Fenomenul romanesc al bancului

Fenomenul romanesc al bancului

by -
0 527
Motto: “As plinge, dar nu pot de ris” (zicala româneasca)

I
Genetic si functional, bancul tine de domeniul culturii orale; el ni se prezinta ca o specie de folclor nou, orasenesc, intrunind notele caracteristice ale faptului folcloric (oral, anonim, colectiv si adeseori sincretic). Indiferent de statutul sau axiologic, el reprezinta ultima manifestare vie, fertila si relevanta a creativitatii noastre populare.
S-a facut mare caz in folcloristica secolului XX de importanta explorarii “prezentului folcloric” (ca o reactie fata de spiritul romantic al cercetarilor folclorice din secolul al XIX-lea, cu exaltarile sale paseiste si arhaizante, in virtutea carora creatiile populare suscitau interesul doar ca marturii ale trecutului – survivances du passé). La noi, “lupta” in acest sens a fost initiata de un folclorist semi-profesionist, lingvistul Ovid Densusianu („Folclorul. Cum trebuie inteles, Lectie de deschidere la Facultatea de Litere – 9 noiembrie 1909”), el insusi continuind sa se ocupe insa mai mult de folclorul traditional (v. Viata pastoreasca in poezia noastra populara, ed. Marin Bucur, E.P.L., 1966); folcloristica noastra interbelica a urmat, cu mici exceptii, aceeasi cale. Imperativul teoretic (util, dar exagerat) al lui O.Densusianu (prezentul folcloric ar fi “mai ales partea ce trebuie explorata” ) a fost adoptat tendentios in regimul comunist de mai tirziu, ducind, prin mistificare ideologica, la asa-zisul “folclor nou” al “orinduirii populare” (contrafaceri propagandistice de tipul “Ca traiesc bine si cint, / C-amu-n Republica sint…” sau “Frunza verde mere coapte, / Eu cu partidul mi-s frate, / Ca el imi face dreptate, / La dreapta cale ma scoate…”!). Bancurile in schimb – forma autentica de creativitate orala, dar si de incomoda libertate spirituala – au fost ignorate de cercetatori si “proscrise” de autoritati, urmind ca abia de-acum incolo sa li se faca, eventual, cuvenita dreptate.
De la un moment dat, bancul pare sa fi monopolizat energiile plasmuitoare ale spiritului popular. Acest spirit s-a retras intreg in lumea bancurilor, cu mijloacele, experientele, observatiile, prejudecatile, obsesiile si temeritatile lui. Universul bancurilor nu-i decit lumea noastra esentializata in fictiune, eliberata conventional de sub “teroarea istoriei”, rizindu-si cu voluptate de ea insasi, intr-un joc pestrit si subtire, fara iluzii si fara reticente. Pe de alta parte, bancul nu vrea sa amuze numai; el aspira la o hilaritate superioara, cu functie compensativa in plan existential. Bancul are intotdeauna un scop mai complex decit risul; el este, ca mascaricii regilor de odinioara, si confesorul nostru: ne stie pasurile toate si isi ride de ele cu propriul nostru ris. Dar acesta nu este doar risul vulgar de la periferia lumii, ci un ris mai subtire, filosofic aproape, voind parca sa ne aduca aminte ca in “a face haz de necaz” sta, intr-un fel, toata intelepciunea si toata libertatea existentei noastre. Bancurile au o “filosofie” a lor – practica, nepretentioasa, cu radacini venerabile in realismul gindirii populare.
Aceasta noua forma de creativitate de tip folcloric, chiar daca mai grabita, mai cerebrala si mai perisabila decit cele traditionale, nu este mai putin reprezentativa. Urmind vremurilor, ea a devenit una preponderent (daca nu exclusiv) urbana. De altfel, notiunea insasi de “spirit popular” ar trebui rediscutata poate in contextul noilor realitati socio-economice. Nivelarea sociala, alfabetizarea in masa, urbanizarea accelerata (si, implicit, depopularea treptata a satelor), mass-media in expansiune, scientismul si desacralizarea – iata tot atitia factori de disolutie a mediului si mentalitatii traditionale. Bancul apare drept copilul teribil al acestei lumi in chinuita prefacere, careia ii lipseste poate consistenta, dar nu si vitalitatea, rectitudinea, dar nu si istetimea.
