Hagop Siruni, un orientalist armean despre istoria românilor

Hagop Siruni, un orientalist armean despre istoria românilor

by -
0 485

Perioada medievală a istoriei românilor, după venirea turcilor în Peninsula Balcanică, dar şi o parte din cea modernă, se bazează, în mare măsură pe documente străine: turceşti, greceşti, armeneşti, arabe şi persane. Primul istoric român, de prestigiu internaţional (membru, din 1974, al Academiei din Berlin) a fost Principele Dimitrie Cantemir, bun cunoscător al limbilor orientale, pe care şi-a bazat documentarea. Dar cel mai interesat de asemenea documente s-a dovedit Nicolae Iorga, care i-a şi stimulat pe tinerii istorici la studiul documentaţiei imense, în limbi orientale, de care dispuneau arhivele noastre. Numai că nu oricine era capabil de un asemenea studiu. Şi, de ce să n-o spunem, situaţia a rămas aceeaşi până în zilele noastre. Căci, pentru astfel de investigaţii sunt necesare calităţi deosebite şi o pregătire specială.

A existat însă şi o situaţie excepţională care, din anumite motive, este mai puţin cunoscută, a unui orientalist român de origine armeană, cu calităţi excepţionale de istoric şi documentarist. Este vorba despre Hagop Djololian Siruni.

Siruni s-a născut în 1890 în oraşul Adabazar din Turcia. Şi-a făcut studiile liceale la Istanbul (1904-1908) unde a urmat şi dreptul (1909-1914). Fiind preocupat de istoria armenilor, a căror soartă nefericită era decisă pe atunci prin pogromuri turceşti şi invazii sovietice, Siruni îşi perfecţionează cunoştinţele, mai ales de scriere veche, armeană, turcă, persană şi arabă, prin familiarizarea cu documente medievale, susţinând, în acelaşi timp, şi o bogată activitate publicistică (ca director al ziarului „Azatamart”) şi literară. În 1921 era secretar general al Casei Culturale Armene din Istanbul. În această calitate, Siruni, care cunoştea lucrarea lui Nicolae Iorga Armeniens et Roumains. Une petit parallele historique (1913) şi prelegerile acestuia pe teme armeneşti ţinute la Sorbona (1920), trecând prin România (în 1922) îl vizitează pe Nicolae Iorga pentru a-i înmâna diploma de onoare din partea Casei Culturale Armene. Cu această ocazie, după mai multe întrevederi şi după descifrarea unor manuscrise de către Siruni, Nicolae Iorga îi propune să rămână la Bucureşti. „El m-a reţinut aici şi de atunci m-am stabilit în România, mărturiseşte Siruni, unde mi-am găsit a doua patrie”.

Hagop Siruni se încadrează repede în comunitatea armenească din Bucureşti, concentrată în jurul celebrei biserici, unde funcţiona şi Casa de cultură şi una dintre cele două şcoli armeneşti, ajungând imediat secretarul general al Eparhiei şi conducătorul Casei de Cultură. Siruni n-a fost însă numai conducătorul administrativ al comunităţii armeneşti, ci, în primul rând, conducătorul ei spiritual şi, totodată, principalul pilon al legăturilor excepţionale, până în 1944, între armeni şi români. România, de altfel, devenise, între cele două Războaie Mondiale, refugiul sărmanilor din toate statele totalitariste învecinate (armeni, machedo-români, basarabeni, bucovineni, ruteni, lipoveni, evrei, tătari ş.a.). După care a venit şi la noi dezastrul.

Până atunci însă, Siruni îşi va dovedi cu prisosinţă calităţile pentru care a fost considerat, alături de Aram M. Frenkian, unul dintre cei mai valoroşi savanţi armeni ai românilor.

Făcând abstracţie de meritele sale de organizator şi animator al comunităţii armeneşti, care depăşise 30.000 de suflete, iar prin prestigiu devenise o adevărată forţa economică şi financiară, trebuie să amintim totuşi că Siruni a scos o revistă de literatură şi artă şi două ziare, însoţite de almanahuri şi anuare, până în 1943. Iată ce spunea Nicolae Iorga despre una dintre aceste publicaţii: „Harnicul domn Siruni lucrează şi mai departe pentru a face cunoscut poporul de mare glorie trecută şi de adâncă suferinţă actuală. El vrea să ofere o revistă cu caracter enciclopedic în care toate raţiunile vieţii armeneşti să fie reprezentate şi, de aceea, s-a îndreptat la toţi aceia pe care-i ştie că poartă interes armenilor. Vom avea, astfel, un manual de armenologie ale cărui foloase vor fi fără îndoială mari”.

Preocuparea ştiinţifică cea mai importantă a lui Siruni a rămas însă cea sugerată de Nicolae Iorga. „El m-a îndrumat, va zice Siruni, să cercetez în mod special izvoarele armeneşti necunoscute şi necercetate până atunci care erau menite să lămurească diferitele faze ale istoriei României”.

În acest sens, sunt demne de menţionat lucrările despre Valahia şi Moldova (1929); Cronica Armenilor din Cameniţa (1936); Aron Vodă, Răzvan Vodă şi Eremia Vodă (1938); Dobrogea şi Basarabia (1936-1938); Istorici armeni şi vechimea poporului valah (1941); Ţara voievodului Ştefan (1941), toate bazate pe documente armeneşti inedite. Acelaşi lucru l-a realizat prin cercetarea documentelor turceşti:Corespondenţa în limba turcească a lui Scarlat Calimachi (1931); Documente turceşti despre Revoluţia de la 1821 (1940); Domnii Români la Poarta Otomană (1941); Acte turceşti privitoare la hotarele dunărene ale Ţării Româneşti (1942) ş.a.

