Instaurarea regimului comunist în România

Instaurarea regimului comunist în România

by -
2 2419

Scenariul de răsturnare a guvernului elaborat de PCR era axat pe manifestaţii de stradă şi ocuparea de prefecturi şi primării, care, creând o stare de instabilitate şi confuzie, să deschidă drumul comuniştilor spre preluarea puterii, încredinţată însă de factorul constituţional, adică de rege.

În pofida unor astfel de acţiuni, care au culminat cu mitingul FND ţinut în Piaţa Palatului regal (24 februarie 1945) PCR nu a izbutit să răstoarne guvernul Rădescu. Se adeverea caracterizarea dată de Pătrăşcanu că, spre deosebire de predecesorul său, primul-ministru nu era „în buzunarul” FND. Generalul Rădescu şi-a întemeiat însă rezistenţa la asaltul comunist pe o percepţie greşită: el a crezut că fermitatea arătată de Marea Britanie în Grecia faţă de încercarea comuniştilor de a lua puterea se va manifesta şi în România. Nu avea de unde să ştie că baza acordului Churchill-Stalin era România pentru URSS în schimbul Greciei pentru Marea Britanie.

Sub pretextul că Rădescu a dat ordin să se tragă în manifestanţi (în realitate a fost vorba de o provocare bine organizată de sovietici şi comunişti), A.I. Vîşinski, venit la Bucureşti (27 februarie), a cerut imediata înlocuire a generalului. Sosirea emisarului lui Stalin este dovada cea mai elocventă a slăbiciunii comuniştilor, incapabili să ia puterea fără ajutorul lui „Big Brother”.

Asupra regelui, Vîşinski a exercitat presiuni şi ameninţări, când a constatat că suveranul voia să păstreze formula unui guvern de reală coaliţie prezidat de prinţul Barbu Ştirbey. În faţa refuzului categoric al lui Vîşinski de a accepta propunerile regelui, în spiritul procedurilor constituţionale, Mihai a vrut să abdice, dar, în urma consultărilor, a renunţat (Dinu Brătianu, cel mai bătrân om politic al ţării, i-a cerut să nu părăsească ţara) şi l-a numit pe Petru Groza prim-ministru.

Două au fost raţiunile care l-au determinat pe rege să cedeze: promisiunea restituirii Transilvaniei de Nord şi cea de atenuare a rigorilor materiale ale aplicării armistiţiului.

Brutalitatea cu care Stalin a acţionat în impunerea guvernului Groza rămâne până astăzi neexplicată. La Conferinţa de la Ialta (4-11 februarie 1945), el se arătase conciliant, lăsând lui Roosevelt şi Churchill imaginea unui debonar Uncle Joe. Ei se despărţiseră într-o atmosferă de încredere, care i-a făcut pe cei doi interlocutori occidentali să creadă că bazele cooperării postbelice sunt asigurate. Ce l-a determinat pe Stalin să adopte în România o atitudine atât de dură, care, prin spulberarea imaginii surâzătoare de la Ialta, s-a dovedit contraproductivă în relaţiile interaliate?

Americanul William McCagg crede că „lovitura din România de la 27 februarie 1945 (data sosirii lui Vîşinski la Bucureşti — n.n.) a fost începutul unei testări sovietice deliberate a răspunsurilor politice ale Aliaţilor”. Pentru canadianul Perry Bidiscombe, instalarea guvernului Groza a fost răspunsul Moscovei la descoperirea unei reţele subterane organizate de „guvernul naţional” de la Viena, condus de Horia Sima, Grupul etnic german, al cărui şef era Andreas Schmidt, şi un grup de militari, între care comandantul Armatei 4 române, generalul Gheorghe Avramescu, reţea ce urmărea organizarea unui „23 august pe de-andoaselea” (Horia Sima), destinat să scoată România de sub ocupaţia sovietică printr-o acţiune internă conjugată cu o ofensivă germană în Ungaria. Dispunând de un agent dublu — radiotelegrafistul reţelei —, sovieticii au fost la curent cu pregătirile reţelei, astfel că, în ajunul declanşării ofensivei germane din zona lacurilor Balaton-Velencse (Operaţiunea „Fruhlingserwachen”, începută la 6 martie 1945), ei l-au arestat pe generalul Avramescu, după ce, cu puţin timp mai înainte, îi arestaseră pe Andreas Schmidt şi pe Constantin Stoicănescu, emisarul lui Horia Sima. În întâlnirea cu regele Mihai, din după-amiaza zilei de 6 martie, mareşalul R.I. Malinovski a stăruit asupra primejdiei reprezentate de această acţiune subversivă pentru spatele frontului sovietic.

