joi 18 aprilie 2024
404 Error - page not found
We're sorry, but the page you are looking for doesn't exist.
You can go to the homepage

OUR LATEST POSTS

by -
0 132

Primul fizician atomist din România a avut o soartă „de coșmar”. Nu vrea să lucreze pentru sovietici în fizica nucleară, iar mai apoi comuniștii îl închid la Aiud.

Atomistul George Manu, care a publicat primul tratat de fizică nucleară din țară, în 1944, a fost arestat de comuniști și a murit la Aiud.

La 13 februarie 1903 se năștea George Manu, fizicianul de renume mondial, descendent al unei vechi familii de intelectuali patrioți, fiind nepotul generalului George Manu care s-a distins în Războiul de Independență.

După ce a absolvit liceul în 1921, a devenit în 1925 dublu licențiat, atât în fizico-chimie cât și în matematici, al Facultății de Științe din București. Un an mai târziu este titular al certificatului de studii superioare de chimie și fizică și radioactivitate al facultății de Științe din Paris.

A refuzat oferta Laboratorului Curie de a rămâne acolo și s-a întors în țară unde a devenit asistent al Facultății de Științe din București. La Universitatea din București a publicat primul tratat de fizică nucleară din țară, în 1944. Celelalte două au rămas la stadiul de manuscris.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial, carieră să universitară nu a avut de suferit. În aprilie 1945 a fost numit titular al conferinței de Radioactivitate în cadrul nou înființatei catedre universitare de structura materiei.

Încă din luna următoare, din cauza apartenenței sale politice, a intrat în preocupările Comisiei de triere a legionarilor. Cum la adresa să nu era nicio acuzație gravă, rectorul Universității din București a propus o sancțiune minoră: suspendarea sa timp de un an.

Ca opțiune politică, scriu cercetătorii CNSAS, a fost legionar. Aderând la această mișcare în anul 1937, după finalizarea studiilor sale pariziene, anul în care Legiunea a atras o serie de tineri intelectuali de mare valoare.

George Manu a activat în Mișcarea Națională de Rezistență din România, grupare ce lupta pentru eliberarea de sub dominația sovietică, încercând să se pregătească pentru eventualitatea unui război între URSS și puterile occidentale.

În 1946, la Curtea Militară de Casare și Justiție, este judecat procesul organizațiilor subversive. Prin decizia din 18 noiembrie 1946 sunt condamnate nu mai puțin de 90 de persoane, având cap de afiș pe generalul de armată Aurel Aldea.

El era acuzat de participare la complot pentru distrugerea unității statului, crimă de răzvrătire și crimă de insurecție armată. Judecat în lipsă, el a fost prins după o tentativă de trecere a frontierei, la 21 martie 1948.

Se spune despre el că, după condamnare, a fost vizitat la Aiud de un consilier sovietic care i-ar fi propus că în schimbul eliberării, să accepte să lucreze în laboratoarele din Uniunea Sovietică alături de un cunoscut atomist rus cu care el fusese coleg de studii în Germania, potrivit adevărul.ro.

Dar profesorul George Manu a refuzat demn această ofertă, întrucât nu a vrut să lucreze pentru cei pe care îi considera dușmani ai neamului românesc, scria Demostene Andronescu în „Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare“.

Despre acest episod amintește un alt deținut, Nicu Păun, își amintește: „Ne comunicam prin perete și prin sistemul Morse pe ață. El era singur, izolat de cealaltă lume. Îmi comunică o informație mai aparte. Fusese chemat la conducerea închisorii, propunându-i-se eliberarea imediat, cu condiția ca să lucreze în cercetare nucleară la Dubno, în U.R.S.S.. […]

Când aude el ce i se cere, fără nici o rezervă le dă un răspuns categoric de refuz. Nici nu voia să audă de una ca asta. În acest scop venise cineva special în Aiud, să-i vorbească. A rămas intransigent, pe poziția sa demnă și fără compromisuri“.