In conditiile vechiului regim, bancurile au avut o existenta viguroasa, dar oarecum ilicita si subterana. Criticismul lor implicit, manifestare anonima si nescrisa a acelei “opinii publice” ce a inlocuit in lumea moderna – mutatis mutandis – “norma colectivitatii” din societatile traditionale, facea spaima multor urechi, ca semn de netagaduit al unei nealinieri interioare la linia ideologica a puterii. De altfel, multe bancuri – din categoria celor politice – au reprezentat adevarate “manifeste” orale, transfigurate de hilaritate. Nu este deci de mirare ca ele n-au avut nici o “trecere” oficiala; cind nu se tacea asupra lor, erau stigmatizate sau bagatelizate. De aceea multi le-au judecat si le mai judeca inca superficial, ignorindu-le sau falsificindu-le si statutul, si functia sociala.
Dictionarul limbii române contemporane exprima clar aceasta depreciere, definind bancul drept o “gluma usoara”. Regretatul folclorist Ovidiu Bârlea, in primul volum al solidei sale sinteze Folclorul românesc (Ed. Minerva, Bucuresti, 1981), la capitolul dedicat snoavei, atinge in treacat si problema bancului, numindu-l insa, prudent, tot “gluma”. Problema este expediata intr-o singura pagina, mai mult sub aspect formal, in cautarea unor criterii delimitative intre specii. Statutul spiritual si social al bancului, ca si “universul” acestuia, sint trecute cu vederea.
II
Originile bancului, ca specie folclorica, trebuie cautate negresit in snoavele de altadata. Se pot face totusi apropieri si de specia culta a anecdotei (sa reamintim ca grecescul anékdota este echivalentul vechiului slav iz nova, ce a dat românescul “snoava”; ambele vocabule au intelesul de “istorie inedita”, ca si romanicul novella). Spre deosebire de snoava si de banc, anecdota nu numai ca nu este o specie folclorica, dar are adeseori chiar un aer erudit, referindu-se la celebritati si fiind pronuntat didactica. Se intimpla ca anecdota sa fie chiar lipsita de umor, subzistind doar prin “pilda” pe care o contine sau prin “curiozitatea” pe care o relateaza. Mediul popular in care traieste bancul ne indeparteaza deci de anecdota clasica. In zilele noastre cuvintul “anecdota” si-a si pierdut, prin extensie semantica, intelesul clasic, ajungind sa insemne “gluma” in general sau desemnind uneori acele glume cu circulatie scrisa de care sint pline periodicele de mina a doua (existind chiar si autori consacrati de astfel de “anecdote”). Bancurile, dimpotriva, sint orale si anonime, ducind adesea o existenta de culise si necunoscind, in principiu, reticente de expresie sau de continut. Nu este exclus totusi ca la origine bancul sa fi avut si el provenienta semi-culta, “folclorizindu-se” abia apoi, mai cu seama in veacul nostru. De altfel, in conditiile civilizatiei moderne, influentele culte asupra ultimelor resurse folclorice au un caracter fatal. Plecind de aici, se poate pune in discutie intreg statutul modern al notiunii de “folclor”.
Ar trebui stabilita (chiar cu aproximatia fatala in asemenea cazuri) epoca ivirii cuvintului “banc” in lumea româneasca (vom pune ceva mai departe problema etimologiei lui). El trebuie sa fi raspuns unei necesitati lingvistice generate de ivirea unei realitati pe care cuvintele traditionale inrudite n-o puteau reda multumitor in specificitatea ei. Specia in sine, chiar daca nu atit de bine precizata ca azi, trebuie sa fi fost anterioara cu cel putin un deceniu termenului care o denumeste; presupunem ivirea ei pe la mijlocul veacului trecut, o data cu sedimentarea unei vieti orasenesti moderne in partile noastre, caci avem de-a face cu o specie folclorica masiv de-ruralizata, cu toate probabilele ei modele traditionale (snoava si – intr-o masura mai neinsemnata – ghicitoarea).