Este sigur că intervenţia brutală a Kremlinului prin trimisul său A.I. Vîşinski a temperat — dacă nu chiar spulberat — euforia de la Ialta şi a sporit suspiciunile Londrei şi Washingtonului asupra adevăratelor intenţii ale lui Stalin, astfel că nu este cu totul lipsită de temei opinia potrivit căreia 6 martie 1945 reprezintă întâia manifestare a Războiului rece.

Angajate în negocieri cu URSS în problema Poloniei, SUA şi Marea Britanie au considerat că miza era mult mai importantă la Varşovia decât la Bucureşti. Dacă în 1944, între România şi Grecia, Londra, sprijinită de Washington, a dat întâietate Greciei, în 1945, între România şi Polonia, cele două mari democraţii apusene au dat preferinţă Poloniei, deşi nici la Varşovia sprijinul occidental nu va fi atât de consistent încât să poată împiedica instituirea controlului sovietic prin partidul comunist.

Guvernul impus de Vîşinski regelui se autointitula cu o formulă înşelătoare „de largă concentrare democratică”. În realitate, el era întruchiparea unei tipice coaliţii fictive, întrucât, sub conducerea comuniştilor, cabinetul nu cuprindea decât partide şi organizaţii aliate ale PCR sau criptocomuniste, precum şi „tovarăşi de drum” ai PCR, între care cel mai important era Gheorghe Tătărescu.

Alianţa cu fostul prim-ministru liberal — omul responsabil (în calitate de subsecretar de stat la Interne) de reprimarea rebeliunii numită de comunişti „răscoala” de la Tatar-Bunar — nu se încheiase fără ezitări şi rezerve atât din partea unor comunişti cât şi a unor social-democraţi. Moscova îl dorea însă prezent în guvern şi ei îi aparţinea cuvântul hotărâtor. Două erau raţiunile sale de a-l alătura pe omul politic „burghez” comuniştilor. În cosmetica politică, destinată să convingă Occidentul că URSS nu aducea la putere partidele comuniste în ţările ocupate de Armata Roşie, ci sprijinea coaliţii ale forţelor „antifasciste”, prezenţa lui Gheorghe Tătărescu (ca vicepremier şi ministru de Externe) era arhioportună: un fost prim-ministru al unui guvern regal, binecunoscut în Occident şi în relaţii strânse cu preşedintele Cehoslovaciei, Edvard Benes, el însuşi convins că, în condiţiile geopolitice de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, „lumina vine de la Răsărit”. Oricât de criticat ar fi fost oportunismul lui Tătărescu, el purta, în percepţia occidentală, o anumită respectabilitate „burgheză”, pe care sovieticii, cu marea lor abilitate, erau hotărâţi să o exploateze la maximum. În al doilea rând, Gheorghe Tătărescu era, tocmai prin trecutul său, uşor şantajabil. Adversar neîmpăcat al fostului prim-ministru liberal, I. Maniu cerea arestarea şi judecarea lui Tătărescu, alături de criminalii de război, ca fiind vinovat de dezastrul ţării. Aşa cum s-a spus cu o formulă potrivită, Tătărescu avea de ales între banca acuzării şi banca guvernului; alegerea nu era greu de făcut.

