Folclorul românesc, sub aripa cerului

Irina Airinei: Cea de a 25-a Conferinţă Generală UNESCO (Paris, 1989) a adoptat o Recomandare referitoare la salvgardarea culturii tradiţionale şi a folclorului, privite ca parte a patrimoniului umanităţii, căreia guvernele de pretutindeni ar trebui să îi acorde atenţie şi sprijin. Aţi fost membru al Comisiei naţionale pentru salvgardarea patrimoniului imaterial. Care sunt priorităţile acestei Comisii?

Acad. Sabina Ispas: În 2003, România a aderat la Convenţie şi s-a organizat această comisie, care ţine de Ministerul Culturii, în cadrul căreia am şi realizat un repertoriu al patrimoniului intangibil şi am reuşit să facem primul volum bilingv. Am editat acest prim volum pentru patrimoniul imaterial, în vederea conservării lui prin strategii naţionale; demers dificil. Patrimoniul imaterial e foarte greu de conservat, ţine de sistemul de gândire şi de exprimare, de mai multe tipuri de limbaje  care trebuie să beneficieze de un context favorabil dezvoltării active. Repertoriul este elaborat de membrii Comisiei naţionale pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, comisie din care eu am demisionat. Am considerat că metoda mea de lucru este mai apropiată de academism, de cercetarea fundamentală şi poate că alţii ar fi vrut să fie o strategie mai apropiată de mişcarea culturii de masă şi a interpreţilor profesionalizaţi. Or, din punctul meu de vedere nu asta ar fi trebuit să fie baza, ci cercetarea fenomenului real din care să rezulte modelul cultural după care să se gândească strategia prin care se conservă modelul. În urma eforturilor unor specialişti ai Academiei Române, printre care mă număr şi eu, România a obţinut înscrierea pe lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii a două dintre emblemele sale culturale: Ritualul Căluşului şi Doina. Există un model al culturii româneşti, un stil specific care poate să coexiste foarte bine alături de altele dar trebuie conservat sensul şi nu forma.

I. A.: România are avantajul de a deţine încă valori  de patrimoniu material şi imaterial vii. Cum pot fi  ele prezervate?

S. I.: Eu credeam sincer în posibilitatea constituirii unor zone mici pe care le-am numit zone eco-folclorice. Este o formă de conservare a fenomenului folcloric. Conservarea sistemului şi nu a aspectelor sistemului. Acolo trebuie să am şi tipul de activitate agricolă, pastorală, piscicolă specifică practicată cu uneltele tradiţionale, cu  nişte tehnici anume, cu nişte informaţii anume care deja sunt pe cale să dispară. Afară de activitatea legată de zonă, fie ea de deal, munte, şes, în acest context există un anume tip de locuire, există un anumit stil arhitectonic, un anumit mobilier, o anumită alimentaţie şi un ciclu al obiceiurilor care, pe de o parte are în vedere curgerea unui an, pe de alta viaţa de familie. Noi  avem rezervaţii, dar numai de biosferă, rezervaţii naturale, dar nu culturale.

I. A.: Cum şi de ce se pierde  acest tezaur al culturii populare?

S. I.: Prin schimbarea mentalităţii, prin festivalizare, prin scoaterea din context a unor forme exemplare. Trăim în plină perioadă de festivalizare a culturii. Manifestările din noaptea de Anul Nou, când ies oamenii pe stradă, sunt o formă de festivalizare a existenţei unor oameni care, altfel, par a fi destul de alienaţi. Pentru că, în mod normal, asemenea momente speciale trebuiau petrecute în familie, acest moment de trecere având o încărcătură specială. Acum totul se transformă într-un fel de „sămânţă de bucurie colectivă” indusă, se creează un fel de „socializare” a necunoscuţilor adunaţi laolaltă printr-o instrumentare administrativă care face parte din procesul de secularizare, folclorul fiind folosit, sub cele mai năstruşnice modalităţi, în spectacole, la televizor. Festivalurile trebuiau să aducă în scenă competiţia şi s-a mers nu pe ceea ce este profund, ci către spectaculos, accidental, excesiv chiar. Personal am asistat la modificarea unui text în perioada Cântării României: „M-a făcut măicuţa-n zori/În Duminica de Flori”, aceasta fiind Duminica Floriilor. Dar textul a fost schimbat la cererea celui care făcea selecţia, cu versul „Într-o zi cu multe flori”. Nu numai că a schimbat sensul, dar ca să vedeţi ce puternică e influenţa scenei, după ani, chiar şi azi veţi găsi cântăreţi care interpretează această variantă.