Spre deosebire de snoave, bancurile ni se infatiseaza, in majoritatea lor, ca expresie a unui alt univers existential si al unui alt tip de spirit colectiv. Ele s-au lepadat, pe de alta parte, de orice “sfatosenie” manifesta, grabindu-se, s-ar zice, prea tare spre “efect” pentru a mai intirzia pe cale. “Cum se stie, gluma [se poate citi: bancul – n. n.] este in primul rind ilarianta si abia in subsidiar satirica, pe cind in snoava primeaza intentia satirizanta…” (O. Bârlea, op. cit., p. 232). Nu trebuie neglijat, de asemenea, un alt aspect foarte caracteristic bancurilor in raport cu snoava traditionala: in vreme ce aceasta se apleca cu predilectie asupra imperfectiunilor naturii umane (prostie, vicii, neputinte etc.), pe temeiurile unei moralitati de tip clasic, bancurile se apleaca cu predilectie asupra tarelor de ordin social, caracteristice prin excelenta mediului nou, aproape din nascare corupt, al centrelor urbane.
Sintetizind, snoavele erau “intelepte”, bancurile sint smechere (un soi de “smecherie” superioara, de ordin intelectual, constituindu-se din substanta momentului si iesind din actualitate o data cu el; pare ca umorul traditional s-a “subtiat” in bancuri, rafinindu-si toate mijloacele si devenind – cum observa acelasi O. Bârlea – “prin excelenta un exercitiu de inteligenta”, epurat de orice didacticism direct, dar si de orice sentiment al permanentei). Snoavele erau “morale” (fie si prin recul), bancurile sint amorale, asezindu-si personajele nu in perspectiva unor “norme”, ci in aceea a unor “interese”. In fine, snoavele reflectau o experienta de viata straveche, dar limitata, cucerita intr-un univers inchis si static. Bancurile vehiculeaza niste experiente noi, intr-o perspectiva dezmarginita; ele sint expresia unei lumi cu principii fluctuante, “dezradacinata” si fundamental anarhica prin “atomizarea” ei socio-culturala.
Iata de ce putem vorbi, la rigoare, de o autonomie a bancului in raport cu speciile traditionale, dar si cu celelalte “glume” curente in viata sociala.
III
In merituoasa sa lucrare La typologie bibliographique des facéties roumaines (E. A., Bucuresti, 1969, t. I–II, XXXVIII + 1767 pp.), Sabina C. Stroescu a dovedit cu prisosinta ca România este “tara snoavelor”; cercetatoarea a stabilit nu mai putin de 4000 de tipuri in repertoriul românesc al snoavei. “El depaseste cam de trei ori repertoriul ucrainean, semnalat pina azi a fi cel mai bogat din Europa”, observa O. Bârlea. Este surclasat in intregime chiar catalogul international Aarne-Thompson (nu-i mai putin adevarat ca nu pentru fiecare tara din lume exista o lucrare de genul si proportiile celei a Sabinei C. Stroescu; oricum, insa, numarul tipurilor românesti ramine uimitor si greu de “concurat” ). O. Bârlea incearca si o explicatie: “Multimea snoavelor atesta inca o data inclinarea românului spre satira si pornirea lui de a specula situatiile pline de umor, foarte probabil o mostenire de la inaintasii romani, deosebit de porniti spre satira, incit retorul Quintilian exclamase, nu fara orgoliu: Satira tota nostra est” (op. cit., p. 252).
Nu intimplator, fara indoiala, intr-o tara in care traditia snoavei e atit de bine reprezentata, a inflorit si noua specie a bancului. O cercetare asupra bancului, corespunzatoare celei intreprinse pentru snoava de Sabina C. Stroescu, ar duce negresit la concluzii la fel de spectaculoase. Fenomenul românesc al bancului nu poate fi explicat doar conjunctural (de pilda prin conditiile social-politice de dupa 1945, pe care le intilnim si la alte meridiane, fara ca acolo sa fi generat, cu titlu de “reactie” sau “rezistenta”, un fenomen folcloric de asemenea proportii), pentru ca el a strabatut timp de un veac si mai bine, pina la apogeul sau, contexte foarte diferite, iar aria tematica nu i se poate reduce la “bancul politic”. “Conditiile” favorizante ale fenomenului nu trebuie confundate cu “cauzele” lui. El deriva, inainte de toate, dintr-o anume structura spirituala.
