Generaţia tânără în istoria neamului – între nostalgie şi ipocrizie (partea III)

Generaţia tânără în istoria neamului – între nostalgie şi ipocrizie (partea III)

by -
0 386

Motto: Sinceritatea este sterila, ipocrizia fecunda.

Emil Cioran: din cele doua morale.

România interbelică şi tineretul ei

Imediat după primul război mondial, România întregită în spaţiul ei natural, geografic şi istoric, trebuia să facă faţă unor noi realităţi ce decurgeau din; extinderea teritoriului naţional cu creşterea numerică a populaţiei, diversitatea etnicã, geografică şi ocupaţională, spiritul democratic care pãrea sã se înfiripe, realităţi care însă au fost rapid viciate; pe de o parte de atmosfera politicianistã a timpului, substanţial ajutată de o presă aservită unor interese oculte sau patronate de trusturi strãine, iar pe de altă parte de plutocraţia financiar industrialã care scăpată din mîinile autohtonilor era ajutată la rândul ei de corupţia administraţiei, corupţie ce ajunsese până la vârf. La toate acestea se adăuga şi ameninţarea comunismului sovietic aflat în plină ascensiune, a cărui avanpost în România acelor ani era foarte bine reprezentat de formaţiuni care se intitulau ca fiind democrate şi progresiste. Toate acestea au creat agitaţie în rândurile tineretului, în special al studenţilor care într-un moment de iluminare colectivã şi-au dat seama de pericolul ce pândeşte naţia românã de curând întregitã. În faţa acestor pericole percepute la modul foarte acut de către tineret nu era nevoie decât de o idée, de un imbold călăuzitor pentru a creea acea stare de emulaţie de care tineretul avea atâta nevoie. Acest imbold a fost tocmai idealul naţional, transformat într-un naţionalism manifest de cea mai pură esenţă, aşa cum numai tineretul în puritatea trăirilor lui putea  să-l aibă.
Din fericire pentru neamul românesc, dar şi din nefericire pentru tineretul acestei ţãri, marea  majoritate a tineretului a aderat la idealul naţional, angajîndu-se trup şi suflet mişcãrii care i-a dat culoare şi eroism în perioada interbelicã, dar i-au adus şi  nenumărate nenorociri, nenorociri care aveau să devină o constantă de alungul celor 51 de ani când România a cunoscut cele trei dictaturi, toate de tristă amintire.
Trebuie făcută şi subliniată precizarea că această mişcare s-a nãscut spontan, din dorinţa de a nu permite comunismului sovietic sã se extindã la noi, unde din nefericire ideile comuniste aveau o puternică susţinere în populaţia evreiascã, în presa aşa zis democratã, în muncitorimea derutată de o ideologie egalitaristă şi impinsă către sabotaj economic şi diversiune prin agitatori de regulă străini de ţară şi neam. Ceea ce este mai trist, este faptul că pentru lumea studenţească bună parte din cadrele universitare, nu numai că împãrtãşeau ideile socialiste, dar chiar le promovau de la catedră şi militau în numele lor. Cu toate acestea însă această mişcare avea să se impună viguros pe fundalul social şi politic al acelor vremuri.
„De vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care sã susţină, cã ele vor pleca de la noi, înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza? Consecinţele? Inutil de a le dscuta” spunea C.Z. Codreanu şi istoria avea sã demonstreze din plin spusele lui profetice.