I. A.: Dacă ar fi să scrieţi o carte a omisiunilor în cercetarea folclorică, ce aţi pune pe primul plan?

S. I.: Încă din secolul al XIX-lea, majoritatea intelectualilor „se jenează” să recunoască modelul creştin al folclorului românesc, ignorându-se astfel toată medievalitatea noastră. Atunci când Ştefan cel Mare construia 40 şi ceva de biserici şi nu castele, el credea sincer că ridică biserica pentru  martirii care muriseră pe câmpul de luptă.  Intelectualii au creat un fel de ab-stracţiuni ale modelului cultural. Dar modelul cultural este ceva viu. Cum percepeau oamenii calitatea de luptător din oastea de ţară? Ce însemna relaţia unui lefegiu, venit din altă parte, cu localnicii? Ce însemna protocolul curţii feudale, costumul, formele de adresare, ce însemna înmormântarea unui domn, ce însemna „descăpăţânarea”, tăierea capului unor boieri? Toate erau „spectacole ale lumii” pe care le regăsim în cultura noastră tradiţională ca reflexe. Or, toată perioada asta este ignorată pentru că vrem cu orice preţ să vedem ce făceau, să zicem, dacii sau ce se întâmpla în neolitic, dar asta este o cercetare care ţine mai mult de arheologie.

I. A.: Omul secolului nostru şi cel al noului mileniu are nevoie de informaţie de calitate, şcoala fiind un vector important în acest proces. Care ar trebui să fie rolul şcolii în elaborarea unor modele existenţiale valoroase?

S. I.: Din câte ştiu, în sistemul de învăţământ nu mai există nici o formă de instruire în acest domeniu. Tradiţia în România a fost una de cercetare folcloristică. După 1990, tendinţa europeană a fost de renunţare la tipul de şcoală orientat către cunoaşterea naţională, mare parte din direcţiile pe care noi le-am moştenit dispărând din sistemul de învăţământ. Noi, aici, am utilizat una din metodele academice de nivel european, fondatori fiind C. Brăiloiu, Dimitrie Gusti, Dimitrie Caracostea şi alţii. Începând cu 1990 s-au dezvoltat direcţiile etnologică şi de antropologie culturală care au eliminat direcţiile trasate de antecesori încât aş spune că la ora actuală nu prea mai sunt profesori care să poată să predea folclor.

I. A.: Ce aţi mai înscrie într-un ipotetic repertoriu al omisiunilor?

S. I.: Mă miră orientarea exclusiv spre zona de nord şi ignorarea unui spaţiu care este realmente foarte interesant şi mai conservativ: zona de sud, Argeşul, Vâlcea, Oltul, Doljul, Mehedinţi, Ilfov, Dobrogea. S-a creat un dezechilibru de imagine cu efecte şi în domeniul turistic şi între diversele arii culturale tradiţionale, ceea ce a dus la dezvoltarea unui fel de „aroganţă locală” care a generat un interes special pentru primirea vizitatorilor. Nu e rău, dar aici se produce ruptura, compromisul.

I. A.: Care sunt preocupările de căpătâi ale Institutului de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”?

S. I.: Realizăm sinteza teoretică a folcloristicii româneşti în care am încercat să aducem cât mai multă informaţie pentru a nu se pierde tot. Bibliografia este substanţială. În primul volum, din 2006, este vorba despre conceptele fundamentale, cultură, civilizaţie, identitate culturală, tradiţie, definiţiile domeniilor noastre, şcoli, orientări, tendinţe şi un capitol de identitate a romanităţii sud-dunărene. Noi suntem adepţii teoriei că românofonii din sudul Dunării sunt români: macedo-românii, megleno-românii şi istro-românii. Al doilea volum se ocupă de metodologia cercetării. Avem o arhivă dintre cele mai mari din Europa. Sunt probleme cu conservarea. Cea mai bună este copierea pe bandă magnetică, fotocopierea şi filmarea. Dar costă… Apoi am făcut o sinteză a tipurilor de instrumente de lucru: antologiile, monografiile, tipologiile muzicale, literare, dicţionarele, lexicoanele. Am început deja sistematizarea ciclurilor, ciclul vieţii de familie şi ciclul calendaristic, cu naşterea şi copilăria, pe o anumită schemă în care să poată intra tot. Despre naştere s-a scris puţin, cel mai dificil va fi despre nuntă, domeniu în care s-a scris foarte mult. Urmează ciclul obiceiurilor. Materia pe care o avem până acum este sistematizată după criteriile gândirii etnologice apusene, rezultat al analizelor primitivilor, din insulele Pacificului, din Noua Zeelandă, din Africa, din Asia, acele culturi fiind altceva decât cultura românească şi decât culturile europene. Pe de altă parte, alte sistematizări sunt făcute după gândirea seculară: cu eliminarea oricărui angajament faţă de religiosul autohton. Urmează sistematizarea instituţiilor, despre care nu s-a scris din această perspectivă aproape niciodată: instituţia năşiei, cetele fecioreşti sau bărbăteşti, instituţia pomenii, hora, răspândite în tot arealul românesc. Năşia şi pomana se întâlnesc şi la greci.

