Iconografia banului: chipul şi asemănarea Statului

Iconografia banului: chipul şi asemănarea Statului

by -
0 500

Niciodata banul nu a fost doar un instrument financiar. Marcile si simbolurile sale transmiteau si impuneau o autoritate, iar utilizarea banului conducea la extensia respectivei autoritati. Inclusiv insul care folosea moneda marcata de cineva, deci „apartinând” cuiva, revenea la a fi legat de respectiva autoritate, la a-i apartine el însusi. Întâmplarea cu Iisus care priveste o moneda si, vazând pe ea efigia imperiala, zice „dati Cezarului ce e al Cezarului”, e pilduitoare în sensul primitiv al posesiunii prin însemnare, prin marcaj. Un chip, un nume, un semn, o semnatura confisca, într-un fel, obiectul pe care-l imprima, facându-si-l redevabil. Si fiindca tot am pomenit de scena biblica (Matei 22: 15-22; Marcu 12: 13-17; Luca 20: 20-26), sa o analizam o clipa.

Iisus Hristos era urmarit de dusmani. Acestia nu stiau ce capcana sa-i mai întinda. Din repertoriul încercarilor de a-l pune în conflict cu guvernarea romana le-a venit si ideea provocarii sale financiar-politice. Mai exact: problema taxelor. „Se cuvine sau nu sa dam bir Cezarului?” a fost o ispitire. Adica o întrebare perversa fiindca, daca ar fi aratat vreun semn de revolta (raspuns negativ), vânzarea lui Iisus ar fi fost mult mai usoara, iar pedeapsa capitala, aplicata de cuceritorii latini, asigurata. În istoria picturii, scena intitulata Banul tributului este una clasica, iconografia artistica evocând, cel mai adesea, fresca lui Masaccio (1426-27, Galeria Brancacci, Florenta). E vorba de tabloul ce alatura scena ispitirii Mântuitorului (centru), a lui Petru, care afla, la porunca lui Hristos, un ban în pântecul unui peste (stânga) si scena platii monedei respective drept impozit (dreapta).

Însa, pentru mine, cea mai sugestiva si teribila lucrare e aceea pictata de Paul Rubens în 1612 . Ea se afla în Muzeul de Arta din San Francisco si este cel mai putin popularizata, cel mai greu de aflat pe Internet.

Lucrare de mari dimensiuni, ea socheaza prin expresia fetelor grupului de oameni bogati („farisei si irodieni”) care vin din partea stânga, înghesuindu-se, parca împingându-l pe Hristos tot mai mult spre marginea tabloului, parca dorind sa-l scoata în afara ramei. Sunt priviri si atitudini de maxima viclenie, abia asteptând caderea Mântuitorului în plasa, contribuind excitati la scoaterea lui din viata si din istorie. Hristos cere un ban – aha, sarantocul n-a vazut niciodata un ban, chicotesc raii, bucurându-se. I se aduce o moneda, iar Hristos întreaba al cui e chipul marcat acolo. Aha, îsi râd în barba criminalii, l-am prins, habar n-are cine-i Cezar ori ca el este stapânul nostru, al tuturor. Doar ca, a-tunci când i se raspunde – profilul si inscriptia apartin împaratului roman -, Mântuitorul le închide definitiv gura, le alunga entuziasmul, îi înfrânge. Spunând „dati Cezarului ce e al Cezarului”, el confirma un adevar valabil de când exista si pentru cât vor continua sa existe banii. Chiar si astazi, banul este al puterii politice supreme, al statului, iar ceea ce se imprima pe ban nu este altceva decât portretul – mai mult sau mai putin realist, mai mult sau mai putin mascat, decorat, înfrumusetat – al puterii statale.

Din pricina micii sale dimensiuni, moneda permitea o promovare foarte limitata a portretului puterii statale. Când au aparut însa bancnotele, ele au functionat si ca un afis, poate cel mai numeros si mai popular afis, pe aversul si reversul sau statul putând inscriptiona si ilustra mesaje de autoidentificare (autoportretizare), de legitimare si de promovare mult mai ample, mult mai „discursive”.