Condamnat la muncă silnică

Acesta nu a fost însă singurul episod în care anchetatorii comunişti l-au chinuit pe profesorul George Manu.

„I-a bagat o paletă la ochi şi i-a întors ochiul pe dos. O durere groaznică”, spune Gheorghe Jijie, fost deţinut politic.

Scânteia, organul partidului unic, relata în fiecare zi despre faptele aşa-numiţilor sabotori şi publica telegramele muncitorilor de la întreprinderi care cereau în „deplină unanimitate” pedeapsa capitală.

La procesul Marii Finanţe au asistat mai marii partidului comunist, în frunte cu Teohari Georgescu şi Ana Pauker, dar şi oameni ai muncii.

„La momentul în care era sala plină de muncitori care veniseră să-i huiduie şi să strige: jos criminalii poporului, moarte lor, aşa scandau, şi Manu le-a spus procurorilor: eu am vrut să distrug comunismul. Şi-mi pare rău că nu am reuşit”, povesteşte Gheorghe Jijie.

George Manu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi închis la Aiud. Aici va deveni profesor pentru mulţi deţinuţi, potrivit digi24.ro.

Scria pe ață

Profesorului George Manu i se datorează și inventarea scrierii, cu ajutorul alfabetului morse, pe firul de ață. Un grup de studenți care se aflau la un alt etaj decât cel pe care se afla el i-au cerut (prin morse, bineînteles) să le transmită câteva dintre principiile de baza ale Constituției americane.

Profesorul a refăcut din memorie, cu aproximație, toate cele șapte articole ale Constituției respective și aștepta un moment prielnic că să le poată transmite la destinație. Tocmai în acel moment s-a deschis ușa și gardianul a dat celor din celulă ac și ață pentru repararea echipamentului.

Văzând ața, profesorului Manu i-a revenit ideea că să transpună pe ea, în alfabet morse (un nod dublu, linia, un nod simplu, punctul) textul pe care îl avea de transmis. Cu multă răbdare, făcând mii de noduri, a reușit să “scrie” pe câțiva zeci de metri de ață textul celor șapte articole ale Constituției americane, potrivit fericițiceiprigoniți.net.

A făcut apoi un ghem pe care l-a transmis destinatarilor împreuna cu instrucțiunile de decodare. Această nouă metodă de scriere a constituit o adevărată revoluție de comunicare din închisoare, scria Demostene Andronescu în „Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare“.

Din cauza regimului inuman la care a fost supus în urmă refuzului său categoric de a face declarațiile care i se cereau, boala i s-a agravat. A murit în 1961, în infirmeria Aiudului. Era Duminica Floriilor.

Sursa: https://albapress.ro/povestea-lui-george-manu-primul-fizician-atomist-din-romania-refuza-sa-lucreze-in-urss-comunistii-il-inchid-la-aiud/

by -
0 260

Republica Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se unește cu mama sa, România

by -
0 207

Alexandru Dimitrie Xenopol, acest erudit om de cultură al secolului al XIX-lea, vine pe lume într-o familie cu șase copii la data de 23 martie 1847. În vreme ce mama sa, Maria, avea o poveste de viață destul de simplă, cea a tatălui său, Dimitrie, era puțin mai complicată. În lucrarea „Istoria ideilor mele”, acest renumit istoric și scriitor ne detaliază următoarele: „Sunt născut în 23 martie 1847 în Iași, mahalaua Păcurari în niște case de zestre ale mamei mele… Tatăl meu Dimitrie Xenopol se trăgea din o veche familie anglo-saxonă (…). El a rătăcit în tinerețe, în urma unei dureri sufletești, prin Suedia, pe mare până la Constantinopole, de unde venise la Galați. Aici fu botezat de colonelul Schelety (…) care-i dădu numele de Dimitrie și-i schimbă tot odată și familia din Brunswick în Xenopol, adică <<fiul străinului>>.

