Guvernul şi-a îndeplinit angajamentul de a întări prietenia dintre români şi sovietici. În acest sens campania electorală a comuniştilor a fost finanţată de Moscova. Într-o discuţie a lui Gheorghe Gheorghiu Dej cu A. I. Vîşinski acesta constată: ,,prietenii (comuniştii români) au nevoie de bani pentru a putea duce campania electorală”.[2]    Gheorghe Gheorghiu Dej preciza că ,,suma se ridica la un miliard de lei”.[3] Vîşinski  considera necesar ca ,,Gheorghiu Dej, Teohari (Georgescu) sau altcineva, la alegerea prietenilor, să fie invitat la Moscova pentru discutarea problemelor ridicate şi a altor probleme legate de momentul actual. Fără îndoială că prietenii au nevoie de indicaţii de autoritate pentru a-şi continua activitatea în condiţii noi”.[4]

      Comuniştii s-au folosit de toate instituţiile pentru campania electorală: armata şi forţele din Ministerul de Interne. Prin ordinul I.G.J. nr. 37026 din 14 august 1946, activitatea jandarmeriei devenea subordonată intereselor electorale ale B.P.D. Între atribuţiile ce reveneau începând cu luna septembrie era şi cea de întocmire a unor rapoarte estimative cu privire la posibilele rezultate în alegeri. Acestea trebuiau întocmite săptămânal de fiecare unitate de jandarmi din teritoriu şi centralizate la nivel judeţean. Pe baza informaţiilor erau elaborate sinteze ce erau remise Inspectoratului General şi pe baza acestor sinteze au fost identificate nucleele de opoziţie, mai ales cele din zona rurală.

       Pentru câştigarea alegerilor au fost luate mai multe măsuri de către comunişti. Între aceste măsuri (având o importanţă deosebită) se înscrie aceea a plătirii cu sume mari a celor numiţi în funcţiile de conducere a birourilor electorale judeţene. Practica îndemnizaţiilor şi diurnelor pentru alegeri a continuat şi la nivel local, astfel că, atunci când preşedinţii secţiilor de votare au fost chemaţi la instructajele de dinaintea alegerilor, au fost plătite şi aceste sume, în plic, fără chitanţe. Ilustrativă este situaţia relatată într-o scrisoare venită de la portăreii Tribunalului Putna în care se preciza că: ,,prefectul judeţului a convocat pe toţi preşedinţii secţiilor de votare, le-a achitat diurna de deplasare şi le-a luat semnăturile în alb, pe procesele verbale de dare a rezultatelor. Le-a cerut să lase cea mai mare libertate în alegeri, fiindcă rezultatul este asigurat pe această cale a falsului. Le-a comunicat că s-a decis ca în ţară să nu fie lăsate decât 20 de locuri pentru P.N.Ţ. şi 11 pentru P.N.L.”.[5]

       Guvernul s-a folosit de autoritatea publică în susţinerea proprii campanii electorale. Localurile ministerelor, prefecturilor, primăriilor şi a altor instituţii ,,au fost inundate de afişe şi inscripţii ale B.P.D.”[6], sindicatele funcţionarilor publici, dirijate de comunişti, făceau propagandă tot pentru acelaşi Bloc, vehiculele autorităţilor publice erau folosite tot pentru campania electorală a guvernului, echipe de şoc de la C.F.R. – participanţi la agresiuni – primeau salariu de la locul real de muncă, chiar şi în zilele de lipsă. Mai mult, birourile poştale aplicau pe orice corespondenţă ştampila cu următorul cuprins: ,,Trăiască victoria Blocului Partidelor Democrate în alegeri”. Toate acestea în timp ce propaganda electorală a P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.I. era practic interzisă în armată, în localurile administraţiei publice, în ministere.