O vreme, mai ales în secolul 19, bancnotele au ilustrat, precum în antichitate, chipuri de conducatori de stat. Dar, peste secolul 20, obiceiul acesta s-a perpetuat doar în cazul monarhiilor (vezi lirele engleze) si al dictaturilor traditionalist-regale (regi precum cei africani) sau al republicilor non-democratice (precum presedintii iranieni). Cu exceptia Statelor Unite ale Americii, desi reprezentând o democratie exemplara (redactia FN dubiteaza asupra acestui aspect al SUA), toate republicile adevarat-democratice ori monarhiile parlamentare au renuntat la simbolurile directe ale unei puteri nominale si autoritare. Exceptand unele detalii ornamentale, SUA au pastrat aceeasi iconografie din secolul 19 pâna azi. Statele europene au excelat însa în modificarea perpetua a iconografiei lor financiare. Cu cât s-a evoluat mai mult pe scara rafinamentului politic si social, cu atat s-au rafinat simbolurile prin care statul se reprezenta grafic si pictural.

Marile puteri monarhice au „cedat” totusi mai greu. La fel ca timbrele postale si filatelice din Marea Britanie sau din statele confederale si coloniale ale acesteia, bancnotele Angliei retin si azi, invariabil, semiprofilul si/sau profilul reginei. Pâna la euro, chipesul si virilul rege al Spaniei nu lasa nici el locul altor fete. Pe când in monarhiile nordice ori acelea ale unor state marunte sau mult mai retrase si generoase, al caror regalism devenise pura traditie culturala, bancnotele de pâna în 2001 ilustrau personalitati artistic-culturale.

Este, asadar, foarte important, crucial chiar, faptul ca de la însemnele si imaginile celor mai „tari” elemente semnificative pentru stat, natiune, putere politica si stabilitate – repertoriu dominat de regi sau totemuri, presedinti si evenimente mai mult sau mai putin armate, revolutionare – pe teritoriul statelor europene s-a ajuns la înaltimea de spirit de a se oferi domeniului culturii spatiul acesta atât de public al banilor. Am numit rafinament sau „înaltime de spirit” gestul acesta fiindca, pe de o parte, el e o consecinta imediata a democratiei, reflectând acceptul guvernantilor de a fi tranzienti si de a nu-si impune cu orice pret perpetuarea. Pe de alta parte, sa renunti la a subsuma idei ca acelea de stat, patrie, natiune, putere, demnitate, de tema guvernarii (imperialism, regalism, prezidentialism), sa renunti la a reprezenta o natiune, un stat si o economie doar prin efigii de autoritate, toate acestea constituie proba de mentalitate superioara, de maturitate nu doar politica, ci chiar spirituala. Reprezentarea elementelor de stat si natiune prin personalitati si mosteniri culturale si artistice reflecta, asadar, nu democratia în sine (democratie existând si pe alte continente), ci maturizarea acesteia, subtilizarea, spiritualizarea sa.

Daca banii si statul erau, odinioara, ai despotului de pe moneda (recte bancnota), iar atunci se putea spune, precum Hristos, ca banul e al cui si-a pus semnatura sau si-a stantat chipul pe el, cu nici un chip nu se mai poate spune asta despre banii care reproduc portrete si simboluri culturale, artistice. Banii nu pot fi, în constiinta ori chiar în inconstientul public, ai unor savanti stientisti ca Gauss, Freud, Curie (sugerez, astfel, bancnote „nationale”, de pâna în 2001, din Germania, Austria sau Franta) si cu atât mai putin ai unor artisti ca Bach, Mozart, Debussy, Enescu, Grigorescu ori Eminescu. Spre deosebire de politicienii si razboinicii din trecut, personaje care au determinat crucial viata si economiile oamenilor, artisti ca acestia n-au avut nimic de-a face cu banii. Cu toate acestea, iata-i, asumati de stat (adica de cel care emite banii si deci e posesorul lor), pusi sa reprezinte un stat, o natie si o economie. Asumându-i astfel, pe de o parte statul devine mai uman, dar pe de alta executa o actiune duala. În sens „altruist” si întru folosul comunitar promoveaza cultura, adica îi face obligatoriu mai cunoscuti pe respectivii artisti. Totodata, în sens „egoist”, vizând interesul propriu, statul se si justifica, se îndreptateste si se promoveaza pe sine pe un alt plan, superior, modern, recomandându-se astfel ca patron moral si posesor de Valoare.