Provenind dintr-o familie înstărită, educația era o prioritate începând de la cei mai mici și ajungând până la cei mai mari ai familiei Xenopol. Astfel, cel ce avea să fie rector al Universității din Iași între anii 1898-1901, își începe studiile la pensionul tatălui său, în limba franceză.

După absolvirea liceului, Alexandru Xenopol urmează între anii 1867-1871 studii universitare de drept, filosofie și istorie. Ulterior, va obține doctoratul în drept și filosofie la Berlin și, respectiv, Giessen, în Germania.

Un alt moment important din viața acestui mare istoric este câștigarea concursului pentru cel mai bun discurs festiv care va fi ținut cu ocazia împlinirii a patru secole de la ctitorirea Mănăstirii Putna. O comisie alcătuită din mai mulți membri ai societății Junimea, printre care Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi sau Vasile Pogor, a considerat că alocuțiunea tânărului student la drept a fost cea mai potrivită pentru această ocazie solemnă.

Alexandru Xenopol se întoarce în țară unde intră în magistratură, devenind prim-procuror al Tribunalului din Iași. Ulterior, acesta se afiliază și renumitei societăți Junimea în cadrul căreia ajunge să fie numit de către Iacob Negruzzi drept „cel mai iubit și mai alintat copil al Junimii”.

După 6 ani în funcția de procuror, A.D. Xenopol renunță la magistratură și se dedică exclusiv activităților didactice, publicistice și de cercetare. Va fi începând cu anul 1878 profesor la Catedra de Istorie a Românilor și treisprezece ani mai târziu, profesor la Catedra de Istorie Universală.

Lucrarea fundamentală realizată de către acest intelectual de forță al Europei este „Istoria Românilor din Dacia Traiană”, operă care însumează șase volume și aproximativ 4000 de pagini. Această lucrare este prima reprezentare exhaustivă, analitică și complexă a istoriei românilor pentru care autorul a realizat nenumărate cercetări la biblioteci din țară sau străinătate.

Pentru întreaga contribuție adusă culturii românești și universale, A.D. Xenopol este numit Membru Titular al Academiei Române în anul 1893, iar câțiva ani mai târziu va fi numit și membru de onoare al Societății de Arheologie din Bruxelles și al Societății Academice din Cernăuți.

În ultimii ani de viață, Alexandru Dimitrie Xenopol a trăit în condiții precare întrucât era diagnosticat cu afaziei și, de asemenea, mai era și paralizat. Acesta va trece la cele veșnice la vârsta de 72 de ani, la data de 27 februarie 1920.

Sursa: https://radiorenasterea.ro/istoricul-alexandru-dimitrie-xenopol-23-martie-1847-27-februarie-1920/

 

by -
0 285

Azi se împlinesc 203 ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza, unul dintre cei mai iubiți domnitori ai Moldovei dar si ai Țarii Românești… a Principatelor Unite Române. Îl aveți în imagine alături de mama lui, Hélène (Soltana) Cozadini (foto stânga sus), soția lui, Elena (Rosetti-Solescu) Cuza (foto stânga jos)… apoi Maria Obrenovici (foto dreapta jos), amanta și mama singurilor copii ai domnitorului … Dimitrie Cuza (foto dreapta sus), fiul mai mare și Alexandru Cuza (foto dreapta mijloc), fiul mai mic.

Întrebarea pe care ne-o punem azi este… unde s-a născut de fapt Alexandru Ioan Cuza?

Versiunea oficială este că viitorul domnitor a venit pe lume într-o casă boierească din Bârlad, situată în cartierul Podeni, pe strada Alexandru Ioan Cuza Nr. 95A. Istoricii sustin că tatăl său, Ioan Cuza, a obținut de la domnitorul Mihai Șuțu o slujbă în județul Tutova. Cum nu aveau locuință sau alte proprietăți în Bârlad, au fost găzduiți pentru o vreme de Gheorghe Cuza, fratele lui Ioan Cuza, tatăl. Alexandru Ioan Cuza a văzut lumina zilei în casa unchiului său și chiar a locuit acolo pentru ceva timp alături de părinții săi.