     Gheorghe Gheorghiu Dej declara în luna august că are în faţă ,,marea bătălie electorală care va oferi lumii întregi un exemplu despre felul cum o tânără democraţie va înfrânge vechile forţe reacţionare”.[7]

     Se stabilea să se ia măsuri severe pentru a stârpi reacţiunea, specula şi sabotajul. Măsuri, care urmau să fie aplicate numai după ce alegerile erau câştigate de B.P.D. Astfel, Dej credea că îşi poate legitima faptele pe care le va săvârşi după ,,alegeri”. Ameninţările nu se făceau cu scopul de a fi aplicate numai după alegeri şi numai dacă acestea urmau să fie câştigate, astfel de ameninţări vizau şi campania electorală. Premierul îşi încheia discursul astfel: ,,nu va fi nevoie să fie ucise multe persoane, ci numai una sau două în fiecare capitală de judeţ”.[8] El i-a avertizat şi pe ţărani care vor împărtăşi soarta reacţionarilor dacă nu văd ,,lumina’’ (adică Soarele – semn electoral al B.P.D.).

        Comuniştii şi-au intensificat propaganda la sate deoarece o mare parte din populaţia ţării trăia aici. Propaganda a fost dublată de împărţirea titlurilor de proprietate, într-un ritm tot mai susţinut de la 15.000 de titluri, înmânate în intervalul 15 mai – 1 iulie, la 16.000 de titluri numai într-o singură zi – la 16 octombrie – la Satu Mare. ,,Minciuni sunt toate acestea câte vi se spun că guvernul urmăreşte sau comuniştii urmăresc colectivizarea pământului, colhozuri şi aşa mai departe”[9], afirma Teohari Georgescu la 28 iulie la Piteşti la mitingul Comitetului Judeţean P.C.R. adresându-se ,,ţăranului care nu înţelege aşa uşor ca  muncitorul adevărata faţă a partidelor istorice”.[10]

      Comuniştii au încercat să demonstreze că, de îndată ce împroprietăriseră pe plugari nu existau motive de a fi fost bănuieli că intenţionau să distrugă proprietatea particulară. Remediul sugerat era simplu: ,,Vă veţi apăra pământul votând Soarele!” Cu toate acestea, propaganda desfăşurată la sate a rămas total lipsită de eficienţă. În noiembrie 1946, regionala P.C.R. Moldova de Nord a trimis în judeţele Baia, Botoşani, Dorohoi, Câmpulung, Rădăuţi şi Suceava 1052 de agitatori. Unii dintre aceştia nu au ştiut ce răspunsuri să dea la întrebările puse de plugari, alţii n-au făcut altceva decât să defăimeze colhozul, în timp ce alţii au afirmat că singurul lucru de care se temeau era acela că ,,Guvernul Groza va face colhoz”. În plus, ţăranii manifestau puţină simpatie pentru comunişti asociaţi în concepţia lor cu sovieticii, faţă de care nutreau sentimente de ură şi de teamă, întrucât rechiziţionau tot ce vedeau, iar pe de altă parte, ideea colectivizării le apărea ca un coşmar.

     Frica de colhoz a fost problema pe care în judeţ, P.C.R. şi B.P.D. nu au reuşit să o spulbere. Muncitorii trimişi de partid la sate nu cunoşteau realităţile locale, astfel că au fost rău priviţi de ţărani. Sătenii trăiau cu sentimentul de subordonare a ţării faţă de U.R.S.S. şi absenţa independenţei naţionale. Din această cauză, voturile date de ţărani adversarilor B.P.D. au fost date împotriva colhozului şi a sovieticilor.

