Formarea religioasă din școală și din biserică

Formarea religioasă din școală și din biserică

by -
0 473

Culturalizarea religioasă presupune o conlucrare dintre mai mulți factori ai educației care vor contribui la conturarea personalității din acest punct de vedere. Pledăm pentru un aport corelativ, armonizat și specializat funcție de competența și specificitatea fiecărui perimetru de formare în parte. Din perspectiva educației religioase, școala și biserica nu se află în relație de opoziție sau concurență reciprocă, ci de continuitate sau completitudine, în limitele propriilor lor ținte, responsabilități sau posibilități.

În tradiția cultelor creștine, există o experiență semnificativă în a realiza o formare religioasă prin cateheză. În spațiul ortodox autohton, activitățile de acest gen au prins contur, într-un mod sistematic, instituționalizat și permanent, mai ales în anii de după 1989. Aceasta face ca aportul compensator al școlii să devină necesar sau chiar obligatoriu pentru cel ce dorește o formare consistentă în acest sens (nu punem familia în chestiune, dat fiind că aceasta, de cele mai multe ori, dovedește un „analfabetism” religios). Întrebarea care se ivește este următoare: cât poate sau îi este îngăduit fiecărei instanțe să realizeze parcursuri de formare religioasă? Putem vorbi de o specializare a celor doi factori în a veni cu oferte particularizate? Până unde se poate merge cu formarea religioasă în școală și unde începe acțiunea bisericii pentru a completa sau aprofunda acest parcurs? Ce tipuri de obiective, conținuturi, activități, strategii sunt recomandate școlii și care sunt cele ce se cer a fi balansate către spațiul eclezial?

Dacă se acceptă ideea ca educația religioasă să se realizeze instituționalizat, prin practicile didactice din școală, asigurate de personal didactic specializat, atunci aceasta ar avea ca scop însușirea unui bagaj conceptual specific raportării la faptul religios, cunoașterea specificului fenomenologiei corpusului spiritual din perspective multiple (istorice, teologice, filosofice, cultice, practice, sociale etc.), identificarea și însușirea valorilor confesiunii de apartenență, raportarea interdisciplinară și interconfesională la aceste valori, valorificarea unor dimensiuni formative ale registrului religios etc. Perspectiva de prezentare în context didactic se cere a fi realizată printr-o anumită echidistanță și de-subiectivizare, fără pre-valorizări negative sau raportări maniheiste (de tipul „noi suntem buni pentru că ceilalți sunt răi”). Desigur, dat fiind că fiecare profesor de religie aparține unui cult, este dificil să pretinzi acestuia ne-implicare atitudinal-afectivă, neutralitate totală, obiectivitate absolută. În fond, nici la alte discipline nu e de dorit o astfel de distanțare. Orice profesor trebuie să creadă în ceea ce transmite, se „solidarizează”, într-un fel, cu fondul de valori pentru care face vorbire (până și profesorul de fizică, de pildă, dă de înțeles că teoria lui Einstein, pe care o predă la un moment dat, este importantă).

Cateheza, ca acțiune de formare asigurată în spațiul eclezial, de către personalul de cult sau adiacent acestuia (preotul, teologul laic etc.), reprezintă o prelungire sau adâncire a formării pe linie comportamentală în strânsă legătură cu aliniamentele confesionale concrete. În relație cu educația religioasă, această pregătire vizează mai cu seamă atitudinile, credințele, conduitele dezirabile cerute de comandamentele religiei respective. Publicul este compozit din punct de vedere cronologic, diferențiat statutar sau din punctul de vedere al „echipării” culturale. Din perspectivă procedurală, e mult mai greu să faci cateheză decât educație religioasă în școală. De aceea poate, e riscant să substituim educația de acest tip din școală cu catehizarea ce presupune alte coordonate teleologice, de conținut și procedurale. Desigur, și preotului i se cere o competență didactică, dat fiind că în această situație preschimbă „haina” de sacerdot în cea de „învățător” (de aceea, viitorul preot trebuie să primească în perioada de formare inițială și o pregătire psiho-pedagogică).

Între educația religioasă și cateheză există o strânsă legătură. Educația religioasă vine cu o perspectivă generalistă care asigură o bună particularizare, acum sau în perspectivă, prin catehizare. Educația religioasă prezintă, propune și semnifică un set de valori, cateheza contextualizează, exemplifică, promulgă, pledează pentru aceste valori. Educația religioasă oferă cunoștințe, catehizarea formează conduite. Educația religioasă are un aport pregnant în ce privește intelectul, curiozitatea, fondul cultural, cateheza se adresează dimensiunii afective, consolidează sentimentul, trăirea, credința. Desigur, demarcațiile nu sunt nete, scoatem în evidență doar accente care să evidențieze caracteristici și particularizări.

De bună seamă, educabilul – sau cel ce îl tutelează, în virtutea unor garanții date de normativele juridice subsecvente, poate să aleagă, simultan sau succesiv, ambele parcursuri de formare, ce ele însele trebuie garantate și nu marginalizate prin desconsiderări publice, unilateralizări sau îngrădiri administrative. E dreptul individului de a putea alege din mai multe variante (inclusiv prin raportare la un palier indiferentist sau laicizat, garantat juridic), dacă acesta dorește. Important e ca nicio variantă să nu fie inferiorizată în raport cu o alta. Oricum, procedural vorbind, ele nu pot fi substituite reciproc (cum ar fi, educația religioasă actuală prin cateheza de mai târziu), ci trebuie să coexiste astfel încât cel care aspiră spre ambele să aibă șanse reale de accedere și de formare în sensul dorit.

(autor: Constantin Cucoş, articol apărut în Lumina Educației, supliment lunar al Ziarului Lumina, nr. 1, februarie, 2015)

(Visited 64 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.