Şi totuşi, intrarea în guvernul Groza a lui Tătărescu nu era un simplu act de oportunism sau de supravieţuire politică. Aşa cum s-a arătat mai sus, el fusese unul dintre puţinii oameni politici din România care înţelesese că soarta ţării nu va depinde de Londra şi Washington, ci de Moscova. În consecinţă, strategia sa politică s-a întemeiat pe noua realitate geopolitică şi a făcut din strânsa — foarte strânsa — colaborare cu URSS piatra unghiulară a politicii sale, spunându-le repetat acest fapt reprezentanţilor sovietici cu care venea în contact. Ceea ce Tătărescu nu le-a mărturisit era că, în acelaşi timp, el dorea să priveze PCR de monopolul bunelor raporturi cu Moscova, altfel spus, să nu-i lase pe comunişti să deţină statutul de „copii preferaţi” ai Kremlinului. Evident, era o iluzie, dar cel care o nutrea voia să servească astfel interesul naţional.

Dacă este să dăm crezare informaţiei comunicate OSS (Oficiul/Biroul Serviciilor Strategice — serviciul de spionaj american) de unul din agenţii săi din România, A-201 (Theodor Negroponte), la 7 martie 1945, aşadar, a doua zi după instalarea guvernului Groza, o echipă de emisari sovietici, venită în România, s-a întâlnit cu Ana Pauker, Constantin Pârvulescu şi Constantin Doncea, cărora le-a transmis un plan de măsuri ce trebuiau înfăptuite în următorii trei ani: abolirea monarhiei, lichidarea partidelor „istorice”, crearea structurilor represive şi militare după model sovietic, reforma agrară, dar şi pregătirea condiţiilor pentru colectivizarea agriculturii, lichidarea băncilor, închiderea ţării faţă de Occident, atât pe plan economic, cât şi cultural şi uman.

Deşi cercetătorul american Eduard Mark a pus sub semnul întrebării autenticitatea acestui plan, este de netăgăduit că, în perioada 1945-1948, el a fost executat punct cu punct.

Încă din primele zile, cabinetul Groza s-a lansat într-o activitate febrilă menită să atenueze şocul provocat în opinia publică de schimbarea de guvern care era, în fapt, o schimbare de regim. Evident, atunci foarte puţini erau aceia care îşi dădeau seama că la 6 martie 1945 a început o nouă perioadă în istoria României, perioadă care avea să dureze 45 de ani. Cea mai mare parte a opiniei publice considera că noua formulă politică va fi efemeră pentru că… „Occidentul nu ne lasă!” Dincolo de speranţele în ajutorul Apusului se află însă realitatea descrisă corect de generalul C.V.R. Schuyler, reprezentantul SUA în Comisia Aliată de Control: „Actualul guvern român este un guvern minoritar, impus naţiunii prin presiuni sovietice directe. Acest guvern este dominat de Partidul Comunist Român, care reprezintă, probabil, mai puţin de 10% din populaţia românească. Marea majoritate a poporului român este profund naţionalistă şi se opune energic sistemului comunist sub orice formă”.

Pentru a dezarma această ostilitate de care guvernanţii erau conştienţi, primul pas a fost restaurarea administraţiei române în nord-estul Transilvaniei, prezentată ca un gest generos din parte URSS, făcut numai pentru că la Bucureşti se afla un guvern ce se bucura de încrederea lui Stalin. Pentru a consolida poziţia guvernului Groza, revenirea autorităţilor române în nord-estul Transilvaniei a fost prezentată ca fiind satisfacerea de către Stalin, la 9 martie, a cererii formulate în acest sens, cu o zi înainte, de către Petru Groza şi Gh. Tătărescu. La festivităţile de la Cluj, organizate cu acest prilej, alături de rege şi de membrii guvernului, a fost de faţă şi A.I. Vîşinski, invitat de asemenea să participe la o şedinţă solemnă a Consiliului de Miniştri, ţinută la Cluj, unde se relevă gestul sovietic şi se exprimă recunoştinţa faţă de Stalin. Oricât de mare era satisfacţia opiniei publice de a vedea Transilvania de Nord reintegrată administrativ statului român, ea nu putea trece cu vederea că actul acesta, mult aşteptat, apărea ca un dar al Moscovei făcut instrumentelor sale de la Bucureşti şi că absenţa de la Cluj a reprezentanţilor Marii Britanii şi SUA dovedea că situaţia noii formaţii guvernamentale nu era — sau se spera să nu fie — aşa de sigură cum o prezentase Vîşinski la Cluj: „un guvern de lungă durată, de mare putere de muncă, de îndrăzneţe încercări, de mari fapte eroice, de mare glorie!”