                                                                                                                   Anghel Florin

Cristina Georgeta Soangher

Tudora Niculae

„Plutonul secuiesc” este o organizaţie paramilitară, ultraextremistă, separatistă, şovină, xenofobă, antiromânească, antisemită, axată pe ideologia neorevizionismului maghiar revanşard. A fost înfiinţată la Miercurea Ciuc, jud. Harghita, şi este filiala din România a „Gărzii Maghiare” din Ungaria. Din punct de vedere ierarhic, „Plutonul secuiesc” se subordonează „Batalionului Vass Albert” cu sediul în localitatea Gyor, Ungaria. „Plutonul”dispune de o organizare de tip militar: brigăzi specializate, uniforme, funcţii, grade şi activităţi de instrucţie ce se derulează în condiţii de relief  şi supravieţuire dificile, în diverse locaţii ascunse din zone montane. Gradele şi funcţiile se acordă membrilor numai de către „Batalionul Vass Albert” din Gyor. Membrii „Plutonului secuiesc” depun jurământul pe coroana Sf. Ştefan (faţă de Ungaria). Este de reţinut că, după interzicerea activităţii „Gărzii Maghiare” în Ungaria (unde prin sentinţă judecătorească a fost declarată ca organizaţie de tip fascist şi rasist), activitatea acesteia a fost transferată în România. Cea mai mare răspundere pentru aducerea şi înfiinţarea „Plutonului secuiesc” în ţara noastră revine lui Csibi Barna, care a făcut demersuri în acest scop, pe lângă conducerea „Gărzii”, din Ungaria, încă din anul 2007. Csibi Barna nu mai are nevoie de o prezentare amplă, el fiind cunoscut românilor prin acţiunile sale profund antiromâneşti ca un element şovin, ultraextremist, rasist şi xenofob. El este autorul şi purtătorul lozincilor antiromâneşti şi antisemite:  „ pământul secuiesc nu este România”, „Dl.Băsescu, paşaportul vă rog”, „vreau un stat nou – Ţinutul secuiesc”, „ să-ţi fie ruşine, iar ai cumpărat de la evrei” ş.a. Tot el este cel care, în ultimi doi ani, a încercat să conturbe, în scop de incitare la violenţe interetnice, manifestările dedicate Zilei Naţionale de la 1 Decembrie, de la Cluj-Napoca şi cel care a adus o ofensă gravă tuturor românilor prin „spânzurarea” simbolică a lui Avram Iancu la Miercurea Ciuc!

„Patrioţii Moldovei” sunt un partid din Republica Moldova care, potrivit Statutului, adoptat la Congresul al III-lea, din 14 mai 2010, cuprinde între obiectivele sale şi „restabilirea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova”. Ce înseamnă acest lucru aflăm şi din conferinţa de presă a partidului respectiv, din data de 18 mai 2011, când s-a solicitat comunităţii internaţionale sprijin pentru retrocedarea de către România a teritoriilor „istorice” ale Moldovei. Totodată, pe site-ul oficial al acestui partid, în data de 18 mai 2011, „patrioţii” postau teoria că: ”statul român este un fenomen consumat, a venit timpul popoarelor din acest stat să iniţieze procedura de desfiinţare a României”!!! Mai mult, în ziua de 24 ianuarie 2012, Ziua Unirii Principatelor Române Moldova şi Ţara Românească, din 1859, „patrioţii” au organizat o manifestaţie în faţa Ambasadei României din Chişinău, pe parcursul căreia au strigat lozinci antiromâneşti: „Trăiască Moldova Mare”, „ România cel mai mare duşman”, „România stat imperialist” ş.a., cerându-se anularea Unirii Principatelor Române de la 1859! În acelaşi context, Mihail Garbuz, preşedintele  „Patrioţilor Moldovei” a afirmat în faţa mass mediei că: „unirea de la 1859 a fost primul pas spre nimicirea Moldovei”! Este evident că aceşti „patrioţi” desfăşoară o activitate antiromânească deschisă, care vizează, în principal şi în mod direct, integritatea teritorială a României! Ei contestă caracterul naţional şi unitar al statului român prin susţinerea teoriei potrivit căreia România ar fi un stat multinaţional, iar minorităţile etnice de aici ar trebui să concure la desfiinţarea sa! Este suficient să mai amintim că fondatorul Partidului ”Patrioţii Moldovei” este Vasile Stati, promotor şi susţinător al „teoriei moldoveniste”, un apropiat al liderului comunist din Republica Moldova Vladimir Voronin care, la rândul său, susţine existenţa în România a „minorităţii moldovene”!

