Geopolitica Bugeacului

Geopolitica Bugeacului [partea a IV-a]

by -
3 469
BUGEACUL ÎN EVUL MEDIU TIMPURIU
Secolul XI a adus cu sine un nou val de cuceritori. La fel ca şi predecesorii lor pecenegi şi oguzi, cumanii (căci despre ei este vorba – n. a.) au făcut parte din familia de limbi turanică. Posesiunile lor erau formate din două părţi inegale după suprafaţă: cele situate între Nistru şi Volga (Itil) Deşt-i-Kîpceak (Stepa Cumanilor) şi cele din Cîmpia Română. Între ele se intercala Arcul Carpatin. La sud, posesiunile cumane erau hotărnicite de Dunăre. Nomazii cumani încă nu se învăţaseră să escaladeze asemenea obstacole naturale precum munţii şi rîurile late. În afară de aceasta, Regatul Ungar, care stăpînea Transilvania şi Imperiul Bizantin, posesiunile căruia se aflau la sud de Dunăre, erau prea puternici pentru cumani. Partea apuseană a Cumaniei (Cîmpia Română) era cu mult mai mică ca suprafaţă, dar nu şi ca importanţă decît Deşt-i-Kîpceak, ea servind în calitate de cap de pod pentru invaziile în Europa Centrală. Liantul acestor două părţi era Bugeacul.
În secolul XIII, din stepele Mongoliei îşi fac apariţia hoardele tătaro-mongole care anterior au reuşit să supună China, statul horezmşahilor[i] şi alte ţări din Orient. Acolo, folosind specialiştii autohtoni, nukerii[ii] lui Ginghiz-Han s-au învăţat să escaladeze lanţurile muntoase, să forţeze rîurile late şi să ia cu asalt zidurile cetăţilor – performanţe care nu le-au reuşit nici hunilor lui Attila şi nici ungurilor lui Arpad[iii]. Cu toate acestea, Bugeacul nu-şi pierde importanţa sa geostrategică, căci această regiune domina gurile Dunării, Prutului şi Nistrului (ultimele fiind pe atunci navigabile).
Dunărea servea şi în calitate de cale de acces spre inima Europei, ea fiind unicul mare fluviu european care curge pe orizontală (de la Vest – spre Est) şi nu pe verticală (de la Sud – la Nord sau de la Nord – la Sud), precum celelalte fluvii europene. Valea Dunării oferea condiţii propice pentru imixiunea cavaleriei nomade. Oricum, deşi se puteau folosi de nave, totuşi tătaro-mongolilor le era mai lesne să folosească procedeele de luptă şi de marş tradiţionale ale nomazilor.
BUGEACUL ÎN PERIOADA FORMĂRII ŞI AFIRMĂRII STATELOR ROMÂNEŞTI
O pagină nouă în istoria geopolitică a Bugeacului se deschide odată cu retragerea tătaro-mongolilor din Cîmpia Română şi Bugeac (secolul XIV). Bugo-Nistria, asemănătoare cu Bugeacul într-atît, încît unii contemporani le confundau, locul tătaro-mongolilor a fost preluat pentru o perioadă nu prea mare de timp de către Marele Ducat al Lituaniei.
În spaţiul românesc demarează din nou procesul de formare a statului, întrerupt în repetate rînduri de invaziile nomade. De data aceasta nu mai era vorba de efemere formaţiuni prestatale, precum tot felul de ţări, cnezate, voievodate sau jupanate efemere (de genul celor ale lui Dobrotiţă, Ioan, Farcaş, Seneslau, Menumorut sau Gelu), ci de state în toată puterea cuvîntului. Astfel, la începutul secolului XIV i-au naştere Muntenia (Ţara Românescă sau Valahia) şi Moldova. Transilvania ar trebui exclusă din această listă, deoarece către această perioadă, românii ardeleni au fost aduşi la condiţia de servi ale celor trei „naţiuni privilegiate” (ungurii, secuii şi saşii) şi nu mai jucau, practic, nici un rol în viaţa politică a principatului[iv].
