Implicaţiile diplomatice ale prezenţei consulilor francezi în Principatele Române

Implicaţiile diplomatice ale prezenţei consulilor francezi în Principatele Române

by -
0 313

Tratatele semnate între Rusia şi Turcia, începând cu cel din anul 1774 (Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi) şi terminând cu hatişeriful din 1802, sunt dovada clară a influenţei ruse în teritoriul turc, şi dacă această dispută între otomani şi ruşi ar fi urmat să se poarte ca între doi vechi duşmani, este aproape sigur că Rusia ar fi putut continua să-şi sporească influenţa prin intermediul susţinătorilor locali, al consulilor locali, al consulilor aliaţi şi al ameninţărilor directe la adresa turcilor(I). Însă un nou element a intervenit pe scena Principatelor şi a Balcanilor în general. Principala problemă cu care se confruntau diplomaţii ţarişti era influenţa crescândă a Franţei pe tot cuprinsul Europei şi mai ales acolo unde zona de influenţă rusească se intersecta cu cea a francezilor. Sultanul căpătase o mai mare flexibilitate în acţiune,iar între anii 1802-1806, s-a purtat o luptă diplomatică pentru favorurile lui, un fapt extrem de important pentru Moldova şi Ţara Românească. Sultanul era prea slab pentru a face faţă singur ruşilor sau francezilor, însă aliat cu una sau alta dintre părţi, acesta îşi putea menţine autoritatea.

Francezii şi-au folosit agenţii consulari din Principate cam în acelaşi fel ca şi ruşii şi îşi căutau propriul grup de susţinatori printre boieri. Acest lucru făcea vechiul joc ceva mai dificil pentru aceştia din urmă deoarece acum mai există o forţă mlitară care ar fi putut veni să-şi facă simţită influenţa în Principate. Succesele militare ale lui Napoleon erau urmărite cu mare atenţie la Iaşi şi Bucureşti. Curând consulii francezi au putut conta pe familiile Filipescu, Dudescu, Şuţu, Ghica şi Callimachi(II), dar consulii şi emisarii ruşi aveau încă şi mai mulţi susţinători.

În concepţia reprezentanţilor diplomatici ai Franţei, Principatele trebuiau să formeze o punte a supravegherii zonelor estice în care agenţii francezi nu aveau acces (imperiile ţarist şi habsburgic), un fel de bancă de informaţii, un teren de pregătire a diversiunilor antiruse şi antiausriece. Directoratul recunoştea la 15 februairie 1796 că trimisul Franţei în Principate trebuie să se considere un veritabil agent politic pentru care titlul de consul general serveşte doar spre a acoperi adevărata destinaţie în ochii celor cărora este inutil să li se arate. Consulatele franceze au fost oficial constituite la 10 februarie 1798(III), dar necesitatea lor a fost atât de evidentă încât negocierele se plasează cu decenii în urmă. Astfel, în august 1795, Emile Gaudin, al doilea secretar al ambasadei de la Constantinopol, a fost trimis cu titlul de agent confidenţial pe lângă domnitorul Munteniei. Din instrucţiunile către Gaudin, dar şi din cele primite de consulii care i-au urmat, trebuie remarcate următoarele: faptul că influenţa domnitorilor asupra deciziilor Divanului, contactul cu Ungaria nemulţumită şi situată în centrul unuia dintre inamicii implacabili ai Franţei, fac necesari agenţi ai ei la Bucureşti şi Iaşi. Gaudin trebuia să câştige încrederea domnitorului, să convingă pe domnitor de stabilitatea Franţei, să se informeze de poziţia inamicilor (Austria şi Rusia), starea de spirit, situaţia din Ungaria. Una din cele mai importante funcţii ale agentului Franţei este aceea de a se lega intim de domnitori pentru a le lumina opiniile, a supraveghea relaţiile lor, pentru a dejuca intrigile şi pentru a coopera la succesul operaţiunilor ambasadorului de la Constantinopol.