Dar ce au în comun „Plutonul secuiesc” şi „Patrioţii Moldovei”? În primul rând, ambele au ca ideologie neorevizionismul revanşard, expresie a „hungarismului” pentru primi şi a „panslavismului” pentru ceilalţi. Ambele sunt sprijinite şi finanţate de organizaţii extremiste maghiare (din Ungaria şi diaspora maghiară occidentală) şi pro-slave (din regiunea separatistă Tiraspol şi Găgăuzia) profund duşmane ţării noastre. Ele acţionează în scopul dezmembrării teritoriale a României şi, deci, atentează la integritatea teritorială a statului român: „Plutonul secuiesc” urmăreşte realizarea autonomiei  teritoriale a aşa zisului ţinut secuiesc, iar „Patrioţii Moldovei” vizează crearea „Moldovei Mari”, prin desprinderea Moldovei de România şi unirea acesteia cu Republica Moldova. De altfel, situarea ambelor organizaţii pe aceleaşi poziţii de destabilizare, subminare şi destructurare politico-administrativă, în scopul dezmembrării teritoriale a României, le-a făcut să se apropie între ele şi să se sprijine una pe cealaltă în activităţile lor antiromâneşti. O dovadă în acest sens o reprezintă şi mesajele de felicitări şi încurajări, cu conţinut incitator antiromânesc, pe care cele două şi le-au adresat reciproc. Astfel, la 27 august 2010, „Plutonul secuiesc” transmitea următoarea felicitare Partidului „Patrioţii Moldovei” : « „ Felicitări de ziua independenţei din partea Gărzii maghiare”, „Moldova pământ moldovenesc”, „Ţinutul secuiesc pământ secuiesc”, „Ţinutul secuiesc nu e România”», iar la 11 septembrie 2010, „Patrioţii Moldovei”, afişau pe blogul lor următorul anunţ: „ Fraţii secui sărbătoresc ziua eliberării de sub ocupaţia românilor” (este vorba despre sărbătorirea Dictatului de la Viena de către extremiştii maghiari şi secui, la 11sep.2011, la Miercurea Ciuc).

Tupeul şi obrăznicia  cu care aceste organizaţii acţionează pentru dezmembrarea teritorială a României sunt cu atât mai mari şi de neînţeles dacă este să ţinem seama de gradul de reprezentativitate al secuilor şi „Patrioţilor Moldovei”. Dacă la penultimul recensământ, secuii s-au declarat cca. 400 de persoane, la ultimul recensământ, cea mai mare parte dintre ei s-au declarat de altă naţionalitate, respectiv maghiari! În privinţa Partidului „Patrioţii Moldovei”, să reţinem doar că acesta are un sprijin nesemnificativ din partea fraţilor noştri  români şi nu numai, dovada de necontestat fiind aceea că, la alegerile parlamentare din 2010, a obţinut 0,09% din voturi şi nu a trecut pragul electoral. Cu siguranţă, solicitările celor două organizaţii sunt nişte anomalii fabricate artificial dar, atenţie, aşa cum foarte bine observa cineva: „sunt preambuluri la ceva mai mare care ar trebui să urmeze”!!!

           Colonel(r) prof. Claudiu Aiudeanu

În dimineaţa zilei de 3 feburarie 1954, bucureştenii s-au trezit prizonieri în propriile case. „Ne-am dat seama că era zăpadă mare pentru că înăuntru era întuneric, iar geamurile erau albe. Am încercat să ieşim, dar nu s-au deschis nici ferestrele, nici uşile!”, a descris succint, Dan Antoniu (66 de ani), cercetător istoric în domeniul aeronautic, începutul „Marelui viscol” care a încremenit România, la propriu, sub zăpadă, în urmă cu 57 de ani.

În acele cumplite zile ale începutului de februarie s-a înregistrat, potrivit Administraţiei Naţionale de Meteorologie, cel mai puternic viscol din secolul XX. Viforul nu s-a potolit uşor şi, până la finalul lunii, avea să mai lovească în alte trei reprize, extrem de agresiv.

Tramvaiele au rămas înțepenite zile întregi în mormanele de zăpadă Sursa foto: Fototeca Muzeului Național Militar

Militarii au cărat provizii pentru bucureștenii blocați de nămeți Sursa foto: Fototeca Muzeului ațional Militar "Ferdinand I" București

 „Văzduhul e un infern, ninge, viscoleşte. Străzile sunt înfundate, vijelia zguduie pereţii!”, Jurnalul scriitorului Pericle Marinescu, 2 februarie 1954

Viteză-record a vântului, în Bucureşti

Tot atunci, în 3 şi 4 februarie, vântul a atins o viteză-record în Bucureşti: 126 km/oră. Un alt record consemnat în 3 februarie ’54 vizează cantitatea maximă de zăpadă depusă: 115,9 l/mp în 24 de ore, la Griviţa.