În state cu economie, politica si moneda stabile portretul de pe bancnota a ajuns sa identifice bancnota însasi, iar în vorbirea populara sa o substituie. În SUA lumea spune uneori „un grant”, pentru suta de dolari care poarta chipul prese-dintelui Grant, sau „un jeff (erson)”, întelegând bancnota de 20 de dolari (si tot asa pentru restul banilor de hârtie). Din cauza prea marilor fluctuatii valorice si schimbari ale bancnotei, în România nu se poate ajunge la asemenea familiarisme. Chipurile de pe bancnote, designul si policromiile lor s-au modificat prea des pentru ca mentalitatea populara sa le asimileze cu adevarat, sa le lege de o anumita suma, pentru ca personalitatile sa devina substantive comune, simbolizând vreo cifra.

Totusi, prea putina impresie lasata de personalitatile culturale e un sindrom cu un caracter de majoritate absoluta, zdrobitoare chiar, aproape de procentul maximal. Nicaieri în Europa oamenii nu au ajuns sa numeasca, în vorbirea colocviala sau argotica, o suma dupa chipul celui ipostaziat de bancnota, preferând pentru orice formula metaforica repertoriul impersonal, dar mult mai lubric, mai suculent si trivial al argoului de mahala si de puscarie. Astfel, „pognon”-ul frantuzesc nu e mai putin mahalagesc decât „malaiul”, „lovelele”, „mardeii” sau „bistarii” din limba româna. Prin urmare, va trebui sa mai treaca multa istorie, economie si mentalitate pâna sa se auda si pe teritoriul european nume celebre în loc de sume pecuniare.
Sa recunoastem, personalitatile si elementele culturale afisate pe bani reprezentau o politica sau o tentativa de culturalizare pe care o facea statul însusi. Ideea si obiectivele erau indiscutabil nobile; totusi, limitele sale în timp si în profunzimea mentalitatii populare erau majore. În ultimele decenii, lumea retinea rareori personalitatea reprezentata pe o bancnota si „citea” superficial elementele de culturalizare, de informatie asupra domeniului, rolului sau importantei personalitatii respective pentru cultura nationala. Trecerea la moneda unica europeana, in afara avantajului ca extinde aria de circulatie a simbolurilor culturale particulare, care persista (doar) pe aversul monedelor, micsoreaza mult posibilitatea engramarii perfecte si a asimilarii mesajului de promovare nationala prin simbol cultural. Daca nu prin bancnota, prin monedele euro oamenilor le pot trece prin mâna un oarecare numar de reprezentari culturale exacte (poarta Brandemburg, din Berlin, semana-toarea Marianne, pentru Franta, Omul vasarian-leonardesc, pentru Italia). Dar e putin probabil ca informatiile sau aviditatea culturala pot creste, cunostintele sau curiozitatea oamenilor nefiind neaparat mai sporite. Pe de alta parte, nu se va putea isca nicidecum posibilitatea substituirii vreunei valori bancar-financiare cu vreun chip, nici macar pe teritoriul vreunei natiuni.

Morala suprema este ca euro sterge identitatile sau particularitatile nationale, reducând mult mesajul iconografic al bancnotei (porti, ferestre, poduri abstracte), concentrând atentia oamenilor doar pe valoarea-cifra. Morala euro este ca toate natiunile si etniile trebuie sa devina interesate sa poata comunica perfect între ele, iar aceasta nu se poate face eficient decât prin intermediul impersonal si abstract al cifrei.

autor: Marin Marian Balasa

sursa: Saptamana Financiara

 

(Visited 121 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.