Iniţial, Ţara Moldovei era lipsită de ieşirea la mare. Cetatea Albă (Moncastro) se afla în mîinile genovezilor, iar Chilia – în cele ale muntenilor şi protectorilor lor unguri. Cîmpia Bugeacului era un fief al dinastiei domnitoare a Basarabilor munteni, de la care regiunea şi-a primit primul său nume – Basarabia. Pentru Ungaria, stăpînirea Chiliei de către vasalii săi munteni însemna posibilitatea dezenclavizăriii spre Marea Neagră cu atît mai mult, cu cît ieşirea sa la Marea Adriatică era blocată de către Serenissima Republică (o altă denumire a Republicii Veneţiene – n. a.).
Dacă voievozii munteni erau sprijiniţi în veleităţile lor pontice de către unguri, atunci cei moldoveni – de polonezi. Explicaţia acestui fenomen ţine de factorul economic. Muntenia avea acces spre piaţa europeană prin intermediul celor şapte oraşe săşeşti din Transilvania (Siebenburg sau Semigradie) – principat vasal al Coroanei Ungare. Principalul partener comercial al Munteniei era Braşovul (Kronshtadt). Moldova, la rîndu-i, se deschidea spre Europa prin bogatul centru comercial şi meşteşugăresc polonez Lvov (Liov – Lemberg). Rivalitatea moldo-munteană pentru Bugeac a fost, prin urmare şi una polono-ungară.
Primii domnitori munteni din dinastia Basarabilor au stăpînit stepa Bugeacului şi datorită factorilor legaţi de originea locuitorilor din această regiune. Este cunoscut faptul, că şi pînă în ziua de astăzi populaţia românească din regiune vorbeşte graiul muntean al limbii române. Aceasta se explică prin faptul că păstorii munteni după ce iernau cu oile lor pe coastele carpatine, se coborau vara pe cîmpii, deseori la distanţe de mari de casă şi unde unii dintre ei s-au stabilit definitiv cu traiul[v]. Era şi normal ca aceşti mocani munteni să rămînă credincioşi suveranului lor.
Cu toate acestea, litoralul Bugeacului a ajuns destul de repede în stăpînirea Moldovei, deoarece se includea perfect în graniţele ei naturale formate din rîuri (Dunărea de Jos, Milcov şi Nistru), Marea Neagră şi Carpaţii Orientali. În afară de aceasta, o ieşire la Marea Neagră era absolut indispensabilă pentru Ţara Moldovei, deoarece în Evul Mediu căile comerciale maritime erau şi cele mai sigure. În condiţiile fărîmiţării feudale, un comerţ terestru era foarte costisitor (din cauza vămilor interne) şi periculos (din cauza tîlharilor de drumul mare[vi]).
Deja, Roman I se întitula ca „Domn al Ţării Moldovei de la Munte – pînă la Marea cea mare”. Cetatea Albă, deşi rămînea un  punct de sprijin al Republicii Sfîntului Gheorghe (o altă denumire a Republicii Genoveze – n. a.), recunoştea suzeranitatea voievozilor moldoveni, păstrînd o autonomie internă destul de largă. Noile hotare ale Moldovei s-au consolidat în lunga domnie a lui Alexandru cel Bun, dar, nevrednicii săi urmaşi au irosit moştenirea parentală.
În anul 1457, domnitor al Ţării Moldovei devine Ştefan III din dinastia Muşatinilor, supranumit cel Mare. El s-a deosebit nu numai prin calităţile sale de mare comandant de oşti, dar şi prin viziunea sa geopolitică. Pentru a-şi atinge scopurile, el folosea cele mai diverse metode şi mijloace. Astfel, pentru a recăpăta controlul asupra strategicei cetăţi a Hotinului, Ştefan cel Mare nu a pregetat să se recunoască vasal al Poloniei. În cazul Chiliei, unde era cantonată o puternică garnizoană munteano-ungurească, voievodul a folosit forţa armelor, deoarece orice compromis era imposibil. Prima sa încercare de a o lua cu asalt s-a soldat cu nereuşită, dar, domnitorul moldovean a perseverat şi în 1465, Chilia devine o posesiune moldovenească. În numele acestui deziderat, Ştefan cel Mare nu s-a temut să poarte un război cu puternicul Regat Ungar unde la domnie se afla „românul” Matiaş Korvin.