Militarii au cărat pâine cu săniile trase de cai Foto: Muzeul Național Militar București

Muncitorii au săpat zi și noapte prin zăpadă Foto: Muzeul Național Militar

Cel mai gros strat de zăpadă din istoria măsurătorilor ANM a fost măsurat tot atunci, la Călăraşi: 173 cm, troienele atingând însă în unele zone din sud-estul ţării şi 5 metri.

„Astfel de episoade au loc, de obicei, când ciclonii mediteraneeni traversează peninsula Balcanică şi ajung în vecinătatea teritoriului României, pe o traiectorie ce trece peste vestul Mării Negre, la est acţionând ca un «baraj», un câmp de presiune atmosferică înaltă”,

Dr. Roxana Bojariu,
coordonatorul Secţiei de Climatologie de la ANM

Dr. Bojariu a mai explicat pentru „Adevărul de Seară” că ciclonii mediteraneeni care aduc aer mai cald şi mai umed din bazinul mediteraneean se reîncarcă cu umiditate deasupra Mării Negre şi în contact cu aerul mult mai rece de deasupra ţării noastre determină ninsori foarte abundente, însoţite de viscole.

Blocaţi în case de troiene

În timpul urgiei de la începutul lui februarie ’54, Dan Antoniu avea vârsta de 9 ani. Locuia în cartierul România Muncitoare din Capitală, undeva pe lângă actualul Pod Grant, într-o casă cu şapte camere, împreună cu bunicii, mama şi alte câteva rude.

„Pe 3 februarie a început de dimineaţă să ningă cu fulgi imenşi, fără întrerupere, până a doua zi. Când ne-am trezit, în casă era întuneric. Geamurile de deschideau în afară, la fel şi uşile, cu excepţia uneia dintre ele, cea de la bucătărie. Ne-am dat seama că era zăpadă mare pentru că geamurile erau albe şi am încercat să ieşim, dar nu s-au deschis!”, a povestit Dan Antoniu pentru „Adevărul de Seară”.

Au ajuns la stradă printr-un tunel săpat în zăpadă

„Zăpada depăşise înălţimea casei, cred că erau vreo 3-4 metri, dar erau şi zone unde omătul era mai mare, peste cinci metri”,

Dan Antoniu,
cercetător istoric în domeniul aeronautic

Prin dreptul uşii pe care au reuşit să o deschidă, fiindcă se deschidea în interior, au început să-şi facă un tunel de ieşire, oblic, la 45 de grade, săpând prin omăt, până când au ajuns în dreptul străzii.

„Nămeţii au acoperit străzile, gardurile, au înfundat curţile, ba, la unele case au ajuns până la streaşină. Pe străzi abia s-au făcut ici – colo pârtii în formă de tranşee, în care oamenii dispar cu totul sau nu li se mai văd decât vârfurile căciulilor”, Pericle Marinescu, Jurnal – 5 februarie

Muncitorii, scoşi la deszăpezire

Primele informaţii despre urgia care s-a abătut asupra României au fost transmise de „Scînteia” în numărul din 5 februarie.

„Sute de oameni au lucrat ieri la deszăpezirea liniei tramvaiului 3. Iat-o pe zidăriţa utemistă Bugasin Ioana, o fată sprintenă, vioaie, care lucrează la deszăpezirea liniei. «Doar lucrăm în preajma Spitalului unificat nr. 2 CFR» – ne spune ea. «Sunt aci tovarăşi bolnavi, sunt mame cu copii mici, care nu trebuie să ducă nici o lipsă. Nu vom lăsa lopata din mână până nu vom deszăpezi drumul!»”.

„Muncim până desfăundăm drumul, că de aia am venit. Mai mă reped eu câteodată să văd ce face copilul acasă, dar nu plec până nu terminăm lucrul”

Comana Ghiţă,
gospodină

Ziarul “Scînteia” a urmărit opreațiunile de deszăpezire și i-a chemat pe tovarăși în stradă.

Pe schiuri, până la moară

La două zile de la marea ninsoare, pâinea s-a terminat, iar oamenii au căutat soluţii să-şi facă provizii. „Unchiul meu, Vasile Ballo care era campionul României la slalom uriaş, s-a urcat pe schiuri cu rucsace în spate şi s-a dus la fosta moară Herdan”, mai povesteşte Antoniu. Schiorul a făcut câte trei drumuri pe zi pentru a aduce de mâncare familiei sale şi vecinilor.