I. A.: Care este perspectiva corectă de interpretare a folclorului românesc? Stă el sub aripa cerului?

S. I.: E foarte importantă perioada paleocreştină, despre care găsim mărturii în mai multe arii locuite de români în care se petrec, azi, procese de pierdere a identităţii. E nevoie de conservare. În Argeş, Buzău, în zona Nistrului, în Dobrogea se întâlnesc multe biserici rupestre. În cultura tradiţională românească sunt momente importante în ciclul calendaristic legate de comemorarea sfinţilor creştini militari, cei patruzeci de mucenici, Teodorii Teodor Tiron, Teodor Stratilat, Gheorghe, Dimitrie, Nestor, Loghin, Mina, apostolul Filip, Sfântul Andrei şi Petru. În biserici, în dreapta şi în stânga naosului sunt zugrăviţi sfinţii militari consideraţi stâlpii bisericii. În calendarul popular, sfinţii militari apar des… Una din legiuni, care a fost în Palestina în vremea răstignirii, a fost mutată în Dacia. Iudeii creştini din Palestina care făceau parte din Imperiul Roman, persecutaţi şi de Templu şi de romani, este posibil să fi căutat refugiu în afara graniţelor Imperiului Roman. În zona Olteniei, extrem de conservatoare, sunt nişte tradiţii apropiate de tradiţiile iudeo-creştine. Medievalitatea noastră, formarea poporului român, a limbii şi a culturii au o matcă creştină. Voievozii au fost nişte domni creştini de rit răsăritean. Erau unşi în cadrul unei ceremonii de împlinire a unui ritual sacru.

I. A.: Ce ne mai poate salva identitatea de români?

S. I.: Baza noastră a fost mereu gândirea religioasă. Eu sunt adepta existenţei unui model creştin în gândirea românească. Mircea Vulcănescu, cred, a intuit cel mai bine componentele de spiritualitate românească. Şi Vasile Băncilă, format, ca şi Mircea Vulcănescu, în perioada interbelică. Ei definesc echilibrul culturii populare româneşti care are o umanitate extraordinară. Dar azi modelul nu mai e aşa. Este rezultatul unei agresiuni a istoriei care ne-a determinat să fim prea cosmopoliţi. 1848 a constituit ruptura. România trece acum printr-o perioadă asemănătoare sfârşitului de secol al XIX-lea, început de secol XX. E ca un fel de sinusoidă, problemele sunt aceleaşi. Asta înseamnă că am avut o bază atât de solidă a acestei culturi tradiţionale nu numai ţărănească, ci acceptată la toate nivelele şi care se bazează pe modelul creştin, putând să reziste astfel în istorie. N-au existat erezii. Coerenţa a fost dată de acest sistem de gândire care, azi, se diversifică iar modelul se schimbă. Iată de ce, strategiile pentru conservarea patrimoniului intangibil trebuie să ţină cont de aceste componente, indiferent dacă plac sau nu.

Interviu realizat de Irina Airinei

Doamna academician Sabina Ispas este director al Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, cunoscătoare a fenomenului folcloric românesc dintr-o perspectivă multidisciplinară a  cercetării etnografice bazate pe o remarcabilă erudiţie teologică. S-a preocupat de cântecul liric, de colind, de baladă şi de basmul fantastic şi a publicat, între ‘85 şi ‘89 sub titlul Tipologia liricii româneşti, prima lucrare de gen  din literatura românească şi europeană.

sursa: Revista Clipa – Magazinul actualitatii culturale romanesti