Haig Keskerian – cafegiul armean din Bucureşti

Suntem veniți demult, demult, foarte demult. Nu știu, am uitat … de prin 1911 mi se pare au venit părinții mei pe-aicea și s-au ocupat cu cafeaua asta, asta e meseria noastră. Armenii au fost aici meseriași de covoare, au fost bijutieri și ceasornicari … renumiți, erau renumiți. Și mulți au făcut meseria asta de cafegiu. Tata a deschis magazin de cafea când era tânăr, prin 1911, pe Calea Victoriei colț cu Frumoasă. Este și acum clădirea asta, este clădire veche. A deschis cu un văr al lui, au deschis amândoi. Erau holtei, nu erau însurați atuncea, în 1911. Și au făcut tovărășie și au făcut cafea. Era un cartier bogat. Pe Strada Frumoasă stătea, printre alții, și Elvira Popescu, care ulterior a plecat la Paris și era societară comediei franceze sau așa ceva. [Tata] avea clientă și pe ea. Probabil că cei din jur de acolo luau cafea.

În 1911 mașinile astea de cafea nu erau cu motoare, erau manuale, trăgea din greu până măcina un kil de cafea. Așa era vremea.

Cafeaua era foarte bună atunci, e bună și acum. Erau mulți furnizori, mulți angrosiști, mulți importatori. Și atuncea, dacă se întâlneau trei armeni, începeau: „Vai ce criză este!” Da, își creșteau copiii, aveau grijă de ei, nu le lipsea nimica din casă, dar era criză [râde]. Criză mare cu adevărat, după cum spune, era una prin ’28 sau când m-am născut, apoi a fost prin ’37. Apoi, dacă a început și războiul prin ’39-40, îți închipui. Dar a fost greu, dar nu simțeam, nu știu de ce. În război eram pe Rahova. Tata era spre 50 de ani și nu putea să îl ia pe front și noi eram mici și nu puteam să mergem la război pentru că aveam sub 18 ani. A fost destul de greu, da … era greu, da era bine.

După ce s-a însurat a avut magazin pe la Hala Traian, pe Călărași, până prin ’36. În ’36 ne-am mutat pe Rahova, am mai stat și pe acolo până când s-a naționalizat, în ’58. Încet-încet ni s-au tăiat niște drepturi. Ba impozite mari, ba nu știu, până ce am dat faliment. Ne-am retras noi singuri. N-aveai voie să faci aia, n-aveai voie să faci aia, aveai voie numai să plătești impozite și atunci cazi. Cred că am fost ultimul magazin care am închis, n-au mai fost particulari după noi.

Eu am învățat să prăjesc [cafeaua] de la tata, de mic. M-am născut cafegiu, tata avea prăvălie când m-am născut eu, eram al treilea copil.

În ultimii 50 de ani sau 60 de ani am fost responsabil la un magazin de cafea al Alimentarei, cum se spunea, de stat. Am venit cu sculele de la tata, Dumnezeu să-l ierte, și am deschis magazin de cafea la catedrala Sf. Iosif. Am stat acolo vreo 20 de ani, am deschis prin ’58. Apoi 20 de ani am fost la Brezoianu nr. 15, vizavi de Gambrinus, tot la stat. Și acolo am avut clienți foarte deosebiți: mari scriitori, mari sculptori, mari pictori, mari profesori, mari doctori. Erau toți, veneau la mine la cafea. Mi-aduc aminte cu plăcere și de Tudor Mușatescu, care ședea acolo aproape, pe Luigi Cazzavillan. Venea cu familie, eram așa … era frumos, era bine, dar a trecut, acum am îmbătrânit și de vreo 20 de ani vând cafea aici, vizavi de 1 Mai și e greu … dacă ai 88 de ani, e mai dificil. Dar totuși nu te lași, îți dai curaj și mergi înainte. Dacă la 100 de ani, cu drept de prelungire, bineînțeles, ies la pensie, să mai îmi faceți o convorbire d-asta.

În ’73 a plecat fratele meu de aicea, din București, și s-a dus în America, cu copiii, cu nevastă. Și m-a chemat acolo, prin ’80: „Vino să facem magazin de cafea ca la București, că americanii nu știu să bea cafea”. Am luat un prăjitor și două râșnițe și am făcut magazin de cafea la Los Angeles, acum aproape 40 de ani. Și acum mai e magazinul.

Am stat doar 40 de zile în America. Alții, când se duceau, uitau să mai vină. Mulți s-au mirat că de ce-am venit, dar cum să nu vii, aveam acasă nevastă și copii. Magazinul mergea bine, fratele meu a câștigat bani cu el. El era cu 4 ani mai mare ca mine și s-a prăpădit.

La stat am lucrat tot în magazin de cafea, nu era alimentară, era magazin specializat cafea. Acolo vindeam și lichioruri fine și rom de Cuba, cubanez d-ăsta de trei ani, de cinci ani, de șapte ani, votca albaneză, votcă rusească. Erau lucruri frumoase și atunci, erau lucruri de import atunci. Lămâi, portocale, chestii din astea, când veneau iarna, veneau și la noi.

Acuma vând marketurile, astea sunt la modă. Eu aici am deschis în ’92.

Lumea vine și azi, sunt clienți. Dar și prețul contează. Noi luăm cafea mai scumpă aici, cafea bună. Fiecare soi de cafea nu poți să-l prăjești la fel, fiecare trebuie să știi cum să o faci. Una vrea mai închisă, alta vrea mai deschisă. Faci focul la început mai încet să se pătrundă, să fie uniformă, și mai spre ieșire îi dai drumul mai tare la foc ca să crească și să fie mai bună.

Înainte era altfel, era meserie, dar nu mai e la modă. (sursa: Imagist.ro)

Dl. Haig Keskerian vă așteaptă la cafea bună pe Grigore Manolescu nr. 18 (Bucureşti).