Nu a fost singurul exemplu în acest sens, ziarul „Scînteia” menţionând că echipe volante de schiori duceau pâinea la centrele de distribuire. În cazul în care bucureştenii nu puteau merge singuri să o cumpere din cauza nămeţilor, cum s-a întâmplat în cartierul Floreasca, schiorii le luau bonurile şi le duceau pâinea direct acasă.

Mezeluri din belşug în timpul „Marelui Viscol”

În plus, militarii au asigurat transportul, cu cai şi sănii, al pâinii, direct de la brutării la fabrici şi uzine.
În ziarul patridului, „Scînteia”, se preciza chiar că magazinele au primit mai multe alimente decât de obicei.

„În afara produselor alimentare ce se distribuie pe cartelă, s-au repartizat magazinelor alimentare cantităţi însemnate de mezeluri, carne congelată, halva, marmeladă, orez, făină”,

„Scînteia”, 6 februarie 1954

Deszăpezire după reguli ca în Armată

Pentru a înlesni treaba, s-au făcut şi reguli clare, transmise tututor prin intermediul ziarelor şi radioului. „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întâi pe partea cu cele două linii de transport şi câte un metru în plus, pe stânga şi pe dreapta”, era una dintre indicaţii.

Oamenii trebuiau să strângă zăpada din interiorul curţilor astfel încât să degajeze zidurile caselor. Zăpada era obligatoriu depozitată doar pe scuaruri şi pe terenurile virane.
„Este interzis a se arunca zăpada în gurile de canal, precum şi a scoate zăpada din curţi, în stradă şi nu se va depozita pe partea carosabilă!”, mai spunea una dintre reguli.

Cătălina Slujitoru, Emilia Sava

historia.ro

Credință, Românism, Cultură

Recentele evenimente din ţară – cunoscute sub mai multe denumiri: Revolta română 2012, revoluţia 2012, piaţa universităţii 2012, etc – au fost, din păcate,încă un motiv, pentru ca noi românii, să ne certăm între noi. Cu alte cuvinte, ne-au dezbinat .  Dar nu este nicio surpriză în aceasta.