Rostind fraza aceea devenita faimoasa (Nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère), Raymond Poincaré, indignat, voind sa ne admonesteze, a sfirsit prin a ne defini, desigur intr-un sens pe care nu putea sa-l banuiasca (a se vedea, pentru descrierea incidentului, de pilda Ion Bulei, Lumea româneasca la 1900, ed. 1984, pp. 176-177). Sa-l lasam pe politicianul francez sa se odihneasca in pace si sa procedam cu intelepciune, scapind cuvintele de om si de contextul mai degraba banal in care au fost rostite.
“Lejeritatea” noastra, intr-un sens mai adinc, nu-i doar “zeflemeaua” balcanic-orientala, nici “nevricoasa” lipsa de protocol, ci tine de acea insusire a firii românesti de “a face haz de necaz”. In acest inteles, ea este semn de intelepciune straveche si de tarie sufleteasca. Nu este bine, zice românul, “sa pui totul la inima”. Poti trece totul prin sita mintii tale, spre a prinde “noima” lucrurilor, “a le da de rost” si a te pazi eventual de cursele lor, dar “sa pui la inima” nu e bine. Ar fi semn de slabiciune si de lipsa de minte. Caci lucrurile te incearca si trec, iar tu se cuvine sa ramii in urma lor zimbitor si nevatamat, indragostit – nu fara “filosofie” – de spectacolul fara seaman al lumii. Esti mai bogat sufleteste cu fiecare experienta, dar trebuie sa te bucuri de aceasta bogatie intr-o pace netulburata: pacea inimii tale. Iar de te loveste necazul, arata-te mai puternic decit el; caci de te vei arata mai slab, vei deveni robul lui. Ride-ti de el si o sa se indeparteze de la tine neputincios si rusinat; o sa crape, vezi bine, necazul de necaz…
In bancuri rezida, difuz, un sentiment al permanentei pe deasupra istoriei; ele sint, in fond, expresia unei impacari cu realitatea, a unei acceptari superioare a lucrurilor asa cum sint ele (atitudine riscanta in imediat, dar legitima in perspectiva eternitatii). Bancul pune realitatea la stilpul infamiei, dar mai degraba in joaca, facindu-i cu ochiul, fara inversunare, ba chiar oarecum recunoscator ca se poate hrani din imperfectiunile ei. E un fel de bufonerie compensativa pe marginea realitatii, de o maxima luciditate, dar si de o superioara deferenta.
Cind privesti lumea ca un imens spectacol care te inconjoara, cu imperfectiunile, dar si cu primenirile sale, dominind-o cu robustetea spiritului tau, prinzind-o “cu ocaua mica” si facind haz pe seama ei, fara rautate sau indirjire, ci mai degraba cu compasiune (care poate fi si mila de tine insuti ca madular al acestei lumi), atunci se cheama ca traiesti in “orizontul” bancului. Esti din tagma celor ce ar plinge poate, dar nu pot de ris…
IV
Desi România pare sa fie patria ideala a bancului, fenomenul nu este egal reprezentat pe tot cuprinsul tarii. Geografia bancului isi are centrul incontestabil in zona dunareana (Muntenia si mai ales Oltenia). In Moldova bancul este inca viguros, pe cind in Ardeal si-n Bucovina il intilnim mult mai slab reprezentat si cu o mult mai mica “priza la public”. Faptul tine, probabil, de profilul particular pe care istoria – dincolo de un evident fond comun – l-a conferit diferitelor provincii românesti. Oricine poate simti inca, trecind muntii, diferenta dintre atmosfera generala “regateneasca” si cea transilvaneana. Se simte imediat ca Ardealul (si intr-o oarecare masura si Bucovina) a trait multa vreme in bataia spiritului occidental, atit de diferit de “bizantinismul” de la sud de Carpati. De altfel, “regateanul” tinde pina astazi sa-l considere pe fratele sau de peste munti cam posac si lipsit de umor, domol si fara “scinteie”, tragind oarecum “a neamt”. Ardeleanul, pe de alta parte, detesta adesea “usuratatea” celuilalt si ar putea subscrie si astazi la verdictul (exagerat poate, dar nu lipsit de temei) consemnat de Ion Codru-Dragusanu pe la jumatatea veacului trecut: “… in tara aceasta [Tara Româneasca] meritul n-are pret, numai porc-de-cinele inainteaza…” (Peregrinul transilvan, ed. 1980, p. 59).
