Fostul deţinut politic Nicolae Purcărea: Bucuriile de spumă din închisoarea de la...

Fostul deţinut politic Nicolae Purcărea: Bucuriile de spumă din închisoarea de la Aiud

by -
0 5811

După ani şi ani de puşcărie, nervii noştri ascuţiţi erau frânaţi de subtila şi nobila putere de înţelegere, care şlefuiseră sufletele noastre. Grea problemă era: cum să faci să treci pe lângă colţuroasele stări de spirit ale fiecăruia? Să vezi cum unul îşi roade unghiile, să vezi cum altul se agită nervos, să auzi cum unul râde zgomotos, iar altul tuşeşte de-şi varsă plămânii; că altul vorbeşte singur, adâncit în lumea lui (pe care nu o mai are); iar altul căuta tovărăşie cuiva pentru a-i tălmăci visurile, iluziile, închipuirile. Era o lume atât de pestriţă, şi totuşi…

Ideea de mai bun, puţin conştientă, era vie în fiecare. Toţi eram robii aceluiaşi jug – cel comunist. Şi ardeam, şi ne măcinam, uneori ne demolam sufleteşte pierzând nădejdea; şi tot aşa, seara ne rugam fiecare cum puteam şi ne culcam îmbrăcaţi cum eram, ca a doua zi să o luăm iarăşi de la început. „Şi aşa au trecut în zbor anii. Radule, Radule!” (Radu Gyr)

Bucuriile de spumă, create de lupta omului cu el însuşi

Şi câte speranţe, câte amăgiri! Bucur Stănescu le spunea „bucurii de spumă”, create de lupta omului cu el însuşi, de a se regăsi, de a depăşi crunta realitate, de a ajunge la acel echilibru care să îţi dea puteri. Agăţat de muchia prăbuşirii să fii tot om, să revii la linia de plutire, să îţi găseşti verticalitatea.

Mă întreb, bineînţeles, după ani şi ani, cum a putut Steinhardt, monahul Nicolae de la mănăstirea Rohia, să scrie „Jurnalul fericirii”, când viaţa lui a fost aşa de zbuciumată? Sau a trăit „taina bucuriilor de spumă”? Este foarte greu de pătruns în tainiţele cele mai dosite ale sufletului omenesc. Sunt prea învolburate, cascade ce te rostogolesc în hăuri, sunt linişti amăgitoare. Rezişti dacă îţi găseşti echilibrul, dacă îţi găseşti „taina bucuriilor de spumă”. Şi noi îl aveam. Ştiam de dihotomia născută din lupta contrariilor, lupta noastră cu ideea comunistă. Noi – creştini, ei – atei. Noi – naţionalişti, ei – internaţionalişti sau, mai bine zis, fără patrie. Noi, cu dragoste creştină, încercam să aducem soarele în casa omului; ei, cu ura viscerală care îi mâna în luptă, să distrugă, să spulbere existenţa binelui, să nege existenţa spiritului. Noi cu binele – „ajută-ţi fratele căzut în nenorocire, nu-1 lăsa. Să laşi în urma ta zâmbete şi lacrimi de bucurie”. Ei cu ura, teroarea, frica, lăsau în urma lor durere şi lacrimi şi câte şi mai câte… De aceea, nu efemerul, amăgitorul zvon cotidian ne menţinea echilibrul, ci ruga către Cel Ceresc. Mila Domnului şi a Preacuratei Sale Maici o imploram. Şi ei ne-au adus la liman.

Nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor

Nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor, el iese biruitor. Şi ne mai ţinea ceva în echilibru: credinţa noastră că într-o bună zi vom birui, că negurile se vor risipi, că porţile ferecate ale temniţelor vor cădea şi ele. De aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat. Miracolul s-a realizat. Dumnezeu nu a lăsat răul să-L învingă.