Tineretul studios în viziunea regimului comunist

Este regretabil cã tragedia tineretului român, accentuată odată cu invazia sovietică şi continuată dupã încheierea celui de-al doilea rãzboi mondial, este descrisã cu atâtea menajamente, trecându-se voit cu vederea peste deportările în masă a populaţiei tinere din Basarabia şi Bucovina de Nord, arestările masive în rândurile studenţilor din 1947-1948 apoi 1954-1956, anii grei de puşcãrie pe care tineretul avea să-i îndure în aproape toate închisorile de trist renume ale României bolşevizate, între care şi experimentul Piteşti, poate cel mai grotesc episod din întreaga noastră istorie naţională, despre care autorul nostru nici măcar nu a auzit, pentru că sigur (nu probabil) în calitatea sa de lider al Frontului Democrat Universitar era angajat plenar în procesul de formare a omului nou, devotat trup şi suflet cauzei partidului.
Nu este astăzi pentru nimeni un secret că cei care intrau în structurile noului regim trebuiau să dovedească ataşamentul neţărmurit faţă de noua ideologie. Pentru realizarea acestui scop însă, primul pas trebuia să fie demascarea duşmanului de clasă, care nu era altul decât: colegul, prietenul, fratele, părintele, dascălul, concurentul mai bine pregătit, provenienţa socială, gesturi prin care se putea proba devotamentul faţă de cauza noului regim şi un viitor cât mai favorabil celui care cobora atât de jos, îngroşând astfel rândurile poporului lui Caragiale despre care pomeneam mai sus. În acest context tineretul universitar devine ţinta predilectă a regimului, iar pentru alinierea şi convertirea lui nu s-a omis nici unul din mijloacele pe care mintea omenească le poate imagina, oricât de oribile şi degradante ni se par nouă astăzi.
Aşa cã dacă ne referim la cele patru principii ale idealului universitar pe care autorul le evocã (cu cinism aş spune) constatăm cu tristeţe că nu sunt decât vorbe în vânt, pentru bunul motiv cã ele contravin flagrant principiilor comuniste (atât de dragi autorului) unde; idealul naţional era înlocuit cu idealul internaţionalist, idealul spiritual era concepţia materialist-atee despre lume şi viaţă şi nu tradiţia spiritual creştinã a acestui popor, idealul omenesc nu erau calitãţile omeneşti ale individului în cadrul colectivităţii naţionale ci erau cele cerute de internaţionala comunistã al cărei ideal era omul sovietic, iar idealul profesional nu putea fi altul decât cel pus în slujba socialismului biruitor şi mai puţin propăşirii neamului şi patriei.
Sigur cã mediul universitar a suferit mari schimbãri, unele din ele de adreptul tragice dacã ne referim la epurările masive în rândurile profesorilor, instalãrii impostorilor şi veleitarilor care veneau din eşalonul II, sau, şi mai trist, nu aveau nici-o legãturã cu mediul universitar. Tabloul se completează cum nu se poate mai bine cu introducerea metodelor brutale de educare a tineretului pe principiul « cine nu-i cu noi este împotriva noastră »
Ambele aspecte sunt tratate de autor cu un ton blând şi împăciuitor, ca aparţinând unei periode de cãutãri şi adaptãri, culmea din partea aceluiaşi tineret care pentru această vină trebuia reeducat în cel mai barbar stil posibil. Este de înţeles pentru cã autorul nostru fãcea parte din elita considerată a fi progresistã, calitate în care reprezenta tineretul român, mai ales universitar, în diverse foruri naţionale şi internaţionale. Aproape ne vine a crede faptul cã dacă tineretul nu se mai regãseşte în evenimentele sociopolitice ale comunitãţii naţionale de dupã 1989, este probabil din lipsa activistului politic, sinistra figurã a perioadei comuniste în care acest personaj se identifica cu politrukul de care depindea dacã vei fi sau nu vei fi ceva în viaţã.
Faptul cã astăzi un ministru de externe care se numea Adrian Severin (nu-i aşa cã are un nume?) împreunã cu preşedintele Emil Constantinescu consimt fără condiţii la cedarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa intărind astfel valabilitatea pactului Ribbentrop – Molotov, nu este deloc de mirare, pentru cã ambii sunt produsul societãţii comuniste, a unui învãţãmânt universitar aservit ideilor internaţionaliste în care numai idealul naţional nu-şi avea loc. Afişarea acestui ideal ar fi fost imediat etichetat ca fiind de sorginte legionarã sau fascistã şi taxat ca atare prin ani grei de puşcãrie şi consecinţe personale şi familiale pe termen lung greu de imaginat astăzi.