Marele domnitor moldovean a ordonat ca zidurile Chiliei şi Cetăţii Albe să fie renovate şi bine fortificate. Acest fapt, însă, nu a salvat situaţia, deoarece Poarta Otomană avea nevoie stringentă de ele pentru a transforma definitiv Marea Neagră într-un lac intern („mare nostrum”) turcesc. În anul 1484, printr-un atac-surpriză combinat dinspre uscat şi Mare, aceste cetăţi au fost luate cu asalt de către turci. Despre importanţa Chiliei şi Cetăţii Albe pentru Poartă, ne vorbeşte şi faptul că însuşi sultanul a condus operaţiunile militare[vii].
După cum am mai menţionat, navigaţia în această epocă a fost una de cabotaj, adică de-a lungul ţărmului. Flotele comerciale şi militare erau alcătuite mai ales din galere care foloseau forţa robilor-vîslaşi, pînzele jucînd un rol auxiliar. Prin urmare, pentru a controla efectiv un bazin maritim, era absolut necesară ocuparea tuturor punctelor-cheie de-a lungul întregului litoral. O porţiune de ţărm atît de lungă aflată sub un control moldovenesc, precum cea a Bugeacului, nu permitea Porţii să devină stăpînă deplină a Marii Negre. În afară de aceasta, fortăreţele moldoveneşti din Bugeac aflate în apropierea nemijlocită a gurilor Dunării, făceau inutilă stăpînirea turcească pe porţiunea dunăreană de la Pojon (Bratislava) pînă la Brăila şi puteau servi în calitate de cap de pod pentru o pătrundere în peninsula Balcanică aflată sub dominaţie otomană.
Ştefan cel Mare şi urmaşii săi au încercat în repetate rînduri să-şi elibereze porţile maritime de păgîni, însă fără succes. Marele domnitor moldovean, dîndu-şi seama că propriile forţe nu sînt de ajuns pentru recuperarea cetăţilor pierdute, a cerut ajutor din partea marilor puteri vecine. Ungaria, însă, era preocupată de propriile probleme, iar Polonia, sub masca ajutorului, a întreprins o tentativă cucerire a Moldovei, asediindu-i cetatea de scaun, Suceava. După alungarea polonezilor şi realipirea Pocuţiei, Ştefan cel Mare a înţeles că este mai bine să se împace cu situaţia şi a „închinat” ţara turcilor, adică a recunoscut suzeranitatea sultanului, prestîndu-i obligaţiile de vasal[viii] în schimbul protecţiei militare şi a unei cvasiindependenţe interne şi externe.
După fiecare tentativă nereuşită de recuperare a porţilor sale maritime, Moldova se mai răsplătea cu încă o regiune sau punct de importanţă strategică, ele fiind transformate în raiale[ix] turceşti sau tatarlîcuri tătărăşti. În anul 1538, în urma războiului cu turcii purtat de „fiul natural” (alias – bastard sau baistruc, adică – copil din flori) al lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş, turcii răpesc Moldovei regiunea Tighinei, transformată şi ea într-o raia otomană. În locul vechii întărituri româneşti de pe malul Nistrului, turcii construiesc o puternică cetate de piatră pe care o numesc Bender. Aceasta va constitui un avanpost turcesc în faţa Ak-Kermanului (Cetăţii Albe) şi un cap de pod pe cursul de mijloc al Nistrului.
Pe teritoriile anexate de la Moldova, Poarta creează două sangeacuri (judeţe): Tighina şi Cetatea Albă (Ak-Kerman). În componenţa ultimului intra şi cetatea Vozia (Oceakov) preluată în anul 1538 de la tătarii din Crimeea. Datorită acestor achiziţii, Imperiul Otoman nu numai că şi-a asigurat o legătură teritorială neîntreruptă între posesiunile sale balcanice şi cele din sudul Crimeei, dar şi stăpînirea efectivă asupra estuarelor principalelor fluvii din zonă: Dunărea, Nistru, Bugul de Sud şi Nipru.
Formarea sangeacurilor Tighina (Bender) şi Cetatea-Albă (Ak-Kerman) mărturisesc despre importanţa geostrategică a acestor regiuni pentru Imperiul Otoman. Or, sangeacurile reprezentau una dintre principalele structuri militar-administrative ale Porţii. Pînă atunci, raialele din Basarabia (Bugeac) şi Bugo-Nistria (Vozia) intrau în componenţa sangeacului Silistra cu reşedinţa pe teritoriul Bulgariei[x].