A dat Dumnezeu să pornesc şi eu spre Aiud. Am răsuflat uşurat. Ce mare binecuvântare! Să dau jos lanţurile. Era prin toamna anului 1959. Niciun semn de schimbare, de noi evenimente. Totul parcă intrase într-un fel de apatie. Liniştea de pe celular era morbidă. Nimic nu se mişca. Un mormânt în care uşile parcă erau capacele care închideau sau deschideau acest cavou. Gardienii acestor fantastice cripte alergau de la un capăt la altul. Cheile erau instrumentul cu care ei operau. Şi alergau de la o celulă la alta, ba deschideau şi luau pe câte unul, ba mai priveau pe vizetă. Şi pentru a nu se auzi paşii lor, ei erau încălţaţi peste cizme cu nişte papuci de postav. Mai aveau un ajutor, plantonul, omul care era dispus la orice, de la fapte minore (spălatul pe jos, măturatul, căratul hârdaielor şi dat masa), la fapte mari (umbla cu şoapta, cu pâra la domnul gardian). Plantonul, în plus, îşi făcea datoria. Putea face şi fapte bune, ca Luca Damaschin.

Celularul, vestitul celular de la Aiud, care de-a lungul anilor a comprimat vieţile a mii de osândiţi, a fost prezentat de Radu Gyr în poezia „Blestemul Aiudului”.

„Aiudule, Aiudule,/ Temniţă cruntă,/ fă-te, zăludule,/ piatră măruntă!

Aiudule, Aiudule,/ fiară năucă-/face-te-ai, crudule,/ fum şi nălucă!”

Ajuns la Aiud, am fost dus într-o celulă la etajul al treilea, din care nu am mai ieşit – am stat doar la izolare ani de zile. Celula era de doi metri pe patru. Avea câte două rânduri de paturi suprapuse, de o parte şi de alta, în care dormeam câte doi inşi într-un pat, iar la mijloc, între paturi, mai rămânea un loc îngust cât să treacă un om. Dar pentru că noi eram livizi şi scheletici ne strecuram şi câte doi, frecându-ne unul de altul. Uneori era şi o măsuţă în celulă, dar nu lipseau niciodată înmiresmata tinetă de murdărie şi butoiaşul de apă. Geamurile erau zăbrelite, încât în celulă era o semiobscuritate. „Prea multă lumină strică la bandiţi!”. Era şi un calorifer în celulă, dar funcţia lui a fost enormă. Nu s-a găsit cuvântul care să concretizeze valoarea imensă pe care avut-o de-a lungul anilor. A fost aparatul nostru de transmis (de comunicat) patru etaje pe verticală şi încă patru alături. Pe ţevile lui se vorbea, se învăţa şi se făceau cursurile universitare, căci Morse a devenit pentru noi limbajul universal.

Binecuvântată să fie invenţia lui Morse!

Binecuvântată să fie invenţia lui Morse, căci toţi comunicam de la parter la etajul al patrulea şi colateral. Punctul era punct (bătaie scurtă), iar linia două puncte unul după altul. Şi sistemul funcţiona de ani şi ani de zile. Până ne prindea gardianul. Şi apoi… la izolare.

Era chemat unul sau altul la ţeavă, ni se anunţau mişcările de pe celular (cine a mai venit, cine a plecat, cine a fost mutat), alarma (un anumit semnal care însemna percheziţie, inspecţie). Toate acestea le ascultam la ţeavă. O odă ar fi trebuit închinată ţevii!

Să ne întoarcem la celulă. Eu mai lipseam ca să fiu al optulea. În celulă am dat numai de cunoscuţi: Nae Grozavu, coleg cu mine la Academia Comercială din Braşov; apoi nea Nae Lupu, avocat din Sibiu, magistrul Aurel Dragodan, care făcea puşcărie din 1942, elev atunci, poet acum, Vasilică Purice, ce trăia doar cu un singur plămân, Moş Atanasiu din Focşani şi alţii de care nu îmi mai aduc aminte. Atmosferă plăcută. Se învăţau poezii, limbi străine. Nea Nae Lupu era o mică enciclopedie. De la el reţin cele cinci cărţi, primele în cultură: Biblia, Iliada şi Odiseea (epopee homerică), Videle şi Pancia Tantra (epopee indiană), Cântecul Nibelungilor (epopee germană), Kalevala (epopee finlandeză).