Ceea ce m-a surprins pe mine este însă altceva şi mărturisesc că-mi este greu sufleteşte să abordez această chestiune.  Este vorba de atitudinea unor creştini faţă de aceste evenimente. Este vorba despre o atitudine de neimplicare, de nepăsare, de aruncare a acestor evenimente în derizoriu, de multe ori fără ca cel care a emis respectivul îndemn să fi fost la faţa locului, măcar.
O să încerc să sintetizez, în câteva cuvinte, atitudinea respectivă, fără a avea pretenţia că citez mot-a-mot: “Protestele nu au un lider, nu se ştie cine e în spatele manifestanţilor. Ce vor exact? De ce nu au un program? Toţi sunt plătiţi de x sau sunt manipulaţi de presa favorabilă partidul y şi dacă ieşiţi în stradă, le faceţi jocurile murdare. Nu-mi plac cei care sunt în stradă, nu sunt coerenţi, nu mă reprezintă. E o mişcare regizată de sistem, nu e nimic real.  Pe cine punem în loc? Nu există alternativă! Nu e lupta noastră. Cei din stradă sunt manipulaţi. De ce nu se roagă manifestanţii?  Creştinii nu au ce căuta lângă cei care au banere împotriva BOR. Nu e momentul”. Dar favorita mea, prin prostie şi-n acelaşi timp înscrierea în tiparul clasic al scuzelor este: “E mâna ruşilor!” sau cu alte cuvinte “Agenturili!”…
Câteodată, stau şi mă întreb dacă oamenii care emit astfel de îndemnuri trăiesc printre noi sau se ascund într-o chilie departe de cele lumeşti, în care nu există preocupare decât pentru post şi rugăciune. Pentru că dacă ar fi vorba despre a doua variantă, aceste îndemnuri ar fi mult mai realiste şi, în consecinţă, mult mai credibile. Dar când ai timp să postezi pe bloguri, să scrii comentarii şi să vorbeşti de tot şi toate, atunci ce mai rămâne de crezut?…
Să le luăm pe rând. Motivele invocate mai sus sunt uşor de explicat sau demontat.  Oameni buni, fraţi creştini: e normal ca un partid de opoziţie să încerce să profite de nemulţumirile cetăţenilor! Asta se întâmplă de când lumea şi pământul. Asta înseamnă că oamenii nu mai au dreptul să protesteze faţă de o situaţie?  Aceeaşi situaţie este valabilă şi-n cazul implicării “Agenturilor”: a existat oare vreo mişcare socială, în România sau în lume, unde să nu-şi fi băgat nasul şi serviciile secrete din alte state?!  Oare asta înseamnă că nu mai putem ieşi niciodată în stradă şi că trebuie să acceptăm orice abuz?
Faptul că nu ne plac toţi cei pe care-i vedem în stradă, iarăşi, nu trebuie să ne mire. Este arhicunoscut de către istorici, că la orice mişcare de stradă se alătură şi oameni de mai slabă calitate. Oameni fără ocupaţie. Ca să nu mai dau exemplul cu 1989, întreb: oare la răscoalele ţărăneşti din secolele trecute, participau doar cei mai drepţi, curajoşi şi harnici dintre ţărani?  Ca să nu mai punem întrebarea:  dacă la acele răscoale ar fi participat doar românii harnici, drepţi şi curajoşi, oare cum  au fost ei prezentaţi ,de către duşmanii lor, opiniei publice?…
Faptul că au fost cereri diferite, ale unor oameni diferiţi, e absolut normal.  Iar dacă exista un lider, se spunea: “E mâna grupării ‘cutare’ “. Dacă n-a fost lider, nici aşa nu e bine..
Cu toate acestea, niciunul din motivele invocate nu a fost atât de supărător pentru mine, ca şi creştin, decât acela că “nu e momentul şi nu e lupta noastră”. Recunosc: nu pot pricepe aceste cuvinte, în situaţia pe care o văd zi de zi în România zilelor noastre.
Într-o Românie în care blogurile, siteurile declarate creştine, abundă în nemulţumiri: secularizarea excesivă, ateismul, atacurile la adresa Bisericii, degradarea normelor morale ale societăţii, pervertirea tineretului, legile anti-creştine, îndepărtarea românilor de la credinţă, manipularea împotriva ortodoxiei, comercializarea Sfintelor Sărbători, pierderea suveranităţii ţării, de sărăcie, etc ; se găsesc  “apărători ai dreptei credinţe” care să spună  că “nu e momentul” şi că “nu e treaba noastră”?!!
Dar când este momentul şi când va fi treaba noastră? O precizare este necesară: nu cere nimeni şi nici nu susţin haosul, violenţa. Dar cine-i  împiedică pe Sfinţii noştri părinţi, nemulţumiţi de starea “turmei  lor” să iasă, drepţi, ordonaţi, cu crucea-n frunte împreună cu cei păstoriţi şi să-şi afirme cu tărie, dar cu demnitate, credinţele?  Şi românii i-ar urma.

