Finanţele – în slujba economiei, nu a propriei bunăstări

Finanţele – în slujba economiei, nu a propriei bunăstări

by -
1 456

Dacă nu ar fi existat, criza grecească ar fi trebuit, cumva, inventată, ca să ştim mai bine în ce lume trăim, ce ne aşteaptă şi ce rol mai are de jucat cetăţeanul în noua ordine pe cale de a se naşte. Din 2010, de când a izbucnit criza financiară din Grecia, datoria publică a acestei ţări a crescut de la 120% la 160% din PIB. Perioadă în care ţara a beneficiat de sprijin financiar extern. Şi totuşi, Grecia se află în criză. Recent, la nivel european s-a decis să i se mai acorde un nou bail-out în valoare de 130 miliarde euro. Nedumerirea provine din faptul că nici un ban din acest adevărat flux financiar nu a mers în economia reală. Banii împrumutaţi au fost folosiţi pentru a plăti împrumuturile anterioare contractate de către statul grec. Dacă împrumuturile au fost folosite pentru a stinge alte împrumuturi, atunci de ce a crescut atât de mult nivelul datoriei? Banilor neachitaţi la vreme le creşte automat dobânda. Şi, astfel, se creează un gen de spiralare: contractezi un credit pentru a plăti banii împrumutaţi anterior, dar, întrucât nu i-ai plătit la timp, dobânda creşte şi, prin urmare, suma care trebuie achitată este mai mare şi va fi nevoie de un nou împrumut şi nu ştii unde se mai încheie chinul presupus de achitarea datoriei.

Pentru a putea face faţă situaţiei, în Grecia se aplică un nou plan de austeritate. Nu dorim să discutăm despre reacţia socială, nici despre suferinţa indusă de măsurile de reducere a numărului de locuri de muncă, de reducere a salariilor, chiar a pensiilor. Întrebarea este cum va putea plăti această ţară datoria care se măreşte văzând cu ochii, dacă banii împrumutaţi nu merg în economia reală, nu pun în mişcare producţia, serviciile, nu generează profit din care să fie, apoi, achitat împrumutul? Mecanismul stingerii (diminuării) unui împrumut implică această verigă esenţială – economia propriu-zisă. Dar când banii luaţi cu împrumut se întorc în întregime la băncile care au creditat împrumutul anterior, cum poate fi diminuată îndatorarea? Aici apare problema de fond. Avem de-a face cu o situaţie nouă, în care băncile dau bani cu o mână şi iau cu cealaltă. Ia naştere un circuit din care este eliminată economia reală. „Datoriile suverane” au devenit, în fapt, o sursă de sporire a veniturilor băncilor şi de sărăcire a popoarelor.

Citind despre aceste lucruri, gândul ne-a dus la Planul Marshall, care a presupus din partea SUA un efort financiar de 171 miliarde dolari (la valoarea din 1989 a dolarului; între timp, dolarul s-a depreciat considerabil). După cum precizează Zbigniew Brzezinski, din această sumă, Franţa a primit 45 miliarde, Italia – 20 miliarde, Marea Britanie -38 miliarde şi Germania de Vest – 20 miliarde. Cum planul s-a derulat pe zece ani (1945-1955), contribuţia americană s-a ridicat la suma de 17 miliarde anual. Banii aceştia au fost orientaţi – toţi – către economia reală, au fost folosiţi la construcţia unor noi clădiri sau la refacerea celor vechi, la ridicarea unor noi fabrici (deci la înfiinţarea de noi locuri de muncă), într-un cuvânt la reluarea activităţii economice în ţări devastate de război. Fireşte că acest sprijin financiar s-a grefat pe un efort propriu impresionant, concretizat în alte sume de bani investiţi de statele şi firmele din statele europene, de mari sacrificii făcute de populaţie. Aici importante nu sunt sumele, ci menirea lor, aceea de a pune în mişcare viaţa reală. Aşa a început procesul de refacere a Europei.

Plonjând în realitatea Europei contemporane, descoperim multe situaţii care nu se revendică de la înţelesul planului Marshall, ci de la acest nou circuit bancaro-bancar în care ţările joacă rolul de bune platnice. Ştiam că, imediat după izbucnirea crizei, Uniunea Europeană nu a reacţionat ca Uniune, că ţările componente, mai ales puterile semnificative ale continentului, s-au retras în bună măsură în perimetrul naţional pentru a gestiona problemele cu care se confruntau. O serie de cifre publicate recent au arătat dimensiunile adevărate ale acestui efort şi au adăugat noi semne de întrebare cu privire la evoluţia continentului. De fapt, guvernele europene au urmat aceeaşi strategie a bail-out-ului aplicată în SUA şi au oferit garanţii pentru împrumuturi bancare în tentativa de a calma pieţele financiare. Acest angajament făcut de guvernele europene, precizează FMI, se ridică la 28% din PIB-ul Uniunii Europene, ceea ce este perfect comparabil cu efortul făcut de Rezervele Federale americane, care au asigurat un împrumut sprijin financiar pentru bănci de aproximativ 26% din PIB-ul american.