O deosebită importanţă era acordată sangeacului Bender care era condus de către un împuternit special al Porţii, căruia trebuia să i se supună domnitorul Moldovei. La alegerea acestuia, susţinerea din partea guvernatorului turcesc al Tighinei era hotărîtoare. Implantat adînc în teritoriul Moldovei, sangeacul Bender prezenta o bază operaţională militară pentru armatele turceşti în cazul unor conflicte cu Moldova, Polonia şi Rusia.
Pentru a-şi întări şi mai mult poziţiile în această împortantă regiune geostrategică, Poarta procedează la construcţia unor noi cetăţi în adaos la cele deja existente. În aşa mod, între Chilia şi Oceakov a fost creat un şir neîntrerupt de fortificaţii sub formă de cetăţi sau castele. La nord-vest de Chilia a fost construită puternica fortăreaţă a Izmailului; între Tighina şi Cetatea Albă – cetăţuia de piatră a Palancăi (pe locul unei mai vechi întărituri din lemn[xi] ridicate de moldoveni); pe limba de nisip din faţa Oceakovului a fost ridicată cetatea Kinburn etc.
În jurul acestor cetăţi, ca un adevărat brîu de protecţie, se întindeau pămînturi cedate de către sultan vasalilor săi tătari nu numai pentru a-şi paşte vitele, dar şi în calitate de bază de atac împotriva ghiaurilor (numele dat de turci creştinilor – n. a.). Între anii 1593-1617, în stepa Bugeacului se stabilesc tătarii nogai din Crimeea.
Marile puteri ale timpului, sesizînd importanţa geostrategică a Bugeacului, s-au străduit, cel puţin, să restabilească „status-quo”-ul de pînă la cucerirea otomană. Desigur, la mijloc erau propriile interese egoiste şi nicidecum bunăvoinţa (de fapt, inexistentă) faţă de Ţara Moldovei. Granzii Europei medievale preferau o Moldovă mică şi slabă la gurile Dunării decît un puternic Imperiu Otoman.
La sfîrşitul secoluluii XV, Polonia şi Ungaria au dorit restabilirea hotarelor Moldovei dinaintea anului 1482 şi din cauza faptului că sperau, în aşa mod, să-şi restabilească poziţiile pierdute la Marea Neagră. Ungaria – la Chilia (deja, prin Moldova atunci vasală a Coroanei Ungare), iar Polonia – în Bugo-Nistria. În secolele XVII-XVIII în „corul binefăcătorilor” se includ vocile Rusiei (în anul 1654 – prin Alexei Mihailovici şi în 1711 – prin Petru I) şi a Austriei (tratativele de la Karlowitz din anul 1699)[xii]. Şi în acest cazuri, marile puteri au urmărit propria lor dezenclavizarea la Marea Neagră prin intermediul Moldovei.
În timpul tratativelor de pace de la Karlowitz, Polonia a cerut Imperiului Otoman ca acesta să părăsească Bugeacul şi să-i cedeze dacă nu întreaga Moldovă, atunci „măcar”… Bucovina. Turcia a respins pretenţiile poloneze, motivînd prin faptul că sultanul nu are nici un fel de drepturi asupra teritoriului vasalului său şi nu putea să cedeze Poloniei ceea ce nu-i aparţinea. Păcat că asemenea argumente nu au fost invocate de turci în anii 1775 ţi 1812 cînd au permis ca din teritoriul Moldovei să fie rupte, respectiv, Bucovina şi Basarabia.
RUSIA ŞI PROBLEMA BUGEACULUI, ALIAS BASARABIA, PÎNĂ LA RĂZBOIUL RUSO-TURC DIN ANII 1806-1812
Importanţa geopolitică Basarabiei a fost întotdeauna apreciată la justa valoare de către domnitorii Moldovei. Astfel, Ştefan cel Mare, în anul 1477, prin ambasadorul său la Veneţia, sublinia: „…Căci sînt sigur că turcul (sultanul – n. a.) însăşi va veni împotriva mea pentru cele două locuri ale mele, Chilia şi Moncastro (Cetatea Albă), care îi sînt foarte cu supărare… . Şi Înălţimea Ta te poţi gîndi că aceste două locuri sînt toată Moldova[xiii].
