Instabilitate politică

Instabilitate politică

by -
0 1001

După aproape o jumătate de veac de „partid unic” și o pseudoviață politică, la 22 decembrie 1989 a avut loc marea cotitură a României, revenirea ei în lumea normalității, adoptându-se prin consens popular o nouă stare de lucruri sub semnul reîntoarcerii în timp, firele rupte la sfârșitul anilor patruzeci ai veacului trecut fiind reînnodate.

Motoarele unei societăți democrate au fost repornite, dar pregătirea schimbării s-a făcut sub un mare semn de întrebare, pornindu-se de la opțiuni diferite și acționându-se în grabă, fără a se avea în vedere nepregătirea și lipsa de experiență, în bună măsură improvizându-se sau acționându-se, din păcate, în nu puține cazuri, fără a se avea în vedere interesele generale și uneori și cu intenția de a se pregăti însușirea de bunuri și obținerea de foloase de către anumiți profitori incorecți, dar abili. Atunci au apărut și „băieții deștepți”, care au proliferat și au reușit – la adăpostul unei birocrații copleșitoare și nu rareori absurde – să-și însușească o parte nu mică din bogăția națională, în timp ce cei într-adevăr păgubiți și onești au fost și sunt purtați uneori de decenii prin hățișuri nesfârșite…, iar cei care au trăit și muncit în condiții uneori nemiloase s-au ales cu praful de pe tobă…

Noua societate a fost reconstruită pornindu-se de la motivații în care interesul general al țării și al societății în ansamblu a fost treptat înlocuit prin cel al unor forțe politice, care au apărut treptat și în care dominant s-au afirmat interesele personale, individuale, iar un egoism nefiresc a cuprins treptat aceste înjghebări politice, care s-au subordonat doar formal ideologiilor și programelor firești care le erau impuse de denumirile lor. Patria și interesele naționale au fost acoperite de un verbiaj demagogic, iar evoluția lucrurilor a fost din ce în ce mai departe de ceea ce aștepta o națiune eliberată dintr-o dictatură a absurdului.

Conlucrarea a fost înlocuită printr-o luptă continuă în care s-au înfruntat vorbe și la adăpostul căreia au crescut fără limite bogății ale profitorilor situației, care în bună parte aveau să ia calea străinătății. Dintr-o țară prosperă, cum fusese cândva, România nu reușește să se regăsească, deseori victimă a abuzurilor, necinstei și lipsei de sincer interes din partea celor care ajung succesiv la cârma ei. Fidelitatea față de un partid a devenit și ea relativă și trecerile cu nepăsare dintr-un partid într-altul are loc prea des și are la bază interese personale. Cu peste un sfert de veac în urmă, revenirea la o viață politică a avut loc oarecum mecanic, nefiresc.

Partidele, inițial înmulțite ca „ciupercile”, s-au decantat și astăzi avem de fapt două partide care înseamnă ceva din punctul de vedere al adeziunilor și al sprijinului popular, cel social-democrat și cel liberal. Pe de altă parte, a apărut de un an de zile și categoria numită a tehnocraților, în realitate având însă o orientare de dreapta și dominant „europeană”, aproape cu toții aparținând funcționărimii Uniunii Europene și purtându-i pecetea – pozitivă și negativă – și manifestând o relativă indiferență față de ceea ce definim ca interes național.

Această lume a partidelor și a tehnocraților este relativ fluidă, instabilă, lipsită de certitudini și, totodată, în ceea ce privește partidele grav afectate de fenomene cauzate de setea de acumulare individuală a celor în cauză. Compoziția Parlamentului reflectă în largă măsură această racilă care afectează grav actuala viață politică românească. Setea de acumulare este o dominantă, pe care o constatăm din examinarea a prea multe cazuri printre actorii scenei politice. Unde sunt vremurile în care un Bălcescu aștepta zile întregi la Paris mica sumă ce-i era necesară pentru a ajunge la Londra unde urma să-l primească primul ministru?!

Unde există la vreunul din partidele însemnate preocuparea de a apăra și afirma independența țării și demnitatea ei? Exemple le găsim la un stat oarecum vecin – ca poziție geopolitică –, la Polonia, dar ni le explicăm prin locul pe care-l ocupă și astăzi la vecinii noștri istorici un nețârmuit simțământ național și o fermă demnitate. Nu este cazul să ne întrebăm de ce nu ne comportăm la fel și de ce uităm așa ușor drepturile noastre ca națiune și amintirea proclamării neatârnării, succesiv, la 9 mai 1877, de Adunarea Deputaților și apoi de Senat? Iată un subiect de meditație! (autor: Dan Berindei, sursa: Revista Clipa)

(Visited 87 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.