Cultura o acumulezi studiind marile epopei ale popoarelor şi istoria lor, precum şi istoria diferitelor ştiinţe. Şi când vorbea nea Nae Lupu (fiind avocat), parcă era la bară: cu convingere, cu patos, gesticulând, încercând să ne convingă de importanţa şi adevărul spuselor lui. Şi toţi îl ascultam cu aviditatea elevului care soarbe din ochi spusele profesorului.

Magistrul era tăcut, îşi compunea în minte poeziile, apoi după un timp ni le spunea şi nouă. Am dormit cu el luni de zile în acelaşi pat, el la un capăt eu la celălalt. Eram amândoi subţirei.

Îmi amintesc câteva versuri din poezia lui, „Ideal”: „Fata din poveste, fata de împărat/Preschimbată-n iute pasăre măiastră/De privirea iute fuge şi se-ascunde,/Măi Ochilă, frate, n-o zăreşti niciunde?/Sau ţi-a curs şi ţie bezna-n pleoape, grea?/Pasăre măiastră, pasăre măiastră,/Simt că niciodată n-o să-ţi dau de urmă”. Şi aşa, cu gândul la aceste păsări măiestre, în zborul lor peste „bezne de tuci”, au trecut anii, am trecut şi noi.

Ne înţelegeam bine cu toţii. A mai venit în celulă un tânăr, înalt, „înconvoiat peste întrebările lumii”, sta ghemuit în fundul patului şi nu zicea nimic. L-am lăsat o zi, două şi apoi l-am luat la întrebări. Am uitat să menţionez că atunci când intrai în celulă, dacă nu erai cunocut cu vreunul, spuneai cine eşti, ce profesie ai, de unde vii, pentru ce eşti condamnat sau în ce lot eşti condamnat. Amicul nostru în cauză se prezentase Viorel Bucevski şi atât. Am început să-1 luam la rost.

– Domnule Bucevski, cu ce te ocupi?

– Sunt pictor, fu răspunsul lui tăios.

– Cum este posibil, domnule, să taci şi să nu ne spui nimic? Te rugăm, vorbeşte-ne despre artă, despre curente, despre şcoli de pictură. Hai să facem un şah (pâine amestecată cu săpun)!

Şi omul, care deja căzuse pe panta disperării, a început să se trezească la viaţă, ca până la urmă să intre în rând cu oamenii, ca mai târziu să afirme: „Uite, Nae Purcărea m-a scos la viaţă”.

Mai reţin pe Moş Atanasiu din Focşani. Era în vârstă, dar cu moralul foarte bun. Slab, numai pielea şi osul pe el. Îi plăcea în fiecare dimineaţă să facă gimnastică şi, de slab ce era, oscioarele lui făceau „trosc, trosc”, de era mai mare nu gimnastica lui, cât amuzamentul nostru.

Şi acum să mă opresc asupra pedepselor. Pedepsele erau date pentru toate nimicurile, dar în special pentru că te prindeau vorbind la ţeava. Şi pedepsele se adunau vara şi se executau iarna, când era gerul mai mare, în nişte celule special amenajate. Celula respectivă avea un pat rabatabil. La ora cinci, când se suna deşteptarea, se ridica şi patul la perete. Ger, ger de îngheţa apa. Pe jos ciment, peste care se arunca apă. Aveai doar o cărămidă pe care puteai să mai stai. Mâncarea la şapte zile, o cană cu apă pe zi. Când intrai la izolare, te dezbrăca de flanel, de cojoc, rămâneai numai cu cămaşa şi cu zeghea. Zeghea – veche, străvezie, subţiată de vremuri. Pantalonii, de asemenea. În aceste haine trebuia să stai şapte zile şi, dacă aveai „norocul” să mai ai şi alte pedepse, te mai ţinea şapte zile. Trebuia toată ziua să te plimbi prin celulă, căci altfel încremeneai de frig şi, bineînţeles, după atâtea zile, tusea, junghiul în coaste, toate erau la ordinea zilei.