Păcatul originar al guvernului Groza — zămislirea lui prin intervenţia în forţă a Moscovei — s-a răsfrânt şi asupra reformei agrare, decretată la 23 martie, în urma căreia circa 1,4 milioane ha au fost expropriate, aproximativ 1,1 milioane ha fiind trecute în proprietatea a 900 000 familii, aşadar, o reformă cu mult mai modestă decât cea din 1920, dar prezentată de propaganda oficială ca o rezolvare a problemei agrare. Chiar dacă printre beneficiarii reformei s-au aflat 400 000 de familii de ţărani fără pământ, era în realitate vorba de un „dar otrăvit”, întrucât împroprietărirea era destinată să câştige simpatiile ţărănimii pentru noul regim, ale cărui adevărate intenţii aveau să fie dezvăluite patru ani mai târziu, când va fi lansată colectivizarea agriculturii.

Regimul comunist, fie şi incipient, şi camuflat, a creat în ţară o stare de indispoziţie tensionată. Defularea opiniei publice s-a făcut în spiritul firii româneşti: „luarea în băşcălie”, adică „bancurile”: Petru Groza, Gheorghe Tătărescu, preotul Constantin Burducea (ministrul Cultelor) şi, mai presus de toţi, Romulus Zăroni (ministrul Agriculturii) au devenit obiectul epigramelor şi anecdotelor, lansate sau atribuite lui Păstorel Teodoreanu.

În această atmosferă de opoziţie cvasigenerală, sfârşitul războiului în Europa a trecut neobservat. Şi totuşi contribuţia României la înfrângerea Germaniei naziste a fost importantă: prin efectivele angajate (538 536 militari), ea s-a plasat pe al patrulea loc, potrivit unor estimări, după URSŞ, SUA şi Marea Britanie (loc contestat de Polonia, care îl revendică pentru ea, avansând cifra de 595 000 militari). Operaţiile armatei române pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei s-au desfăşurat sub comandament sovietic şi ostilitatea faţă de ruşi a făcut ca faptele de arme ale ostaşilor români — recunoscute chiar în ordine de zi ale lui Stalin sau ale comandanţilor sovietici — să nu aibă nici un răsunet în ţară.

Războiul din Vest a fost perceput ca un „război străin”, pentru care opinia publică nu a manifestat (evident, cu excepţia rudelor celor plecaţi pe front) decât un interes insignifiant.

O „frăţie de arme” româno-sovietică nu era de conceput. Pe front se petreceau deopotrivă scene de umilinţă pentru comandanţii români, dar şi de reacţii demne din partea lor faţă de aroganţa militarilor roşii.

În amintirile sale, lt.-col. Gheorghe Magherescu descrie scena admonestării şi insultării generalului Vladimir Constantinescu de către generalul sovietic Sersciuk. Acesta „era atât de cumplit, atât de ameninţător, încât generalul Vladimir Constantinescu se pierdu de tot. Vladimir Constantinescu, asul sportului călare, cavaler până în ultima fibră a sa, acel ofiţer căruia nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că ar fi putut să-1 ofenseze cu cel mai mic gest, stând smirnă în faţa lui Sersciuk, primind injuriile! A salutat şi apoi, printr-o întoarcere soldăţească împrejur, a luat-o pas alergător în direcţia frontului (Sersciuk îi ordonase să plece imediat în linia întâi — n.n.), sărind peste şanţuri, trecând peste garduri şi pierzându-se în vastitatea câmpului de luptă, dispărând cu totul […]. Dacă ni s-ar fi smuls epoleţii, dacă am fi fost loviţi, nu am fi simţit mai mult decât simţisem până atunci. Chiar dacă am fi intrat în miezul pământului, tot n-am fi scăpat de ruşinea ce ne copleşea”.