E interesant cum se reflecta diferentele chiar in bancuri. Tipul maximal de personaj “smecher”, “descurcaret”, ager la minte si la vorba, este “olteanul”, pe cind “ardeleanul” e greoi, lipsit de mobilitate spirituala (aspect care nu trebuie confundat in nici un caz cu profunzimea de cugetare sau simtire, de care ardelenii fac adesea dovada). In orice caz, in sudul României este lumea in care comicul troneaza prin excelenta, constient si inconstient, unde s-au putut incetateni, la extrema, “mofturile” si “comédiile” caragialesti si unde se poate intilni, in mod curent, “exorcizarea” prin ris. (Ar fi foarte interesant sa se ocupe cineva de tipologia umana a bancurilor, pe provincii si nationalitati: “olteanul”, “ardeleanul”, “tiganul”, “evreul”, “rusul”, “negrul”, “americanul”, “englezul”, “scotianul”, “neamtul” etc.).
V
O data fixate aceste sumare repere privitoare la originea, functia, caracteristicile si raspindirea bancurilor, ne apare ca un “banc” al realitatii culturale faptul ca etimologia cuvintului respectiv sare hat, dincolo de aria fenomenului, tocmai in atit de putin umoristica Germanie. Asemenea curiozitati se ivesc cu precadere in zonele de rascruce (interferenta) culturala, ceea ce este si cazul spatiului românesc.
E destul de sigur ca românescul “banc” (cuvint atit de curios si de solitar – cu sensul urmarit aici – in contextul limbii noastre, dar pe care il receptam cum nu se poate mai potrivit realitatii denumite) provine din germanul bank, numele unui joc de carti, destul de gustat si la noi cândva (sub denumirea de “banc” sau, mai rar, “banca”), dar cazut in desuetudine de o buna bucata de vreme. Avem despre el o pretioasa referinta literara (indicata, fara comentarii, si-n DLRC): cea din nuvela (“povestea” ) Toderica a lui Costache Negruzzi. Toderica, “cel intai jucator [de carti – n. n.] de pe pamint”, face un tirg cu diavolul, urmind sa sloboada din iad, pe alese, atitea suflete cite partide va cistiga de la “imparatul adincului”. In cazul in care ar fi pierdut fie si o singura partida, sufletul lui ar fi incaput pe miinile insolitului partener. Scaraotchi accepta si au loc urmatoarele preliminarii: “Pe loc un dracusor mititel si frumusel, ce implinea slujba de jochei (ciocoi), pregati toate cele trebuincioase.
– Ce vrei, stos sau banc? intreba Toderica.
– Stos, raspunse stapinitorul Tartarului; stiu ca la banc se incap multe sulerii ” [subl. n.].
Asadar Scaraotchi insusi se codeste sa joace “banc(a)” si prefera “stosul” (la care posibilitatile de a trisa par considerabil mai mici). “Bancul” se preta la multe “sulerii” (“smecherii”, cum am zice astazi); era, deci, un joc smecher, mincinos, avindu-si maestrii lui temuti in “a tine banca”, cartofori din speta lui Toderica.
Credem ca aceste citeva constatari ne pot inlesni suficient intelegerea evolutiei semantice a cuvintului in limba româna. Avind in vedere inclinarea spre “sulerii”, distanta de la denumirea nemteasca a jocului de carti la specia de “gluma” româneasca nu este atit de mare, amindoua apartinind zonei de haz si petrecere a existentei. “Şiretenia” orientala va fi gustat mult jocul de “banc”, mai ales in Moldova de Nord, pe unde el pare sa fi intrat in lumea româneasca, in contextul istoric de la rascrucea secolelor XVIII–XIX (Negruzzi insusi a trait in zona respectiva).