Huşenii aduc şi ei argumente care, atestă că Alexandru Ioan Cuza este un fiu al Huşiului. Nicolae Iorga a fost printre primii mari istorici care a susţinut că Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Huşi. Iorga este cel care, de altfel, a şi făcut demersuri pentru a declara monument istoric casa din Huşi în care s-ar fi născut domnitorul. Istoricul Ion Lupaşcu a publicat în anul 1939 în revista „Convorbiri literare” o fotografie a casei lui Cuza de la Huşi, relatând poziţia lui Nicolae Iorga:

„Cea mai bună istorie nu este aceea pe care o scriu specialiştii, ci aceea pe care o povestesc martorii întâmplărilor sau urmaşii lor. În cazul Cuza sunt convins că faptele s-au petrecut întocmai şi tot ce s-a scris până acum este alăturea de adevăr. Orice s-ar spune, Domnitorul Cuza nu s-a născut nici la Bârlad şi nici la Iaşi, ci numai la Huşi. Am să iau măsuri ca această casă să fie declarată monument istoric.”

Istoricii huşeni susţin cu toată convingerea că Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Huşi în casa de la numărul 58, de pe strada I.Gh. Duca. În prezent strada poartă numele domnitorului. Numele lui Alexandru Ioan Cuza este întâlnit la Huşi în toponimia locală… „Pădurea Cuzoaiei”, „Groapa lui Cuza”,„Cabana lui Cuza”, Liceul „Cuza Vodă”, Parcul „Cuza Vodă”, etc.

Sursa: www.tesalut.ro

by -
0 236
Traian Vuia

Pe câmpul de la Montesson, lângă Paris, un liliac uriaș și ciudat se pregătea să își ia zborul. Era 18 martie 1906, când românul Traian Vuia a hotărât că venise clipa hotărâtoare: aceea de a dovedi că un aparat mai greu decât aerul aerul poate zbura, propulsat de propriul motor. La ora 3 după-amiaza, „Vuia 1” pornea motorul și deschidea un nou capitol în istoria aviației. După ce a rulat 50 de metri pe sol, avionul, realizat dintr-un cadru de țevi de oțel, cu aripi bombate, din pânză, s-a ridicat la înălțimea de 1 metru și a zburat pe o distanță de 12 metri. Un zbor scurt pentru un avion, un salt uriaș pentru omenire.

Începuturi

Traian Vuia s-a născut la 17 august 1872, în în satul Surducu Mic (parte a fostei comune Bujoru, astăzi Traian Vuia, județul Timiș) din fostul comitat Caraș-Severin, prinții săi fiind preotul Simion Popescu și Ana Vuia.

A parcurs studiile primare în localitatea natală și la Făget, apoi, între anii 1884 -1892, a urmat Liceul Romano-Catolic din Lugoj – pe care l-a absolvit cu calificativul „eminent” – , perioadă în care a petrecut mult timp în casa familiei lui Coriolan Brediceanu, care-l va sprijini şi mai târziu în cariera sa.

Încă din cursurile primare, Vuia demonstrează o atracție remarcabilă către mecanica aplicată și fizică, iar la vârsta de zece ani asistă la primele reuniuni cu caracter aviatic, de la care va rămâne cu o o pasiune pentru zmeie. Drept urmare, va studia construcţia acestor obiecte, şi va încerca să le aducă îmbunătăţiri.

Între Drept și Inginerie

În anii liceului, Vuia dobândeşte noi cunoştinţe de fizică și mecanică și nu se mai mulțumește să construiască zmeie performante, ci se va concentra pe dezvoltarea unui aparat de zbor mai sofisticat, după ce va înţelege perfect ce fenomene se pot întâmpla în jurul aparatului, ce forțe acționează la lansarea și menținerea lui în aer, ce condiții trebuiie îndeplinite pentru starea de echilibru.