Nu în zadar se spune, că „Gura păcătosului adevăr grăieşte!”. Iată cum aprecia importanţa geostrategică a Chiliei şi Cetăţii Albe sultanul Baiazid al II-lea – „ …ajunseserăm la o cetate a lui Ştefan, zisă şi Chilia, care e cheie şi poartă pentru toată Ţara Moldovei şi Ungariei şi a Ţării de la Dunăre (Muntenia – n. a.) şi „ …cu numele de Cetatea Albă care e cheie pentru toată Polonia, Rusia, Tătaria (Hanatul tătarilor din Crimeea – n. a.) şi toată Marea Neagră.[xiv]
Marele domnitor moldovean a încercat prin toate mijloacele să păstreze integritatea teritorială a statului său. Iată de ce el a recunoscut rînd-pe-rînd suzeranitatea Poloniei şi a Ungariei, deşi, era pe deplin conştient de şubrezenia acestor alianţe şi de scopurile adevărate urmărite de aceste puteri. În această ordine de idei se înscrie şi încercarea de a stabili legături dinastice cu Rusia prin nenorocitul mariaj al fiicei sale Elena[xv] (în istoria rusă cunoscută sub numele de Elena Voloşanca) cu ţareviciul (moştenitorul tronului rusesc) Ivan, nepotul marelui cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea care, după căsătoria sa cu Sofia Paleolog, îşi ia titlul de ţar[xvi].
Prin acest act, Ştefan cel Mare a intenţionat să-şi asigure sprijinul Rusiei Moscovite în lupta sa cu Imperiul Otoman şi vasalul acestuia, Hanatul Crimeei. Un atac rusesc sau cel puţin ameninţarea cu acesta, ar fi asigurat neimplicarea tătarilor în iminentul război cu turcii. Rusia, însă, era preocupată de rivalitatea cu Polonia şi ea însăşi avea nevoie de sprijinul tătarilor din Crimeea. În afară de aceasta, lipsa unui hotar comun între cele două ţări ortodoxe, împiedica o colaborare militară directă şi efectivă.
Contactele militare şi diplomatice dintre Moldova şi Rusia au fost, practic, întrerupte pentru aproape două secole. Imperiul Otoman se afla în ascensiune şi statul rus aflat în plin proces de consolidare nu se putea implica în problemele vecinilor săi. Războaiele dintre Rusia şi Polonia au continuat aproape pe tot parcursul secolului XVIII şi primei i-au fost necesare sforţări uriaşe pentru a deveni un factor de decizie în sud-estul Europei.
În anul 1656, după ce Rada de la Pereiaslav a hotărît unirea Ucrainei la Rusia, ţarul Alexei Mihailovici încheie un tratat secret cu domnitorul Moldovei Gheorghe Ştefan. În document se stipula, printre altele, restabilirea suveranităţii moldoveneşti asupra Bugeacului. În el se puteau citi următoarele: „… teritoriile şi cetăţile pe care Turcul le-a desprins de Moldova, şi anume: Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi provincia Bugeac, Ţarul Rusiei le va recîştiga şi le va reda Principatului Moldovei jure haereditaria”[xvii]. Acest tratat însă aşa şi a rămas doar o declaraţie de intenţii. Or, fortuna militară le-a surîs din nou polonezilor, iar tătarii din Crimeea au întreprins incursiuni de jaf în sudul Rusiei. Alexei Mihailovici a fost nevoită să se mulţumească numai cu Ucraina de pe malul stîng al Niprului şi să renunţe la preconizata alianţa anti-otomană cu Moldova.
Ţara Moldovei revine în vizorul atenţiei Moscovei o dată cu întronarea ca ţar a lui Petru I (din anul 1721 – împărat). În această perioadă, Imperiul Otoman intrase într-o perioadă de criză care s-a prelungit trei secole şi s-a încheiat definitiv în anul 1922, odată cu abrogarea monarhiei şi proclamarea Republicii Turce. Ambiţiosul ţar rus intenţiona cu tot dinadinsul să traducă în viaţă proiectul geopolitic rusesc de pe timpurile lui Ivan al III-lea expus într-o formă metaforică în renumita legendă despre Mitra Albă („Skazka o Belom Klobuke”[xviii]). Cea mai apropiată, veche şi dorită ţintă era Constantinopolul sau Ţarigradul spre care şi-au îndreptat atenţia primii cneji încă varegi[xix] ai Rusiei Kievene (Igor, Oleg şi Sviatoslav).