Pe româneste, cind vrei sa propui cuiva o partida de carti, se spune de obicei: “Te fac un … (tabinet, stos, banc etc.)?”. De la “a face un banc” (joc de carti) la “a face bancuri” (glume) e o trecere cit se poate de fireasca, sustinuta chiar de spiritul limbii (se spune deopotriva “a face” si pentru jocuri, si pentru glume). “Jocul de banc” si “bancul ca gluma” au un numitor comun: “smecheria”. Maestrii jocului, ca si maestrii glumei, sint deopotriva “smecheri” sau “hoti” (in sensul de vicleni), atribute inrudite cu cel de mincinos (de altfel “banc”, prin extensie semantica, a ajuns sa fie folosit uneori si cu intelesul de “minciuna”, “scorneala” – “Lasa-te de bancuri!” –, tinzind sa inlocuiasca, in forma de plural, arhaismul “basne”).
O data facut saltul de la intelesul originar de “joc de carti” la cel local de “gluma, smecherie, minciuna”, cuvintul s-a incetatenit si s-a extins in lumea româneasca, raspunzind (cu forma de neutru, mai putin predispusa confuziilor omonimice) unei necesitati lingvistice si denumind o manifestare mai noua, dar tipica spiritului nostru national. Iata cum s-a ajuns, asadar, ca o realitate atit de specifica noua, atit de “latina” si de “orientala” in esenta ei, sa fie spinzurata tocmai de un cuvint nemtesc, care la el acasa nici macar nu desemneaza ceva asemanator!
VI
Din pacate, e o constatare la indemina oricui ca bancul trage sa moara. Fenomen foarte viu si atit de caracteristic pentru lumea româneasca moderna, el a cunoscut un regres vizibil si destul de accelerat in ultimii 10-12 ani. Dupa ce si-a trait apogeul in perioada comunista (mai ales in anii ’60-’70), filonul lui popular pare astazi sa fi secatuit aproape de tot. Românului pare “sa nu-i mai arda de bancuri”. S-ar putea intreprinde, pornind de la acest fapt, o profunda analiza socio-psihologica a lumii noastre, ce ar putea ajunge la concluzia unei grave degenerari interioare. Caci, dupa cum am incercat sa demonstrez mai sus, bancul n-a fost doar un soi de gluma intre altele, ci o ultima forma semnificativa de creativitate orala, ca si una de rezistenta spirituala in fata istoriei. Disparitia lui poate fi, de aceea, semnul ingrijorator al unui inceput de “moarte” sufleteasca. (Este interesanta experienta unei publicatii precum Academia Catavencu sau cea a grupului Divertis, ce cultiva spiritul bancului de-folclorizat, intretinind, pentru un public mai restrins, ceva din efervescenta vechiului fenomen).
Pina in anii din urma, bancul a fost putin cercetat, ba chiar ocolit cu grija, fie din dispret, fie din teama. Ne aflam, cu acest subiect, intr-un cvasi-desert bibliografic. Cele citeva tentative mai noi n-au ajuns la o adevarata audienta publica, nici nu s-au angajat in intreaga complexitate a problematicii. Un intreg numar al revistei Dilema, dedicat bancului, s-a invirtit in jurul problemei, fara sa reuseasca a o fixa si adânci. Desigur, materia este oarecum familiara fiecaruia, dar intr-un mod partial si difuz. S-ar impune, in prealabil, o culegere masiva, profesionala, structurata tematic si tipologic. (S-au incropit, dupa ’89, citeva antologii modeste, mai mult cu caracter comercial.) Adunarea si sistematizarea materialului ar inlesni studiul lui din diferite unghiuri de vedere: etnologic, lingvistic, psihologic, sociologic, ba chiar – si este ceea ce am incercat sa sugerez cu predilectie aici – din perspectiva integratoare a unei filosofii a spiritului românesc.
Bancul ne-a salvat vreme indelungata de seriozitatea “nesarata” a incremenirii in conventie, trimitindu-ne, jucaus, spre o seriozitate mai adinca. A-l lua astazi pe el insusi mai in serios ar reprezenta nu doar plata unei polite, ci si un bun prilej de introspectie nationala, intr-un ceas istoric in care ne paste, mai mult decit oricind, uitarea (sau poate teama?) de noi insine…
Răzvan CODRESCU
Sursa: http://www.rostonline.org/blog/razvan/

(Text apărut în România literară, anul XXIX, nr. 45/1996, pp. 12-13, sub semnătura Adolf Crivăţ-Vasile; cf. şi Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Tuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 255-269).
(Visited 113 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.