A urmat obţinerea diplomei de bacalaureat, iar în anul 1892, s-a înscris la Universitatea Politehnică din Budapesta, a urmat timp un an cursurile Politehnicii, secția mecanică, la seral, însă neavând suficienţi bani, se va înscrie la Facultatea Drept și va practica în birouri de avocatură din Banat pentru a-și putea asigura mijloacele de trai.

Deşi Dreptul era departe de adevăratele lui aspirații și aptitudini, el va continua munca de cercetare în domeniul zborului, concomitent cu studiile juridice, iar la 6 mai 1901, Vuia obţine chiar doctoratul în Științe Juridice cu teza: „Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus”.

În timpul studenţiei, Traian Vuia a activat şi în cadrul Societăţii ”Petru Maior” a studenţilor români din Budapesta, ţinând conferinţe în domeniul tehnicii şi al filosofiei.

După absolvire, revine la Lugoj, unde va continua să studieze zborul și începe să lucreze la primul prototip al unui aparat de zbor, pe care-l numește aeroplan-automobil. Însă intervin din nou lipsurile financiare, iar în iulie 1902, Vuia decide să plece la Paris, pentru a-şi îndeplini visul.

Prototip de zbor

Trebuie spus aici că Traian Vuia a avut parte, în toţi anii în care a cercetat şi a realizat primul prototip de maşină zburătoare autopropulsată, de foarte mult scepticism asupra ideii că o mașină cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura şi, drept consecinţă, nici sprijinul financiar pentru proiectul său nu a fost simplu de obţinut.

Aşadar, la 1 iulie 1902, Vuia sosea la Paris, aducând în bagajele sale proiectul unui original „aeroplan-automobil”, conceput în perioada studenției, și macheta aferentă, realizată pe parcursul ultimelor douăsprezece luni.

La Paris, Traian Vuia l-a întâlnit pe Victor Tatin – un teoretician care construise în anul 1879 un model experimental de aeroplan – , care după ce îi sunt prezentate datele proiectului, devine interesat dar concluzionează că nu va putea fi găsit un motor adecvat și iar obiectul zburător va rămâne instabil.

Vuia nu va renunţa, va continua să cerecteze asupra proiectului – inclusiv cu susţinereea financiară, de acasă, a mentorului său Coriolan Brediceanu -, şi îl va trimite, la 16 februarie 1903, inlclusiv Academiei de Științe de la Paris, for care îi respinge proiectul cu menţiunea: „…prea utopic … Problema zborului cu un aparat care cântărește mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis”.

Vuia a fost primul om din lume care, în memoriul său, ca şi în toate studiile şi lucrările sale, a definit fără echivoc ceea ce trebuie să se înţeleagă prin soluţionarea completă a zborului: realizarea unui aparat de zbor, prevăzut cu un motor care, acţionând o elice tractivă, să facă aparatul să se dezlipească de pământ numai prin mijloace proprii şi – în acelaşi timp – aparatul să poată fi dirijat, prin acţiunea pilotului, în orice direcţie.

Este de menţionat faptul că memoriul a fost înaintat Academiei de ştiinţe cu două luni înainte de a fi cunoscute în Europa rezultatele la care ajunseseră în America fraţii Wright care reuşiseră în acelaşi an să zboare cu un aparat mai greu decât aerul – însă Aeroplanul Wright nu a decolat cu mijloacele proprii, trebuind să fie catapultat.

Desigur Vuia nu abandonează ideea sa, şi va cere şi obţine – la 17 august 1903 – un brevet pentru un aeroplan automobil, brevet care va fi publicat la 16 octombrie 1903.

