Invitaţie la ridicol (Mircea Eliade)

Invitaţie la ridicol (Mircea Eliade)

by -
0 1284

Ridicolul este elementul dinamic, creator şi nou în conştiinţă care se doreşte, vie şi experimentează pe viu. Nu mi-aduc aminte de vreo schimbare la faţă a omenirii, de vreun salt îndrăzneţ în înţelegere, de vreo descoperire pasionată – care să nu fi părut contemporanilor ridicolă. Orice depăşeşte prezentul şi limita înţelegerii pare ridicol. De la ridicol ai întotdeauna de învăţat; îl poţi asimila sau interpreta cum vrei, eşti liber să iei ce-ţi place şi să faci cu el ce-ţi trece prin cap. Cu ceea ce este raţional, justificat, verificat, premiat nu poţi face acelaşi lucru; acestea sunt adevăruri sau atitudini care nu mai interesează viaţa şi ce se petrece să apară, pentru că ele ţin pe loc. Nu le contestă nimeni. Sunt moarte.

Citiţi o carte bună, una dintre acele cărţi perfect scrise, perfect construite, remarcată de critici, aprobată de public, încoronată de premii. O carte buna –adică o carte moartă. E atât de bună încât nu zguduie nimic din marasmul şi mediocritatea noastră; dimpotrivă, se integrează perfect în toate măruntele noastre idealuri, micile noastre drame, micile noastre vicii, micile noastre nostalgii. Peste zece sau o sută de ani –nu o va mai citi nimeni. Tot ceea ce nu e ridicol –e trecător (efemer). O definiţie a efemerului ar spune că efemerul este orice lucru „perfect”, orie gând bine exprimat şi delimitat, orice participă la raţional şi la justificat. Mediocritatea se confundă de cele mai multe ori cu „perfectul” şi „definitivul”. A evita ridicolul înseamnă a refuza singura şansă de nemurire, singurul contact direct cu eternitatea. O carte care nu e ridicolă, un gând care e aplaudat de toţi de la început, a renunţat prin succesul avut la orice potenţialitate, la orice virtute de a putea fi reluată şi continuată.

O bună definiţie a ridicolului ar putea fi următoarea: ceea ce poate fi reluat şi dezvoltat de altul. Nu mă refer la ridicolul mecanic, la ridicolul unui om alergând după o pălărie de paie, sau la ridicolul unei fete care vrea să apară femeie fatală. Acesta e un ridicol social, creat de reflexe şi inhibiţii –nu un ridicol spiritual. Dar gândiţi-vă la „ridicolul” lui IISUS, care afirma că El este fiul lui Dumnezeu; la ridicolul lui Don Quijote, care agoniza pentru că oamenii de lângă el (oameni raţionali, oameni cu frica ridicolului, oamenii „morţi”) refuzau să vadă într-o fată urâtă pe Dulcineea lui; sau la ridicolul lui Gandi, care opunea diplomaţiei şi artileriei britanice non-violenţa, viaţa interioară şi contemplaţia.

Orice act care nu e ridicol –într-o măsură mai mică sau mai mare –este un act mort. Aceasta se verifică şi în cea mai cotidiană şi mai banală viaţă cotidiană. Când îţi bei cafeaua într-un salon şi pui liniştit ceaşca la loc ai împlinit un act perfect, un act mort, pentru ca nu are consecinţe nici în conştiinţa ta, nici în conştiinţa celorlalţi. Dar ia scapă ceaşca jos şi varsă cafeaua pe rochia unei domnişoare şi scuză-te bâlbâindu-te şi încearcă să repari gafa ştergând parchetul cu batista. Fii o clipă ridicol, pur şi simplu ridicol. Actul acesta devine deodată încărcat de nenumărate posibilităţi. Suferi –şi poţi înţelege în acele clipe de panică şi sfială cât de inutilă este viaţa ta, cât de goale sunt vieţile celorlalţi, ce maimuţă grotească eşti tu, bine îmbrăcat şi perfect stilat, într-o încăpere unde oamenii se adună din frică de singurătate şi de atracţia vacuităţii lor. O întreagă filozofie dintr-o ceaşcă de cafea spartă la întâmplare. Şi încă n-ai fost ridicol decât într-o mică măsură. Dar ia spune-le şi în faţă ceea ce crezi tu despre acest lucru (ceea ce crede, de altfel toată lumea care gândeşte), spune-le răspicat că îşi pierd vremea, că se păcălesc unul pe altul, că trăiesc o viaţă artificială, inutilă. Spune tot şi spune-le cu pasiune. Atunci vei fi cu adevărat ridicol, atunci toată lumea va râde de tine, atunci vei înţelege că nu poţi trăi viaţa fără a fi ridicol. Ridicolul la aceasta se rezumă: la tezirea vieţii tale proprii, nude, imediate refuzându-te superstiţiilor convenţiilor şi dogmelor.

Ridicolul este o formulă lăsată de oameni contra sincerităţii. Nu există act uman, sincer care să nu fie ridicol. Şi ceea ce e cu adevărat înălţător în dragoste este însuşi faptul că a izbutit să suprime ridicolul între două fiinţe, să suprime cenzura aceasta aplicată reflex sincerităţii lor. Dragostea nu este ridicolă decât pentru a treia persoană, celelalte mari sincerităţii sunt ridicole chiar pentru persoana a doua. Cărţile şi acei autori care au fost cândva ridicoli –din cauza sincerităţii lor nude şi totale –posedă nesfârşite virtuţi, se pot relua şi se pot aprofunda de fiecare dintre noi. Cu cărţile ridicole se petrece un lucru ciudat: ele nu frapează, ca un fapt social ridicol, pentru că le citim în singurătate. Valorile singurătăţii nu sunt aceleaşi ca valorile colectivităţii. Când suntem singuri suntem sinceri, sensibili, inteligenţi, cu bun simţ.

De ce irită un paradox ascultat în public şi dimpotrivă, încântă un paradox citit în singurătate? De ce ne curg lacrimile emoţionaţi, citind o confesiune şi ne crispăm jenaţi când o auzim citită în public? Poate tocmai pentru faptul că aici apare ridicolul, cenzura contra sincerităţii, creată de societate pentru a opri excesele de individualism. Mă uit în jurul meu şi sincer vorbind, nu găsesc nimic de învăţat decât de la oamenii şi de la autorii ridicoli. Ei siguri sunt sinceri, ei singuri mi se dezvăluie fără reticenţă. Ei singurii sunt vii. Ridicolul singurul merită să fie imitat; căci numai imitând ridicolul imităm viaţa; deoarece acolo se ascunde sinceritatea ei deplină, iar nu ideile şi convenienţele ei, care sunt aspecte ale morţii.

fragment de Mircea Eliade, Oceanografie, 1934.

(Visited 553 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.