Studiile sale, deosebit de preţuite, au fost publicate în revistele de prestigiu ale vremii: „Revista istorică”; „Memoriile Secţiunii Istorice” ale Academiei Române; „Arhiva Românească”; „Revista Arhivelor”; „Studii şi Cercetări”; „Hrisovul”.

O parte însemnată a activităţii sale publicistice se referă, tot pe linia inaugurată de Nicolae Iorga, la izvoarele istoriei armenilor din România. „Sunt atâţia dintre armeni, spunea Nicolae Iorga, mai ales în Moldova, care s-au stabilit aici de veacuri întregi. Principatul Moldovei a venit după aşezarea în oraşele Moldovei de sus a unor elemente armeneşti care au venit din Nordul Mării Negre prin Crimeea şi de acolo, luând drumul mare tătărăsc, prin care se schimbau mărfurile Răsăritului cu Apusul, au ajuns în Galiţia, iar de aici au coborât, ca adevăraţi descălecători, în înţelesul cel mai deplin al cuvântului, în ţara care, în parte şi din cauza drumului de comerţ care s-a creat, a devenit principatul moldovenesc”. Siruni extinde cercetările lui Nicolae Iorga referindu-se la armenii de pe întregul teritoriu românesc: Armenii în România (1940); Cronica armenilor (1941-1942); Armenii în Transilvania (1942); Inscripţiile armeneşti din Bucureşti (1965) ş.a.

La acestea se adaugă cele 20 de studii referitoare la istoria şi cultura armeană: Vechiul cult armean(1926); Istoria literaturii armene (1937-1941); Cronica culturii armene (1935-1941); Teatrul armean în antichitate (1941); Locul limbii armene (1941); Istoria cronologică a poporului armean (1941); Figuri din literatura armeană (1935-1941) etc.

Siruni a publicat însă numeroase studii în limba armeană, apărute la Bucureşti, dar şi în străinătate: Veneţia, Boston, Paris, Viena, Constantinopol, Cairo. În lucrarea Munca unui savant armean în România: Hagop Djololian Siruni, publicată de către Editura Biblioteca Bucureştilor (2008), sunt menţionate 44 de astfel de lucrări, la care se adaugă 27 de lucrări (cărţi, studii şi articole) publicate în Armenia Sovietică. Sunt menţionate, de asemenea, 25 de conferinţe şi comunicări ştiinţifice susţinute la Bucureşti şi 21 la Erevan (după Bibliografia întocmită de Claudiu Victor Turcitu).

Siruni şi-a desfăşurat această vastă activitate publicistică în cadrul unor instituţii în care a funcţionat şi în care a şi avut adesea (până în 1944) şi funcţii de răspundere, în afară de cele menţionate la Comunitatea Armenească. El a fost angajat la Arhivele Statului din Bucureşti, până în 1944, ocupându-se cu cercetarea, catalogarea şi publicarea documentelor armeneşti şi turceşti, ceea ce a făcut şi la Biblioteca Academiei Române, în Manuscrisele armeneşti din Academia Română (1932). Ca profesor, a predat limba turcă şi limba armeană la Institutul Sud-Est European, la Institutul Balcanic şi la Şcoala Superioară de Arhivistică, unde a pregătit prima generaţie de cercetători în domeniul turcologiei.

Siruni a lucrat şi la Biblioteca Centrală de Stat, contribuind la realizarea Bibliografiei Periodicelor Româneşti. A colaborat cu Institutul de Istorie la identificarea inscripţiilor armeneşti, şi la Muzeul Militar Central, unde a descoperit, de exemplu, şi a identificat, după inscripţii, sabia vestitului Sinan Paşa.

Perioada cea mai grea a vieţii lui Siruni a fost între 1944 şi 1955, când a fost arestat de către N.K.V.D. şi deportat în Siberia, în ciuda intervenţiilor repetate pentru eliberarea sa făcute de către Academia Română. „D-l Siruni, cunoscut om de cultură din ţara noastră, se spune în intervenţia Academiei Române din 1 august 1945, format la Şcoala istorică a Profesorului Nicolae Iorga, a activat pe terenul ştiinţei istorice, îmbogăţind cunoştinţele noastre istoriografice despre istoria poporului armean din ţară şi de aiurea şi în deosebi despre relaţiile culturale dintre poporul său şi poporul român printr-un mare număr de publicaţiuni, în limba română şi franceză, din cari unele au apărute în editura Academiei Române. De altă parte, prin toate faptele sale, s’a dovedit un bun şi loial patriot român, a cărui cetăţenie română şi-a căpătat-o pe temeiul activităţii sale folositoare ţării”.

După eliberarea din gulag, Siruni revine în România Socialistă şi lucrează ca traducător şi specialist în limbi orientale la Muzeul de Istorie din Bucureşti, unde a studiat şi catalogat peste 500 de documente turceşti şi armeneşti din fondul „Manuc”. Se stinge la 7 aprilie 1973.

autor: acad. Alexandru Surdu

sursa: Revista Clipa – Magazinul actualitatii culturale romanesti

 

(Visited 180 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.