Către finalul anului 1904, Vuia va începe construirea unui motor, tot o invenție personală şi tot atunci va obține un brevet pentru această invenție în Marea Britanie. Neputându-şi permite să achiziţioneze un motor ultrauşor, Vuia s-a resemnat să inventeze un motor cu acid carbonic comprimat, care avea avantajul ca era simplu şi putin costisitor, însă, acesta nu a putut fi pus la punct, servind doar pentru demonstraţii, fiindcă timpul său de funcţionare era de aproximativ trei minute.

În februarie 1905, întreaga parte mecanică a prototipului este terminată, iar după montarea motorului, aparatul este finalizat în decembrie 1905, ia numele de „Vuia I”, sau „Liliacul”, aluzie la forma maşinii zburătoare.

Maşina avea o greutate totală de 250 kg, o suprafață de susținere de 14 m² și un motor de 20 CP, iar la primele teste, desfăşurate la finalul anului 1905, aparatul va fi folosit ca un automobil, cu aripile demontate, pentru ca autorul să deprindă abilităţi practioce în manevrarea lui.

Aparatul era un monoplan – trebuie spus că aproape toate încercarile în acea vreme se faceau cu avioane biplane, Louis Blériot (1872-1937) urmînd exemplul lui Vuia, un an mai tîrziu – , avea aripile repliabile, asemănătoare unui evantai, fiind purtate pe un cvadriciclu cu roţi pneumatice, care avea rol de tren de decolare şi aterizare. Întreaga construcţie era metalică din tuburi de oţel, îmbinate prin manşoane, iar aripa era din pânză de in impregnată. O altă noutate a acestui aeroplan era reprezentată de utilizarea unei singure elice, spre deosebire de celelalte aparate contemporane, care foloseau două elice contrarotative. Aeroplanul nu avea însă nici profundor, nici ampenaj stabilizator.

Primul zbor

La 18 martie 1906, la Montesson, lângă Paris, aparatul Vuia I a zburat pentru prima dată, după o accelerație pe parcursul a 50 de metri, aparatul s-a ridicat la o înălțime de circa un metru de sol, a zburat astfel aproximativ 12 metri, apoi avionul a aterizat, fiind deteriorat după ciocnirea cu un copac. S-a dovedit că aparatul conceput de Vuia avea stabilitatea longitudinală precară, iar forţa motrice era total insuficientă.

Presa vremii din întreaga lume nota atunci că Vuia este primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie și aterizare, a decolat de pe o suprafață plată, folosind numai mijloace proprii, fără „ajutor extern”. În egală măsură, au existat şi multe critici asupra evenimentului, iar unele continuă şi în prezent.

După ce avionul a fost reparat şi modificat, Traian Vuia a mai realizat două zboruri, în 12 şi 19 august 1906.

După perfecţionarea primului model, s-a obţinut aeroplanul “Vuia 1 bis“, cu următoarele caracteristici: anvergură 8,70 metri, profunzimea aripilor 2,40 metri, suprafaţa portantă – 23 metri pătraţi, greutatea 275 de kilograme, incidenţa aripilor reglabilă numai la sol, nu şi în timpul zborului. Cu acest aeroplan, Vuia a efectuat pe câmpul de la Issy les Moulineaux două zboruri publice.

Noi și noi invenții într-o viață încununată de succes

Ulterior a fost construit un aeroplan nou, dotat cu un motor Antoinette pe benzină, cu opt cilindri în V, răciţi cu apă, de 25 CP, creaţia inginerului Léon Levavasseur.

La 17 iulie 1907, Traian Vuia zbura, cu apartul „Vuia 2”, brevetat în Belgia şi dezvoltat în urma experimentelor efectuate de Traian Vuia cu aeroplanul  nr. 1, pe terenul La Bagatelle, pe o distanţă, în aer, de circa 100 de metri. Între timp, brazilianul Alberto Santos-Dumont zburase, la 23 octombrie 1906, cu avionul 14-bis, în fața unei mulțimi de spectatori, pe o distanță de 60 de metri, la o înălțime de 2 sau 3 metri. Acest eveniment consemnat în documente, a fost considerat de către Aeroclubul Francez, primul zbor și prima demonstrație publică din lume. De asemenea, la 12 noiembrie 1906, Santos-Dumont a înregistrat primul record aviatic, zburând 220 de metri în mai puțin de 22 de secunde.