Studenţimea română şi idealul naţional

M-aş fi aşteptat ca autorul sã fie mai explicit atunci când descrie viaţa universitarã în ansamblul ei şi mai ales atunci când se referă la percepţia studenţimii privind viitorul neamului, care nici pe de parte în acele timpuri nu aparţineau unor grupuri izolate şi exaltate, aşa cum pretinde autorul atunci când se referă la manifestările ei. Un minimum de onestitate ne cere să considerăm astăzi, prin prisma evenimentelor care au urmat (dezmembrarea României din 1940 prin ultimatumul Moscovei şi diktatul de la Viena, ca şi bolşevizarea României după 1944), că percepţia acestui tineret era una foarte realistă şi nicidecum inspirată, alimentată ideatic, finanţată şi coordonată din afară.
Fără îndoială cã prin integrarea naţionalã a celor patru centre universitare: Cluj, Cernãuţi, Chişinãu, şi Timişoara, studenţimea românã a devenit o forţã de care trebuia sã se ţinã seama, aspect pe care politicienii şi autorităţile timpului nu au ştiut şi nici nu au vrut să-l ia în calcul. Cu atât mai mult era necesar acest lucru cu cât aici, în acest segment de populaţie reprezentat de studenţime, se regăsea perspectiva de mâine a României Mari, aşa cã preocuparea faţã de aceastã forţã nu putea fi lãsatã deoparte fără riscuri. În plus, viaţa studenţimii era animatã de orientãri politice noi, între acestea, şi care avea să cuprindă îmensa majoritate a tineretului studios şi nu numai, era sentimentul naţional, care se va dezvolta în cel mai autentic naţionalism menit sã promoveze valorile morale şi spirituale ale poporului bãştinaş, formarea unor caractere oneste, tari şi hotãrâte, educate în spiritul muncii, datoriei, cinstei, dragostei de neam, patrie şi Dumnezeu.
Parte a aceluiaşi tineret, însă într-o proporţie incomparabil mai micã, studenţimea aşa zis „democrată şi (chiar autorul foloseşte ghilimelele) progresistă” cu orientare internaţionalistã, se manifesta deschis prin acţiuni denigratoare şi destabilizatoare pentru ţarã, ţarã care în opinia acestor grupãri era imperialistã, multinaţională şi trebuia dezmembrată. Această parte a tineretului, atât de dragă autorului, era înregimentată în formaţiuni politice sau asociaţii puternic stipendiate şi tutelate de partidul comunist român, coordonat la rândul lui din afarã, spre deosebire de tineretul naţionalist cãruia nu i se poate imputa aşa ceva fără riscul de a-i silui memoria (dacă ţinem cont de adevărul istoric şi nu de insinuările proletcultiste postbelice şi care din nefericire sunt prezente şi astăzi), deşi autorul în mod vãdit amestecã lucrurile afirmând cã „ambele curente erau copios susţinute din afara spaţiului naţional”.
Pentru liniştea d-lui Bejan îi aducem la cunoştinţã faptul cã tineretul era foarte conştient de ceea ce fãcea, iar pentru edificare îl sfãtuim sã lectureze eseul lui Octavian Goga „Mustul care fierbe” publicat în anul procesului de la Severin în care bardul transilvan spunea; « mişcarea studenţească, cum s-a mai spus des în Ţara Noastră, e o izbucnire de protestare a instinctului naţional la noi, un strigăt de afirmare a adevărurilor organice ale unui neam, nesocotite de inconştienţi sau batjocorite de elemente distructive interesate » şi continuă « în prima perioadă de formare a unităţii noastre de stat, când clasa conducătoare se lasă răpită adesea de lozinci mici şi inoportune, când dărâmarea metodică a unor intruşi se resimte la toate colţurile, prin graiul imaculat al tinerei