Ion Romanescu, pionier al planorismului, „cel mai tânăr zburător din lume”

Ion Romanescu, pionier al planorismului, „cel mai tânăr zburător din lume”

by -
0 403

Mulţi dintre cei care s-au ocupat de trecutul aviaţiei noastre au trecut cu vederea un nume: ION ROMANESCU. Numele purtat numai 23 de ani (14.IV.1895 – 1.XI.1918) de cel care a fost primul planorist de la noi, iniţiatorul unei asociaţii de planorişti amatori şi erou al Primului Război Mondial.

Fiu al craioveanului Nicolae P. Romanescu, promotor al unei importante măsuri de organizare socială, economică şi politică din România, Ion Romanescu îşi însuşeşte încă din copilărie un important bagaj de cunoştinţe tehnice. Fiind elev în clasa a II-a de liceu, el construieşte în 1908 la Şcoala de meserii din Craiova, un mare zmeu celular, cu care avea să se înalţe câţiva metri. Încercarea a avut loc pe hipodromul din localitate, aparatul fiind tras de Marian şi Petre Macavei, prieteni ai constructorului.

Fotografiile acestui zbor au fost făcute de către Henry August (care avea să realizeze mai târziu un avion cu motor Anzani, încercat în zbor în 1911) şi expediate imediat Federaţiei Aeronautice Internaţionale de la Paris, în arhivele căreia se află şi în prezent. După primirea acestora, secretarul acestui înalt for aviatic, căpitanul Ferber, răspunde oficial lui Ion Romanescu, printre altele afirmând: „Până la ora actuală, sunteţi cel mai tânăr zburător din lume.”

Ceva mai târziu, în 1911, Ion Romanescu construieşte un planor demontabil, uşor, pe care îl montează în curtea unei vile de la Eforie-Sud, realizând un şir de zboruri succesive reuşite, prinse, în parte, şi pe placa fotografică. Un an mai târziu îl găsim la liceul-internat „Costache Negruzzi” din Iaşi, unde avea să-şi continue studiile, dar şi preocupările legate de aeronautică: pune bazele primei şcoli de planorişti amatori ce a funcţionat chiar în incinta liceului, construieşte încă un planor, experimentează alte zboruri planate ş. a.

La construcţia şi experimentarea celui de-al treilea planor a luat parte şi viitorul savant Horia Hulubei, care avea să se numere printre cei care aveau să constituie primul grup de planorişti amatori.

Analizând fotografiile din 1908 şi din 1911 realizate cu ocazia zborurilor de la Eforie-Sud, ca şi pe cele de la Iaşi, din 1912, când Romanescu a folosit un planor nedemontabil cu o suprafaţă portantă mărită, parcurgem pas cu pas evoluţia experienţelor
şi încercărilor constructive ale tânărului elev.

În toamna anului 1912, Ion Romanescu concepe cel de-al patrulea planor, de construcţie şi mai îndrăzneaţă, un biplan cu cârma de adâncime în faţă, pe care îl va termina în anul 1913. Nemulţumit de acest aparat, Romanescu nu-l desăvârşeşte, ci îl
abandonează, pornind la construcţia celui de al cincilea planor. Era tot un biplan, cu cârma de adâncime aşezată potrivit sistemului devenit clasic, cu un volan de conducere – un planor pe care Romanescu şi colegii săi l-au botezat „H. Rollet 5”, cum se poate citi pe carlingă. Cu acesta au fost realizate zboruri pe platoul de la Copou, tracţiunea fiind realizată de un automobil pus la dispoziţie de o unitate militară.

Vestea acestor zboruri nu a rămas fără ecou în rândul publicului, curios să asiste la „isprăvile” unui grup de „minori neinstruiţi de părinţi”. Însuşi tatăl lui Ion Maiorescu, pe atunci om influent, alarmat de veştile care îi parveneau, se vede silit să pună capăt „operei” fiului său, obţinând concursul tuturor autorităţilor, centrale şi locale, în măsură să împiedice continuarea experienţelor.
Aici se încheie povestea ultimului biplan ale cărui aripi crescuseră din versurile poetului Henri Rollet: „ Et ce bleu qui me rit au loin/ M’altirant sans jamais descendre,/ Me donne l’infini besoin/ D’un essor impossible a prendre…” adică: „Şi acest albastru care-mi râde-n depărtare,/ Înălţându-mă fără a coborî vreodată,/ Îmi dă dorinţa infinită/ A unui elan imposibil de atins”. Ultimul planor, cel mai perfecţionat, a fost ars de către constructorii lui pentru a răspunde măsurilor samavolnice.

Ce s-a întâmplat cu Ion Romanescu?

Intrat în aviaţia franceză, a luptat eroic în primul război mondial, iar la 1 noiembrie 1918, ridicându-se în aer, la luptă, pentru a cincia oară în acea zi, este răpus deasupra Verdunului, cu numai câteva zile înainte de încheierea armistiţiului.

După moarte, poetesa Elena Văcărescu îi dedică o plachetă de versuri, iar ilustrul savant Nicolae Iorga, pe care Ion Romanescu îl cunoscuse personal cu ocazia cursurilor de vară de la Vălenii de Munte, avea să-l numească „un băieţel viteaz”, incluzându-l în ciclul său „Oameni care au fost” (vol. III, 1936), din care cităm: „…Tânărul de 23 de ani era un student al universităţii noastre… Într-o zi de iarnă, s-a dus pe frontul francez, neavând altă dorinţă decât să arate aici ce poate… Şi atâţia ar putea lua exemplul luptei şi sacrificiului de la acest băieţel viteaz!”

Gheorghe ZARIOIU,
Comandor aviator inginer,
Membru al Comisiei Naţionale de Astronautică a Academiei Române

Sursa: www.aripiromanesti.ro

(Visited 149 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.