În anul 1917, Traian Vuia inventa torpila aeriană.

În timpul primului război mondial, Traian Vuia a lucrat pentru armata franceză, în cadrul Serviciului de invenţii, contribuind la perfecţionarea aviaţiei militare aliate. A redactat mai multe manifeste destinate soldaţilor de naţionalitate română, cehă, slovacă, sârbă etc. din rândul armatei austro-ungare.

Traian Vuia a avut şi o importantă activitate politică, la 7 aprilie 1918, sub președinția lui, s-a înființat, la Paris, „Comitetul național al românilor din Transilvania și Bucovina”, care a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și Unirea cu România. În cadrul aceluiaşi Comitet, a organizat la Paris aniversarea a 70 de ani de la revoluția din 1848.

Vuia a fost delegat al României la Conferinţa de Pace de la Paris. La 4 august 1919, Traian Vuia a fost inițiat în loja masonică pariziană „Ernest Renan”, împreună cu Alexandru Vaida-Voievod și cu ceilalți membri ai delegației române participanți la Conferința de Pace de la Paris.

După evenimentul excepţional al primului său zbor, Vuia va continua şi pentru restul vieţii să cerceteze în domeniile în care a fost pasionat, el brevetând, spre exemplu, în colaborare cu Marcel Yvonneau, două elicoptere, în anii 1918 şi 1922. Cele două aparate, aveau mai multe rotoare de sustentaţie, cu axe separate, primul model era acţionat prin forţa musculară, iar cel de-al doilea era dotat cu un motor Anzzani, de 16 CP, cântărind în total 190 kg. Ambele elicoptere au fost experimentate la Juvissy, nu de către Vuia, şi s-au ridicat de la sol.

În anul 1922, Traian Vuia a scris un articol pentru revista „Orizontul” intitulat „Zborul vertical”, expunând clar problema elicopterului şi studiului acestui sistem de zbor, în care se puneau mari speranţe, în vederea înlăturării neajunsurilor provocate de accidentele de avion.

Părerile lui Vuia – în dezacord cu cele existente în acele timpuri -, cu privire la randamentul elicelor portabile, la obţinerea simultană a susţinerii şi a deplasării, precum şi la rezultatele practice pe care le-a obţinut, au fost privite la început cu neîncredere de specialişti. Aceştia considerau o utopie realizarea zborului vertical.

Inventatorul scria în articolul menţionat: „Având în vedere uriaşele sforţări ce se fac pretutindeni şi sacrificiile imense pentru realizare, putem preciza cu certitudine că soluţionarea problemei este iminentă şi ne va aduce mari surprize, care unora nici prin vis nu le-ar trece”.

În anul 1923, Vuia a susţinut o conferinţă pe tema elicopterelor, la Societatea Franceză de Navigaţie Aeriană, iar în anul 1925, inventa un generator de abur, cu variantele de joasă şi înaltă presiune, cu o îndelungă utilizare în construcţia centralelor termice.

În 1938 s-a dovedit definitiv şi s-a demonstrat în mod practic că Vuia a avut dreptate. Cele susţinute de el cu tărie, ideile sale clare şi precise, rod al geniului său creator au fost luate drept bază la realizarea problemei zborului vertical, iar până şi concepţiile actuale în materie de construcţie a elicopterului nu diferă de cele ale lui Traian Vuia, de previziunile ilustrului inventator.

După terminarea Primului Război Mondial, Vuia a călătorit în România de două ori, în anul 1932 şi în anul 1934, însă abia după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial se va întoarce definitiv din Franţa în România.