De la eforturi asemănătoare, aştepţi rezultate similare. Ori aici încep întrebările. În primul rând, în SUA procesul de redresare economică este mult mai vizibil. Nu cum se spera iniţial, dar totuşi vizibil, ritmul de creştere economică fiind de 2-3 la sută (pe când UE va consemna, în 2012, o creştere negativă). În SUA crearea de locuri de muncă a început să atingă anumite niveluri dătătoare de speranţă. În UE stagnează. În SUA s-a adoptat legea Dodd-Frank de reglementare a activităţii bancare, un gen de replică peste timp a celebrei legi Glass Steagall, care a reglementat, imediat după criza din ‘33, activitatea bancară. În Europa nu se vorbeşte despre aşa ceva. Ce doreşte, de fapt, Europa? Se discută mult despre Pactul de guvernanţă fiscală adoptat recent. De fapt, avem de-a face cu un Pact de disciplină financiară. Iar datele lui fundamentale sunt cuprinse în Tratatul de la Maastricht. Ceea ce apare într-adevăr nou este „fierăstrăul”, sancţionarea – automată – a încălcării regulii. După aproape patru ani de criză, se adoptă ceea ce, de fapt, era înscris în Tratatul de întemeiere a UE.

Imediat după izbucnirea crizei, SUA a procedat la o evaluare a activelor toxice, a nevoilor de recapitalizare a unor bănci, de sprijinire a unor companii aflate în dificultate etc. Atât evaluarea, cât şi sprijinul propriu-zis au fost prompte. Europa a întârziat. De-abia în ultimele luni, Banca Centrală Europeană a recurs la două runde de lichidităţi însumând peste 1 trilion de euro: prima rundă a asigurat împrumutarea a 523 de bănci cu suma totală de 490 miliarde euro, cea de-a doua a sprijinit 800 de bănci cu suma de 530 miliarde euro. Iniţiativa Băncii Centrale a generat reacţii, în special din partea Bundesbank, care a apreciat că „uşurinţa cu care asemenea fonduri au fost puse la dispoziţia sistemului bancar nu fac decât să submineze rezistenţa acestuia”. Pe noi ne interesează câteva lucruri elementare: într-o lume care suferă de lichidităţi, iată că atunci când este vorba despre împrumutarea băncilor se găsesc bani. Capitalizarea sistemului bancar european este o cerinţă, dar ea nu poate avea succes fără a examina cauzele decapitalizării anterioare. Dacă decapitalizarea a fost favorizată de politici bancare greşite, atunci în alţi termeni se cere judecată şi sprijinită capitalizarea. Sunt probleme care nu mai apar în discuţie şi care generează cel puţin o masivă nedumerire. Oare nu există posibilitatea ca BCE să acopere prin aceste împrumuturi boli cronice ale sistemului bancar, sau ale unor segmente ale sale? Cu ce bani? Evident, cu banii europenilor.

Cine a citit Raportul Starea naţiunii, făcut cu două luni în urmă, va sesiza o schimbare de fond în politica economică a administraţiei Obama – revenirea la încurajarea producţiei, astfel încât SUA să recâştige competitivitatea de altă dată şi să creeze locuri de muncă. Îngroşând puţin lucrurile, am putea spune că Preşedintele Obama lansează un strigăt de alarmă în această privinţă, detaşându-se net de tendinţa predominantă de până acum: delocalizarea, care însemna detaşarea în alte ţări a unor capacităţi de producţie şi, implicit, pierderea joburilor aferente. Sunt lansate măsuri, stabilite mecanisme economice şi financiare de încurajare a producţiei, de stimulare a inovaţiei. „Nu, nu vom reveni la o economie slăbită prin outsourcing, datorii nesăbuite şi profituri financiare speculative. În această seară, doresc să vorbesc despre cum să mergem înainte, să construim un proiect pentru o economie construită pe producţia americană, pe energia americană, pe priceperea muncitorilor americani şi pe reînoinrea valorilor americane. Acum, acest proiect începe cu producţia americană.” Figurează în acest Raport exemplul celor trei mari firme producătoare de automobile: General Motors, Ford şi Chrysler. Barack Obama mărturiseşte că, atunci când aceşti mari producători „au fost pe marginea colapsului”, voci importante au susţinut că ele „trebuie lăsate să moară”. Preşedintele s-a opus, statul a acordat un împrumut de 30 miliarde dolari, iar astăzi sunt din nou „în topul producătorilor mondiali”.