Am uitat să menţionez că patul era cu gratii pe el, fără nimic altceva, fără saltea, fără pătură. Ajunşi înapoi în celulă, fraţii trebuiau să te frece, să te dezgheţe, căci junghiurile intercostale făceau din tine neom şi mare lucru era să scapi fără răceli sau alte guturaiuri.

Între timp s-a format un atelier de artizanat, condus de Teliu Udroiu, care era pictor. Acolo ne aducea oase, ciolane de vită, din care făceam plăcuţe şi apoi mici mărţişoare. Era prin primăvara anului 1963. Băieţii de la bucătărie ne trimiteau ciolane cu măduva în ele. Scuturam într-o farfurie măduva, care constituia un plus de hrană.

Ce se întâmplă dacă, după un colţ, va apărea mâna lui Dumnezeu?

Ceea ce trebuie să subliniez este faptul că la Aiud începuse „reeducarea lui Crăciun”, colonelul Gheorghe Crăciun, un nume care completează galeria celor mai odioşi criminali ai regimului comunist. Muncitor, ridicat şi cultivat de partid, a fost şef de Securitate la Sibiu, apoi la Braşov şi, în final, a fost însărcinat de partid cu reeducarea deţinuţilor politici de la Aiud. Domnul colonel Crăciun, înalt, voluminos, îşi purta burta scoţând-o la înaintare, cu mândrie proletară, arogant nevoie mare, căci marea lui plăcere era să umilească pe toţi intelectualii.

– Bă, Ţuţeo! Bă, popă! După ce sovieticii au ajuns pe Lună, ce vă faceţi voi cu Dumnezeul vostru?

Iar un umil preot i-a zis:

– Ar fi bine să luăm pe loc repaus, domnule colonel! Ce se întâmplă dacă, după un colţ, va apărea mâna lui Dumnezeu?

Mai zise colonelul ceva, apoi, parcă savurându-şi victoria, plecă grăbit cu toată suita lui. Câtă satisfacţie pe el să umilească şi să-şi aroge superioritatea!

La Aiud, în ultimii ani ai detenţiei, după 1960, erau numai legionari pe care trebuia să-i adapteze la noile forme de viaţă socialistă, dar, bineînţeles, printr-o nouă reeducare. Nu gen Piteşti de data asta, ci printr-un anumit rafinament de constrângere, de umilire, de depersonalizare, de lepădare de sine. Zarca Aiudului gemea de lume, lume care nu înţelegea după douăzeci de ani de detenţie să abdice de la principiile legionare.

Aiudul – închisoare grea care, după 1941, a fost în permanenţă locul de detenţie al legionarilor. După aşa-zisa rebeliune, termen impus de Antonescu pentru a-şi camufla lovitura de stat, toţi legionarii, în special intelectualii, au fost întemniţaţi acolo. Şi câte frământări, câte zvârcoliri de-a lungul timpului!

A fost mai întâi perioada maiorului Munteanu, cu zbaterile, cu orgoliile lui Antonescu, transpuse în practică de directorii de închisoare: „să mergeţi pe front, să vă reabilitaţi”, strigau acoliţii lui Antonescu.

Apoi perioada 1949-1952, cu Koller, cu Dorobanţu, când au murit de foame cu sutele. Numai auzeai că încep să sughită, şi sughiţau până mureau. Şi câte revolte, câte bătăi şi greve ale foamei declarate de deţinuţi au fost, în toată gama posibilă şi imposibilă, de tomuri peste tomuri s-ar putea închega numai despre Aiud.

Acum suntem în 1963 şi li se impuse de către occidentali, drept condiţie pentru a face deschiderea spre Apus, eliberarea deţinuţilor politici. Şi vrând-nevrând a trebuit să se conformeze, dar nu oricum. Au vrut să mai smulgă ceva de la noi, au vrut să ia declaraţie de supunere, de renegare, de abdicare de la idealul legionar. Bineînţeles, prin constrângere. Aşa a murit George Manu: nu i-au dat medicamente pentru că nu a vrut să se lepede de Mişcarea Legionară. Aşa au murit Gicu Jimboiu şi alţii.

Veghea – Publicaţia Generaţiei Neaşteptate, Via http://vlad-mihai.blogspot.com/

(Visited 185 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.