Să amintim şi că, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Vuia a făcut parte din mişcarea de rezistenţă din Franţa şi a fost ales preşedinte al primului comitet legal al „Frontului Naţional Român”, unde a depus o muncă asiduă şi a publicat o serie de articole în „La Roumanie Libre”.

La 27 mai 1946, Traian Vuia a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

La 3 septembrie 1950, Traian Vuia a plecat la Domnul, la vârsta de 78 de ani, la București, găsindu-şi odihna veşnică la cimitirul Bellu. La slujba de înmormântare a participat şi Petru Groza, premier al României la vremea respectivă.

Surse:

  1. Publimix 
  2. Rador

by -
0 232

În ziua de joi, 29 februarie 2024, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Principalele hotărâri ale Sfântului Sinod sunt următoarele:

  1. declararea anului 2025, în Patriarhia Română, ca Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea;
  2. înființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Marii Britanii, cu sediul la Londra, pentru cei peste 1 milion de credincioșii ortodocși români din această parte a Europei Occidentale.
  3. înființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Irlandei și Islandei, cu sediul la Dublin.
  4. reamintirea poziției Bisericii Ortodoxe Române față de viața politică și campaniile electorale, în contextul anului electoral 2024, în sensul neimplicării Bisericii în politica partinică, deoarece, potrivit articolului 7 alin. 1 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, cultele recunoscute sunt factori ai păcii sociale și orice atitudine de învrăjbire publică în societate, de partizanat politic, de atac la persoană ori de tensionare a relațiilor cu autoritățile publice sunt contrare misiunii spirituale a Bisericii în societate.
  5. aprobarea volumelor pe luna Decembrie și pe luna Ianuarie ale Sinaxarului Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române.
  6. aprobarea Acatistului Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian din Asia (1 noiembrie).
  7. aprobarea Acatistului Sfântului Cuvios Gherasim din Chefalonia (20 octombrie).
  8. aprobarea Paraclisul Sfinților Doctori fără de arginți Chir și Ioan (31 ianuarie, 28 iunie).
  9. organizarea, în perioada 1-31 martie 2024, a unei colecte în Patriarhia Română pentru a ajuta la construirea de locuințe în Armenia destinate refugiaților armeni din Nagorno Karabagh.
  10. reamintirea faptului că, prin Corpul de control financiar și audit de la eparhiimitropolii și Patriarhia Română, autoritatea bisericească verifică situațiile financiare și patrimoniale de la parohii, eparhii și mitropolii, iar în cazul în care constată deficiențe și lipsuri adoptă măsuri pentru remedierea acestora, pentru a căror corectă aplicare sunt responsabile Sinodul Mitropolitan, respectiv Sinodul Permanent; în respectivele Corpuri de control financiar și audit trebuie să fie încadrați specialiști (economiști și auditori financiari) cu experiență, care să fie caracterizați prin corectitudineprofesionalism și fidelitate față de Biserică.
  11. binecuvântarea, încurajarea și susținerea inițiativelor comunităților ortodoxe românești din Ucraina de a reface comuniunea cu Biserica Mamă, Patriarhia Română, prin organizarea lor juridică în structura religioasă numită Biserica Ortodoxă Română din Ucraina.
  12. reafirmarea faptului că toți clericii ortodocși români și păstoriții lor din Republica Moldova care revin în Mitropolia Basarabiei sunt clerici canonici și credincioși binecuvântați, iar orice sancțiune disciplinară îndreptată împotriva lor pe motivul apartenenței lor la Biserica Ortodoxă Română este considerată nulă și neavenită, potrivit hotărârii sinodale nr. 8090 din 19 decembrie 1992.
  13. aprecierea bogatei activități social-filantropice a Bisericii Ortodoxe Române pe parcursul anului 2023, care a produs efecte pozitive vizibile în societatea românească.

Sursa: Basilica