După părerea noastră, marea suferinţă a Europei este că nu-şi îndreaptă mai hotărât faţa către propria economie, că rămâne prea mult ţintită la etajul bancar, fără a insista asupra legăturii fundamentale între performanţele economice şi problemele financiar- bancare. Dacă privim atent la lumea de astăzi, vedem că ţările cele mai prospere sunt ţările care au îmbrăţişat producţia ca orientare de bază pentru propria dezvoltare. Germania şi China sunt din acest punct de vedere două simboluri. Să privim acum şi la Europa. Nu este greu să sesizăm că Uniunea este marcată de „dezechilibre structurale”, care ies la suprafaţă sub formă financiar bancară, mai precis sub forma datoriilor. Cum subliniază Martin Wolf, editorialist al „Financial Times”, unii membri – cu deosebire Germania şi Olanda – au mari surplusuri comerciale cu celelalte state membre ale Uniunii şi mari surplusuri de cont curent. Amândouă, în momentul de faţă, au un surplus de cont curent de 5% din PIB. State precum Grecia, Italia, Spania, Portugalia şi Franţa consemnează mari deficite comerciale pe relaţia cu alte ţări europene. În ultimii 10 ani, deficitul Greciei s-a ridicat la 13% din PIB, cel al Portugaliei la 10%. În Franţa şi Italia, deficitul de cont curent a crescut de la mai puţin de 1% din PIB, în 2002 – 2006, la mai mult de 3% în 2011.

Să ne mai mirăm atunci că nordul Europei este prosper şi sudul confruntat cu dificultăţi? Dacă aşa stau lucrurile, problema Uniunii Europene este, în mod fundamental, economică şi, în al doilea rând, financiar-bancară. Or, în legătură cu economia, cu posibilităţile de creştere a competitivităţii economice, de corectare a deficitelor structurale şi a disparităţilor din interiorul UE se vorbeşte foarte puţin. Trebuie început cu însănătoşirea sistemului bancar, s-ar putea spune. Poate fi adevărat, dar atunci când injectezi peste un trilion de euro, este neapărat necesar să ai şi ţinte economice precise. Ceea ce preciza preşedintele BCE, Mario Draghi, că prin aceste împrumuturi intenţia este să „se extindă creditul în economia reală”, ni se pare insuficient.

Europa are nevoie să discute nu doar despre o creditare mai operativă şi mai ieftină, ci şi despre orientări de ansamblu ale evoluţiei sale. De pildă, China şi-a propus recent să crească exporturile cu 10%. Cum va proceda UE cu propriile exporturi, ştiut fiind că principala piaţă de export a Chinei este chiar continentul nostru? Ca să rămânem pe aceeaşi relaţie, nimeni nu poate subestima faptul că producţia chineză şi asiatică în general pune o presiune din ce în ce mai mare pe economiile ţărilor dezvoltate. Economiile acestor state au foarte puţine şanse să concureze în domeniile „ocupate” de economia chineză şi cea asiatică în general. Criza „datoriilor suverane” este şi un efect al acestei noi situaţii ivite în plan global. Statele dezvoltate trebuie să identifice noi nişe unde să fie competitive (cum a procedat Germania cu industria „verde”). Se discută mult despre „risipa” din unele state europene, despre „consumul fără acoperire” etc. Lucruri adevărate. Principala explicaţie se cere asociată nu numai cu supraconsumul, ci mai ales cu insuficienta dezvoltare a propriei economii. Nu este întâmplător că doar ţările „sudice” sunt confruntate cu asemenea probleme.

Când eşti într-o situaţie financiară dificilă, fie reduci cheltuielile, fie sporeşti veniturile, fie faci o combinaţie între cele două. Problema Europei este că reduce cheltuielile – ceea ce este un lucru bun -, dar nu pune problema creşterii economice. În timp ce prima modalitate este limitată (se poate economisi până la un punct, dincolo de care economisirea devine chiar contraproductivă), a doua este practic nelimitată şi reprezintă apanajul comunităţilor aflate în ascensiune. America a făcut un obiectiv din a recupera capacitatea de producţie care a consacrat-o, tocmai pentru a amplifica sursele de câştig şi a înmulţi locurile de muncă. Din punct de vedere strategic, Europa a intrat într-o tăcere prelungită. Recordul ei în această privinţă este că a reuşit să transforme criza unei ţări mici (Grecia deţine doar 2% din PIB-ul Uniunii Europene) în criza „datoriilor suverane” şi că a uitat principala concluzie a Planului Marshall, a cărei principală beneficiară a fost: finanţele trebuie să fie în slujba economiei şi să nu se slujească pe ele însele.

autor: prof. univ. dr. Paul Dobrescu

sursa: Revista Clipa

(Visited 30 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Lucrurile astea nu se intampla asa… pur si simplu…
    Nu mai suntem pe vremea lui Napoleon sa credem ce spune un sol: ca a pierdut Anglia batalia, sa vina 3 jmecheri sa cumpere toata economia Angliei pe nimic la bursa si apoi sa ne spuna flegmatic ca suntem niste prosti…
    Aceasta criza a fost fabricata artificial pentru a servi infiintarii guvernului mondial cu Noua Ordine Mondiala. Cred ca urmeaza si un razboi de decimare rapida a populatiei.
    http://silentzios.blogspot.com/2012/01/grecia-nu-fost-aleasa-la-intamplare.html

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.