generaţii de intelectuali se propagă dreptul nostru la existenţă. Acest adevăr ar trebui să-l pătrundă toţi care pot influienţa opinia publică in ţară: şi băştinaşi şi străini. Cei ce se găsesc la ei acasă să îndrume în sens constructiv pulsaţia vie a instinctului naţional, iar cei oploşiţi pe un pământ binecuvântat să-şi deie seama că prin provocări îndrăzneţe se împinge la extrema limită bătrâneasca răbdare a unui popor » şi încheie avertizând « pe deplin conştienţi, că în cazanul de dedesubt clocotesc patimi ancestrale, strâns legate de însăşi fiinţa noastră, regretând pe cei căzuţi, dar având încredere în sănătatea milioanelor, noi din colţul nostru strigăm încă odată în urechile tuturora: Luaţi aminte ! »
Prin acest lung citat am dorit să relev realităţile timpului prin cea mai autorizată voce. Lecturând articolul în totalitate, autorul cărţii va avea surpriza sã constate nu numai faptul cã tineretul ştia bine ce trebuie sã facã, dar mai mult, era hotãrât sã realizeze idealul naţional chiar cu sacrificiul vieţii, ceea ce istoria perioadei interbelice avea sã demonstreze din plin.
Aşa cã dacã tineretul de stânga putea fi indus în eroare de falsele lozinci care afişau democraţia, egalitatea şi echitatea socialã, lupta pentru pace, victoria proletariatului, dezmembrarea României ca stat imperialist, slogane promovate de partidul comunist sau organizaţii satelite organizate şi conduse din afara graniţelor ţãrii, tineretul naţionalist ştia bine ce vrea şi ce cere, pentru cã el se identifica cu voinţa naţiunii venitã din trecutul milenar şi din strãfundul fiinţei sale, exact în momentul când în sfârşit naţiunea se regãsea în perimetrul ei natural şi dorea sã se afirme în concertul naţiunilor europene. A reduce aceste nobile aspiraţii la problema minoritãţilor (cu care nu avea de a face decât din raţiuni economice şi nicidecum rasiste sau xenofobe cum fals se vehiculează încă) înseamnã a vexa în mod deliberat şi cu rea credinţã cea mai nobilã aspiraţie a românilor din toate timpurile vehiculată de sâmburele ei vital – tineretul. Reamintesc aici cã tineretul acelor vremuri fremăta sub lozinca idolului lor spiritual, nimeni altul decât Nicolae Iorga, care clama peste tot „o ţarã a românilor, pentru români şi numai a românilor » formulare care se identifica cu spiritul vremii.
Confruntãri între cele douã extreme nu prea au fost decât la începuturi, când mişcarea naţionalistã a tineretului român abia se înfiripa. Aş putea cita aici conflictul şepcilor leniniste, când extremiştii de stânga au fost forţaţi la Iaşi sã renunţe la portul acestor embleme bolşevice, dupã un conflict cu studenţii naţionalişti şi apoi forţarea reintroducerii slujbei religioase la deschiderea anului universitar dupã ce senatul universitãţii ieşene, format în majoritate din profesori   cu vederi de stânga, a hotãrât înlãturarea serviciului religios care data de la înfiinţarea învãţãmântului universitar în principate, hotărâre la care studenţii nu au consimţit. Valoarea simbolică a acestor acţiuni nu poate fi negată astăzi, dacă judecăm lucrurile prin prisma timpului, pentru că ele se doreau o barieră în faţa invaziei ideologiei comuniste pe de o parte, iar pe de altă parte ancorarea în tradiţia creştină a poporului atât de apropiată sufletului românesc şi pe care tineretul o intuia în adâncul fiinţei sale.

autor: Valeriu Lupu

Doctor in stiinte medicale

(Visited 59 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.