În contul realizărilor palpabile ale agenţilor consulari francezi trebuie trecute şi sporul de cantitate şi calitate al informaţiilor, începutul înjghebării unor relaţii şi, mai presus de toate, crearea unei noi stări de spirit, favorabilă Franţei, spargerea barajului ruso-austriac. Însă agenţii consulari erau foarte sărăcăcios înzestraţi din punct de vedere material. În februarie 1798, Parrant se plângea superiorilor că vensie la Iaşi fără bani, fără credit şi cu un titlu neoficial, de vreme ce Poarta nu îl recunoscuse încă.

Recunoaşterea oficială în martie 1798 prin berate a consulatelor franceze în Principate a ridicat pe o nouă treaptă activitatea agenţilor consulari. Această recunoaştere oficială deschidea mai larg calea de acces spre domnitori, cea dintâi ţintă a înrăuririi franceze. Dar aceasta cale nu era deloc uşoară, dimpotrivă: îndeosebi cea care conduce la Constantin Ipsilanti, care, pe lângă că era filorus, se înconjurase de francezi emigraţi (regalişti contra-revulţionari).

Scopul pe care l-a urmărit Franţa prin înfiinţarea consulatelor în Principate a fost mai mult politic decât comercial. Franţa dorea să cunoască adevărata situaţie politică a acestei frontiere a Imperiului Otoman şi să surpe influenţa rusească în aceasta regiune. Mai ales pe vremea ocupaţiei ruseşti (1806-1812), acest punct de vedere a predominat. Talleyrand (ministrul de externe francez) cere informaţii amănunţite despre situaţia internă a Principatelor, despre mişcarea trupelor ruseşti, despre tulburările din Imperiului Otoman, despre revolta sârbească(IV). Succesorul său, Champagny, insista în numele împăratului pentru a avea mai multe amănunte despre evenimentele războiului, cât şi despre analiza atentă a situaţiei Principatelor. Consulii francezi răspund atât de bine acestei însărcinări, încât rapoartele lor constituie una dintre sursele externe cele mai bune cu privire la istoria românilor din perioada Revoluţiei şi a Imperiului.

Strădaniile agenţilor francezi, între care unii ca, de pildă, Flury, urmărea înfiinţarea unei partide naţionale române(V), au fost brusc şi grav avariate din cauza expediţiei lui Bonaparte în Egipt, care a pricinuit războiul turco-francez şi închiderea consulatelor franceze vreme de patru ani. Fireşte, în aceşti patru ani interesul Parisului pentru Principate nu a încetat.

Încheierea tratatului franco-otoman, tratativele ruso-turce care au avut ca urmare hatişeriful din 1802 au reanimat interesul francezilor pentru Principate. În memoriul său din 5 septembrie 1802, Emil Gaudin visa să lege, prin Rin, Franţa de Marea Neagră, socotind că Principatele urmau să devină un foarte important centru comercial.

În instrucţiunile din septembrie-octombrie 1802 către generalul Brune, Ministerul de Externe îi cerea să coordoneze agenţii din Principate, deoarece acestea din urmă sunt, prin poziţia lor geografică, posturi importante de observaţie, iar prin constituţia lor politică au capacitatea de a furniza Franţei mijloace de influenţă, căci grecii au în Imperiul Otoman o influenţă pe care numai ruşii  n-au neglijat-o. În concepţia franceză aceşti greci trebuiau câştigaţi, şi în această privinţă nimic nu era mai important decât numirea unui domnitor la recomandarea ambsadorului Franţei. După cum se ştie, dacă în privinţa lui Al. Moruzi (1802, Moldova) părerile francezilor erau împărţite, înscăunarea lui C. Ipsilanti (1802, Ţara Românescă) a fost pentru Franţa o lovitură.

Interesul deosebit ce îl manifestă Franţa pentru ceea ce se întâmplă la graniţa cu Rusia este indicat de următoarele două măsuri administrative: transferarea consulatului general de la Bucureşti la Iaşi, şi înfiinţarea unei agenţii comerciale la Galaţi. De asemenea francezii erau interesaţi de ccea ce se întâmplă şi la marginea cealaltă a Ţării Româneşti, căci Saint-Luce va propune un consulat francez la Vidin, şi de asemenea o agenţie consulară la Craiova(VI).