Cea mai nimerită ar fi fost calea prin Ţările Româneşti unde populaţia era dispusă prieteneşte faţă de fraţii lor de credinţă şi aprovizionarea armatei nu ar fi întîmpinat asemenea greutăţi. Prezenţa rusă la Dunăre, însă, ar fi încurcat toate iţele Vienei şi Varşoviei care aveau propriile lor planuri geopolitice în regiune. Iată de ce, austriecii şi polonezii au făcut tot posibilul pentru a-i convinge pe Sofia şi tînărul Petru I să-şi concentreze eforturile în direcţia Perekopului şi Azovului.
Într-u îndeplinirea proiectelor sale geopolitice, Petru I a recurs la tratative secrete cu domnitorii Ţărilor Româneşti, Dimitrie Cantemir (Moldova) şi Constantin Brîncoveanu (Muntenia). Între trimişii acestora şi Petru I, în anul 1711, la Luţk, a fost încheiat un tratat secret care prevedea trecerea acestor state sub protectoratul („oblăduirea”) Rusiei.
Tratatul prevedea, printre altele, restabilirea graniţele istorice ale Moldovei în perimetrul lor de pe timpurile lui Ştefan cel Mare, precum urmează: „Pămînturile principatului, după vechea hotărnicire moldovenească, asupra cărora Domnul va avea drept de stăpînire, atît cele cuprinse între rîul Nistru, Cameniţa, Bender cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginele Poloniei, după delimitările făcute cu aceste ţări[xx].
Acelaşi lucru rezulta şi din proclamaţia lansată de către Dimitrie Cantemir către supuşii săi în care se spunea: „Dar, necredinciosul, Păgînul, care nu respectă jurămîntul dat, ne-a distrus fortăreţele şi pe altele le-a ocupat: Tighina, Cetatea Albă, Galaţi, Reni, Soroca, Ismail şi alte localităţi pe Dunăre şi în tot districtul Bugeacului… Şi cetăţile care ne-au fost luate de tirani, ne vor fi date înapoi aşa cum spune Majestatea sa Ţarul în proclamaţia sa…[xxi].
De fapt, ţarul rus nici nu a avut de gînd să-şi respecte angajamentele asumate. În contestatul „Testament al lui Petru I”[xxii] au fost dezvăluite într-un mod destul de franc adevăratele scopuri urmărite de politica externă rusă vizavi de popoarele creştine aflate sub dominaţia otomană.
Ruşinoasa înfrîngere de la Stănileşti[xxiii] l-a făcut pe ţarul rus să renunţe temporar la proiectele sale geopolitice în această regiune, iar Moldova a mai pierdut încă o cetate de o importanţă strategică – cea a Hotinului aflată în nordul ţării.
După Campania de la Prut a lui Petru I, armatele ruse încă de douăsprezece ori au folosit teritoriul Ţărilor Româneşti în calitate de teatru al operaţiunilor militare împotriva Turciei Otomane. Aceste campanii au spulberat definitiv iluziile românilor şi celorlalte popoare balcanice legate de rolul „eliberator” al Rusiei.
Alexandru Savin, Benedict Moldoveanu
Sursa: http://mdn.md

__________________________________
[i] Un uriaş imperiu cu centrul în oraşul Horezm (Uzbekistanul de astăzi – n. a.) care cuprindea teritoriile actuale ale Iranului, Uzbekistanului, Turkmeniei, Kirghiziei, Tagikistanului, Afghanistanului şi Pakistanului. În fruntea lui se aflau monarhii care purtau titlul de şahinşah (împăratul împăraţilor) după tradiţia persană.
[ii] Nukeri (literalmente – slugă) – ostaşii mogoli care făceau parte din unităţile de elită ale hanilor tătaro-mongoli. Amintim că mongolii formau doar o mică parte din hoardele care au supus o mare parte din megacontinentul euro-asiatic, majoritatea alcătuind-o cei din triburiel supuse sau aliate.
[iii] Arpad – legendarul han al ungurilor (maghiari) care i-a adus pe aceştia în Cîmpia Panoniei şi a pus începutul dinastiei regale ungare care-I poartă numele.
