştiut ȋnsă cum să profite de investiţiile generoase ȋn educaţie. După moartea binefăcătorului scoţian şi după o serie de dispute cu urmaşii săi, apare McGill College care, ȋn 1821, primeşte carta regală din partea Regelui George al IV-lea. Asta ȋnsemna că instituţia respectivă căpăta dreptul de a decerna titluri universitare. Facultatea de Medicină eliberează, ȋn 1833, prima diplomă de „Doctor ȋn Medicină şi Chirurgie”, iar de atunci porneşte pe drumul notorietăţii. Astăzi, ca să fii acceptat ca student la Medicină ȋn cadrul McGill ai două variante: eşti un mic geniu sau ţi-ai tocit deja coatele şi nădragii pe băncile unei alte facultăţi de ştiinţe de la care ai obţinut o licenţă.

Bineȋnţeles, nici beneficiile de pe urma dobândirii unei diplome de la McGill University nu sunt de ici, de colo. Pe medici ȋi aşteaptă clinici renumite, pe jurişti – firme de avocatură celebre, iar pe istorici sau specialişti ȋn comunicare – catedre la alte universităţi cunoscute, job-uri bănoase şi, de ce nu?, cariere strălucite ȋn politică. Nu ȋncape ȋndoială că vorbim despre un mediu politic unde majoritatea covârşitoare a „actorilor” nu obişnuiesc să-şi facă liceul ȋn acelaşi timp cu facultatea şi după instalarea ȋn vreo funcţie publică.

Un secol mai târziu…

Université de Montréal, instituţia de ȋnvăţământ ȋn limba franceză cea mai ȋnsemnată din Québec, a apărut ȋn peisajul educaţional nord-american aproape un secol mai târziu. Asta şi pentru că, aşa cum ştiţi, istoria o scriu (şi adesea o fac) ȋnvingătorii, iar populaţia francofonă a pierdut „bătălia pentru America” ȋn 15 minute, ȋn dimineaţa zilei de 13 septembrie 1759.

De atunci, inevitabil, limba engleză domină. Pentru ca un vorbitor nativ de franceză să intre ȋn lumea afacerilor importante trebuie să devină bilingv. Da, este valabil şi astăzi, oricât ar ȋncerca unii să nege această realitate. Ȋn trecut, ȋnsă, lucrurile au stat şi mai prost pentru francofoni. Atunci când ajungeau ȋn oraşe se vedeau obligaţi să comunice ȋn engleză, fiind admonestaţi dacă ȋncercau să-şi folosească limba maternă: „Speak white!”, adică „Vorbeşte omeneşte!”. Indicatoarele şi reclamele erau scrise ȋn limba engleză, iar imigranţii se identificau cu clasa dominantă, trimiţându-şi copiii la şcolile engleze.

Multe s-au schimbat de jumătate de secol ȋncoace, cultura franceză recăpătându-şi poziţia privilegiată ȋn Québec, acolo unde Legea 101 este o adevărată Cartă a limbii franceze. Aproape peste tot se discută şi se dezbate ȋn „limba lui Molière”, iar generaţiile de intelectuali formate ȋn anii ’70 au grijă să nu piardă terenul câştigat ȋn faţa vorbitorilor de engleză. Oricum, lumea ȋnţelege bine că fără a şti cel puţin ȋncă o limbă, ȋn afara celei materne, nu ai ce căuta pe piaţa muncii sau ȋn mediile universitare.

Ȋnchidem aici paranteza despre „războiul franco-englez”, având acum elementele necesare pentru a ȋnţelege dezvoltarea instituţiilor de ȋnvăţământ ȋn partea de est a Canadei. Aşadar, epopeea Université de Montréal ȋncepe ȋn mai 1919, atunci când Vaticanul binecuvântează ȋntemeierea ei, la cererea arhiepiscopului de Montréal. Populaţia Québecului era majoritar catolică şi ȋnvăţământul era strict controlat de Biserică. Asta, până ȋn anii ’60, când societatea canadiano-franceză a pus la cale ceea ce s-a numit „révolution tranquille”. „Revoluţia liniştită” a ȋnsemnat, practic, evacuarea clerului din toate funcţiile-cheie ale administraţiei publice. Dacă aceasta a fost un pas spre progres sau ȋnceputul diluării valorilor pe care s-a clădit prosperitatea este o altă discuţie. Ȋn mod sigur, ȋnsă, ȋn istoria ȋnvăţământului nord-american s-a deschis un nou capitol.

Université de Montréal mai are şase ani până la celebrarea centenarului şi se prezintă ca un laborator uriaş de creiere, unde fiecare student, masterand sau doctorand aduce câte ceva din cultura, experienţa şi ştiinţa sa pentru a primi, la rându-i, cunoaştere. Tinerii care stau relaxaţi pe culoare, cu laptop-ul ȋn braţe şi cu o cafea alături, sunt ȋncurajaţi permanent să lucreze ȋmpreună şi să facă schimb de informaţii. Profesorii se plimbă printre ei, ȋmbrăcaţi la fel de „neconvenţional” şi ȋncearcă să le pătrundă curiozităţile intelectuale, ȋndrumându-i spre ceea ce caută. Nimic complicat, nimic artificial. Orgolii şi neputinţe există şi aici, ca peste tot ȋn lumea universitară, dar nu răbufnesc stupid şi nu sunt alimentate de nicio conjuraţie a impostorilor.

Pe scurt, cui ȋi stă mintea la ȋnvăţătură reuşeşte să facă o carieră ȋn domeniul pe care şi l-a ales. Statul are grijă să le asigure studenţilor din Québec ȋmprumuturi convenabile pentru plata taxelor de şcolarizare, dar şi burse din care să se poată ȋntreţine decent câţiva ani. Un aspect pe care şi noi, românii, ar trebui să ni-l reamintim adesea, de la vlădică până la opincă: ȋnainte de a avea o pâine albă de mâncat, ai sigur o lecţie de ȋnvăţat.

autor: George Rădulescu

sursa: Historia

(Visited 57 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Da, ce sa spun…, unii cu fluturii, altii cu realitatea. Prefer sa traiesc pe pamantul meu, incaltata cu opinci si pe masa mamaliga. Le las lor laptopurile, bursele si milioanele de dolari/euro. Eu imi pastrez „aurul” meu – Dumnezeu, Neamul si Tara. Asa sa-mi ajute Dumnezeu. Amin!

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.