Victoria de la Austerlitz a schimbat datele poziţiei franceze şi în Principate. Saint-Luce traducea în greacă şi în română buletinele marii armate(VII), lupta pentru reîntronarea influenţei franceze intrând într-o fază hotărâtoare. Acestui din urma scop a şi servit numirea la 18 martie 1806, a lui Reihnard ca rezident al Principatelor, şi comisar general al realţiilor comerciale la Iaşi. Alegerea lui Reihnard mai avea un obiectiv foarte important şi anume să sprijine străduinţele lui Sebastiani (ambasadorul francez) la Constantinopol pentru un tratat de alianţă cu Poarta, adică să exercite asupra Constantinopolului presiuni prin domnitorii de la Iaşi şi Bucureşti. Este de observat că trimiterea lui Reihnard cu titlul de rezident, titlu respins cu  de Poartă, pentru complicaţiile diplomatice pe care le putea aduce, a adus anumite beneficii prezenţei franceze. În raportul său din 1 augsut 1806 către Talleyrand, Reihnard lasă să se înţeleagă o posibilă convertire a lui C. Ipsilanti la cauza franceză, Reihnard subliniind faptul că Ipsilanti nu avea alt principiu decât interesul personal. O aripă dreaptă, sprijinită pe Dunare, în războiul antirus era un obiectiv urmărit cu perseverenţă de Napoleon, încât fiind cunoscute visurile de independenţă ale lui Ipsilanti, nu ar fi fost exclus ca acestuia din urmă să i se fi sugerat o aliniere la cauza franceză. Reprezentanţii diplomatici francezi în Principate deşi depuneau de zel în îndeplinirea misiunii lor, nu aveau relaţii bune cu persoanele influente din Principate.

Pentru francezi a fost o mare satisfacţie schimbarea domnitorilor, pentru ca mai apoi reintegrarea domnitorilor să provoace o vie reacţie, şi pentru ca mai târziu Franţa să aibă din nou o mare satisfacţie datorită declanşării ostilităţilor între Turcia şi Rusia. Depunerea lui Al. Moruzi şi C. Ipsilanti şi urmările ei au stat în atenţia celor mai înalte autorităţi franceze. La 11 octombrie 1806, Talleyrand îi scria(VIII) lui Parrant să cerceteze dacă partida care l-a abandonat pe Ipsilanti în Valahia mai păstrează vreo legatură cu el.

După ocuparea Principatelor de către ruşi (1806), exerciţiul privilegiilor consulilor francezi depindea de bunul plac al ruşilor, iar acesta era influenţat de relaţiile franco-ruse. Cât timp Napoleon a fost victorios sau cât timp a durat înţelegerea între cei doi împăraţi, consulii francezi au fost ascultaţi, privilegiile lor respectate, reprezentaţiile luate în consideraţie. Începând cu anul 1810, atitudinea autorităţilor ruseşti se schimbă, pe masură ce relaţiile franco-ruse se înăspresc.

Pentru a submina influenţa rusească, consulii francezi au supravegheat atent domnii, au căutat să descopere legăturile lor cu ruşii, au adus la cunoştinţa Porţii tot ce Rusia încearcă să ascundă şi au informat pe ambasadorul Franţei la Constantinopol despre activitatea domnilor. Cum nici agenţii ruşi nu erau mai puţini activi, rezultatul e că ruşii şi francezii au răspândit spiritul nesupunerii şi al revoltei(IX).

note:

I) George F. Jewsbury, Anexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828,  Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 34.

II) Ibidem, p. 33.

III) Andrei Oţetea, Înfiinţarea consulatelor franceze în ţerile române, în Revista istorică, an XVIII, nr. 10-12, oct.-dec, 1932, p. 333.

IV) Eudoxiu de Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XVI,  Bucureşti, 1912, p. 730-800.

V) Ibidem, p. 519-520.

VI) Idem, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XVI,  Bucureşti, 1912, p. 670.

VII) Ibidem, p. 679.

VIII)Ibidem, p. 768.

IX) Andrei Oţetea, op. cit., p. 346.

autor: Remus Tanasa

(Visited 28 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.