[iv] Este naiv de a-i numi români pe Ioan Huniadi (Iancu de Hunedoara) sau pe Matias Corvin (Matei Corvin) numai din simplu motiv că în vine le curgea sînge românesc. Românismul este în mod indispensabil legat de Ortodoxie, iar cei din familia Huniadi-Korvin demult se convertiră la catolicism (o condiţie obligatorie pentru un boier român din în Transilvania de atunci pentru a-şi păstra statutul de nobil). Dealtfel, nu ştiu cum Iancu de Hunedoara (Ianuş Huniadi), dar Matei (Matiaş) Korvin, la sigur că nu mai cunoştea nici un cuvînt româneşte.
[v] Fenomenul în cauză a fost destul de răspîndit printre români. Astfel, aceeaşi mocani munteni împreună cu cei din Ardeal şi Maramureş au populat cîmpiile deluroase ale Bugo-Nistriei. Asemănările dintre arhitectura tradiţională din satele de peste Nistru şi cele maramureşene este pur şi simplu izbitoare, la fel ca şi folosirea în vorbirea curentă a unor regionalisme şi o pronunţie absolute endemică.
[vi] În Ţările Româneşti ei erau cunoscuţi sub denumirea de lotri, de la latinescul „latrones” (hoţi, tîlhari).
[vii] Armatele turceşti erau conduse personal de către sultan numai în cazuri extraordinare. De obicei, conducerea era încredinţată Marelui Vezir, chiar dacă sultanul se afla cu oastea. Astfel, în cazul unei nereuşite, toată răspunderea o purta vezirul, sultanul păstrîndu-şi „faţa”. Victoria, însă, era atribuită în întregime sultanului, contribuind la creşterea prestigiului acestuia.
[viii] Este vorba de plata unui tribut anual (haraci) şi obligaţia de a ajuta cu armată , provizii, transport şi furaje oastea sultanului.
[ix] Regiuni de o importanţă strategică anexate de Poartă de la vasalii săi. Ele constau din cetăţi şi porturi care erau trecute sub administraţia directă a Porţii. Populaţia locală (raiaua sau turma) continua, din punct de vedere jurisdicţional, să se supună vechilor suverani.
[x] Gonţa Gheorghe, Regimul dominaţiei osmane în Ţara Moldovei, revista Cugetul, Nr. 3, Chişinău, 1991, p. 11.
[xi] Palancă – cetate formată dintr-un val de pămînt pe creasta căruia se ridicau îngrădiri din pari ascuţiţi cu vîrful în sus şi turnuri de pază pe la colţuri. Asemenea pălănci întîlnim, practic, pe întreg teritoriul locuit de români, de unde şi numeroasele sate cu acelaşi nume. Evident că din aceste cetăţui de lemn puţin ce-a mai rămas.
[xii] Chirtoacă Îon, Sud-Estul Moldovei şi stînga Nistrului (1484-1699), Bucureşti, 1999, p. 206.
[xiii] Kareţki Aurel, Pricop Adrian, Lacrima Basarabiei, Chişinău, 1993, p. 9.
[xiv] Iorga Nicolae, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, 1899, p. 159.
[xv] Principesa moldoveancă a căzut jertfă unor intrigi de palat şi şi-a terminat zilele în renumita mănăstire Novodevicii unde erau, de fapt, condamnate la o detenţie pe viaţă ţarinele repudiate.
[xvi] Titlul de ţar este o derivată rusească abreviată a titlului de caesar – ţezari – tzari – tari. Prin acest titlu ei doreau să sublinieze faptul că Rusia Moscovită şi ţarii ei sînt moştenitorii de drept ai Imperiului Bizantin cucerit de turci şi ai basileilor (împăraţilor) ei.
[xvii] Gheorghe I. Brătianu, Basarabia, drepturi naţionale şi istorice, Bucureşti, 1995, p. 10.
[xviii] În această legendă se vorbeşte despre faptul că Prima Romă (italiană) şi cea de-a doua Romă (Constantinopolul) au căzut sub jugul păgînilor din cauza propriilor păcate. A III-a Romă (Moscova) va rămîne pentru totdeauna şi, mai tîrziu sau mai devreme, le va uni pe celelalte două sub egida sa. În lumina evenimentelor care au urmat şi chiar a pretenţiilor ţarilor ruşi (Ivan al IV-lea cel Groaznic) de a se considera moştenitori direcţi ai cezarilor romani, acest document poate fi privit ca un manifest programatic geopolitic.