Au fost însă şi atitudini demne, ca aceea a generalului Edgar Rădulescu, care, întrerupt în timp ce discuta cu un alt general român de un locotenent sovietic, ataşat Diviziei 8 cavalerie, şi aflat în dezacord cu misiunea încredinţată de comandantul român acestei mari unităţi a exclamat: „Cum? Un locotenent îndrăzneşte să se amestece în discuţia a doi comandanţi de mari unităţi fără a fi întrebat şi are tupeul să-şi dea şi părerea, dezaprobându-mă pe mine? Aceasta este cea mai mare necuviinţă şi indisciplină”. Apoi 1-a „invitat să părăsească imediat biroul şi să aştepte dispoziţiuni”. Intimidat, locotenentul sovietic s-a supus — spre surprinderea generală — ordinului. Generalul Edgar Rădulescu a mers mai departe: a cerut comandamentului sovietic ca impertinentul locotenent să fie mutat la trupă, întrucât nu corespundea misiunii de ofiţer de legătură pe lângă un comandament român. Cererea i-a fost imediat satisfăcută.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 2 – România și cel de al doilea război mondial, p. 453-560, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

(Visited 994 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

  1. Propagandă amerlocă? Păcat că marele istoric Florin Constantiniu a murit de aproape 3 ani și nu se poate apăra în fața unor astfel de invective. După cum observați, este un fragment din cartea domniei sale, O istorie sinceră a poporului român.
    Oricum, dacă ne-ați fi urmărit ceva mai atent, obiectiv și fără a intra în dualitatea asta est-vest, poate ați fi observat că asemenea acuze nu sunt îndreptățite și singurul popor pentru care facem „propagandă” este cel român.
    O zi bună!

  2. S-a dat drumul la propgandă amerlocă?
    Pe toate canalele se vorbeşte de imperiul rus, de comuniştii ruşi, de Kgb-işti !!!
    Mai schimbaţi domnule placa. Chiar nu vi s-a făcut greaţă de aceeaşi ciorbă reîncălzită de mii de ori?
    Aţi rămas înţepeniţi în istorie ca în vremuri de mult apuse când toţi îi aşteptau pe americani ca să îi salveze de comunişti iar ei ne-au bombardat în ’44.
    Lumea de azi se confruntă cu probleme mult mai grave decât Rusia.
    Chiar nu vedeţi că întreg globul a fost invadat de moda şi de nonvalorile tâmpe şi decadente americanoide – începând de la muzică, emisiuni TV, cultură, concepţie de viaţă, poliţie politică şi neoboşevism, anticlericalism, parade gay ş.a.m.d.
    Rusia este principala noastră problemă?? Cu relele şi cu bunele ei, este singura care se mai poate opune tăvălugului care tinde să înghită toată planeta. N-am fi avut nici un război de idependenţă dacă Rusia nu ar fi declarat război Imperiului Otoman. Astăzi ori n-am mai fi avut deloc graniţe, ori am fi avut graniţă fie cu musulmanii turci, fie cu musulmanii bosniaci, fie cu islamiştii albanezi care ştim prea bine ce au făcut în Kosovo. Nici Grecia şi nici alte state ortodoxe nu ar fi fost eliberate fără intervenţia istorică a rău-famatei Rusii. Nu confundaţi patriotismul cu un naţionalism tâmp care porneşte de nici unde şi duce nicăieri!

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.