[xix] Varegi – denumirea slavă a vikingilor (normanilor). Războinicii scandinavi au fost cei mai de temut cuceritori şi piraţi ai Evului Mediu Timpuriu. Timp de trei secole (IX-XI) ei au terorizat întreaga Europă. Primul letopiseţ rusesc spune că Novgorudul, care era vestit ca mare centru comercial, i-ar fi chemat pe konungii (cnejii) Sineus, Truvor şi Rurik la domnie pentru a pune capăt anarhiei şi răzmeriţelor dintre uniunile tribale ale slavilor de Răsărit.
[xx] Kareţki Aurel, Pricop Adrian, op. cit., pp. 9-10.
[xxi] Text latin publicat de N. Iorga, Carol al XII-lea, Petru cel Mare şi ţerile noastre, Acad. Rom. Mem. Sect. Ist”, S. II+XXXIII, 1910, pp. 126-127.
[xxii] Testamentul lui Petru I – un document veridicitatea căruia este foarte contestată de către istoricii ruşi. În el sînt trasate direcţiile principale ale politicii externe pe care urma să le urmeze Imperiul Rus. În ceea ceee priveşte Balcanii, ţarul rus propunea urmaşilor săi să folosească pretextul eliberării fraţilor de limbă şi credinţă pentru a înainta spre Strîmtori.
[xxiii] Gurile rele pun această înfrîngere pe contul viciului beţiei de care suferea ţarul rus şi anturajul său. Se spune că armata rusă s-a afundat într-o asemenea orgie, încît nici nu a observat apropierea armatei de peste două sute de mii de oameni a marelui vezir Ahmet. După trei zile de luptă, Petru I a obţinut o capitulaţie destul de onorabilă care i-a permis să se retragă peste Nistru cu еще сu arme, drapele şi voluntarii moldoveni care i s-au alăturat. Astfel, Dimitrie Cantemir, în loc să-şi termine zilele tras în ţeapă sau decapitat în faţa Seraiului din Stambul, a decedat la Sankt-Petersburg, iar capul i-a fost tăiat de către prietenii săi masoni şi înhumat undeva în Scoţia. Ahmet s-a lăsat cumpărat de către amanta lui Petru I, Ecaterina Skavronskaia, într-un trecut nu prea depărtat – o prostituată de regiment. Recunoscător că i-a salvat viaţa şi onoare, Petru I s-a căsătorit cu ea. Ecaterina a devenit prima împărăteasă a Rusiei şi a pus începutul unui lung şir de revoluţii de palat care timp de un secol au zguduit Imperiul Rus şi s-au încheiat abia în anul 1801 cînd a fost detronat şi omorît Pavel I. În urma înfrîngerii de la Stănileşti, Rusia a pierdut Azovul şi a fost obligată să dărîme fortificaţiile de la Taganrog.
(Visited 156 times, 1 visits today)

3 COMMENTS

  1. Salutare. As vrea sa stiu si eu de unde ati luat hartile de mai sus, primele 2 in special? Eu aveam o colectie de harti cu Principatele Romane in epoca medievala si in epoca moderna, evolutia teritoriala si era reprezentarea grafica exact ca si la prima harta, iar prima harta era inclusa in acea colectie. De fapt harta aceasta este dintr-un grupaj de harti si as vrea sa stiu de unde ati gasit harta, poate gasesc din nou blogul de unde am descarcat coelctia de harti. Mersi anticipat.

  2. multumiri autorilor pentru informatiile de nepretuit din istoria popoarelor care au coabitat cu romanii din cele mai vechi timpuri, despre cursul istoriei pentru romani, care nu au prins cele mai potrivite trenuri ale istoriei.Poate nu s-au pozitionat intotdeauna in cele mai inspirate gari sau nu au nimerit un sef de gara prieten cu romanul, lasand sa treaca trenul castigator fara sa-l astepte si pe multimilenarul roma.Din pacate istoria se repeta.Ungurii din nou doresc, peste capul capilori nostrii sa-si aroge drepturi peste teritorii romanesti, dar si altii.treziti-va RMANI !

  3. Un articol,pe masura asteptarilor noastre,plin de stiri si noutati in domeniu! Felicitari publicistului Cezar Machidon si evident autorilor Alexandru Savin si Benedict Moldoveanu! Sa auzim numai de bine!

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.