Sigur, trebuie păstrată moderaţia: trebuie să cântărim bine, să alegem momentul potrivit, să cerem Domnului înţelepciune înainte de a face aşa ceva.
Dar ce ne împiedică, pe noi creştinii ortodocsi, să ne organizăm în Sfintele Biserici, împreună cu preoţii noştri şi să ieşim în comunitatea noastră şi să afirmăm ce vrem şi ce nu vrem? Fără violenţă. Cu toţii ne amintim ce îngroziţi am fost când am văzut panourile acelea pro-homosexuale ce împânziseră oraşele, în postul Paştelui din 2011.  Şi noi, ortodocsii, ca şi comunitate, ce-am făcut? În afară de câteva acţiuni ale unor particulari sau ale unor câtorva ONG-uri, nimic!  Panourile, în mare majoritate, au rămas nemişcate. Şi asta într-o ţară cu peste 90% creştini! Credeţi că anti-creştinii care vor să ne pervertească sufletele  vor înceta? Nu vă păcăliţi singuri…
Faimoasele bloguri creştine pe care le cunoaştem cu toţii abundă în rugăciuni pentru România şi neamul nostru. Dumnezeu să asculte acele rugi! Dar oare pe lângă credinţă nu trebuie şi faptă?
“Vă reamintesc pentru a nu ştiu câta oară, criteriile Judecăţii de Apoi. Fără îndoială, că vom fi întrebaţi şi despre credinţă, dar vom fi întrebaţi în special,  despre felul cum l-am slujit pe aproapele. Ne spune sfântul Iacob: ‘credinţa fără faptă este moartă’.” , predica IPS Bartolomeu Valeriu Anania.  Veţi spune: “Da, are dreptate Sfinţia Sa,  dar asta nu înseamnă să faci revoluţii, revolte, etc, ci să ajuţi acolo unde e cazul”.
Răspund:  “V-am vorbit anul trecut anume despre un caz extraordinar de special pe care il avem noi. E vorba de cazul Rosia Montana. Va voi vorbi si acum pentru ca nu s-a stins de anul trecut pana acum, cand am facut un apel si eu, si Sfantul Sinod al BOR si toate bisericile crestine din Transilvania, (…), cerand sa nu fie sacrificata Rosia Montana, sa fie vanduta celor care cred ca in Romania totul se poate cumpara pe bani, chiar si constiintele. Se pare ca nu ne-a auzit nimeni, desi noi, Bisericile crestine reprezentam 99% practic din populatia Romaniei. E posibil ca poporul să implore puterea să nu vândă un bun national, iar puterea să se facă că n-aude?”  , tot IPS Bartolomeu Anania.  Mărturisesc : aceste cuvinte ale IPS Bartolomeu, rostite cu vocea sa de tunet, mi-au înăţat sufletul şi credinţa! Şi le-am interpretat ca un îndemn la luptă: atât duhovnicească, cât şi faptică.
Oare ce înseamnă să-ţi slujeşti aproapele? Nu cumva acel “aproape” este neamul nostru?  Sau e mai uşor să-ţi slujeşti neamul doar criticând, certând, bârfind şi stând pe fotoliu în faţa televizorului?
Da.  Pe lângă creştini, în stradă au fost şi atei, au fost şi doi oameni care au scris împotriva Bisericii, au fost şi oameni ai opoziţiei. Dar cine i-ar mai fi văzut pe cei din urmă, dacă noi, apărătorii dreptei credinţe, am fi ieşit în număr mare, demni, în centrul neamului nostru? Fie că e vorba de moldoveni, bucureşteni, ardeleni, bănăţeni, olteni. Români.
În acel moment, noi am fi fost alternativa. Noi. Cei smeriţi, curajoşi, demni, cei credincioşi, cei drepţi. Cel care nu mai crede că mai poate fi  şi altceva în afară de “unii” şi “ceilalţi”, de fapt nu crede în propria libertate şi conştiinţă.
Cu siguranţă, ceea ce s-a întâmplat în România în ianuarie 2012, nu a fost perfect. Nu au fost lideri, coerenţă, unitate, etc. Nu a fost “revolta perfectă” pe care o aşteaptă, în van, unii.  Tot ei spun că, deşi toate partidele sunt corupte, nu ar trebui să încercăm să schimbăm lucrurile, pentru că poate, va fi mai rău. Cu alte cuvinte, să acceptăm răul. Mai mic. Dar tot rău. Să-i lăsăm pe semenii noştri să sufere de frig, de foame, de dor. Pentru că, nu-i aşa, dacă ne vom opune răului, poate vom suferi noi…
Eu am fost în stradă. Şi m-am rugat, mi-am făcut cruce. Şi nu m-a hulit nimeni. Ba dimpotrivă.
„În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”,  Doamne-ajută!

____________________

  http://www.youtube.com/watch?v=omVXlhmp0zM&feature=channel_video_title
  http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/09/21/ips-bartolomeu-anania-despre-rosia-montana-2007-si-audio-parintele-iustin-parvu-despre-aurul-romaniei-2011-video/

Mihai M. Popescu

Principiul libertăţii, al doilea principiu democratic de multe ori predominant, făcând să se nască o democraţie liberală, este în contradicţie cu dogma egalităţii, nu însă şi cu egalitatea concepută ca un cadru de desfăşurare a activităţilor omului. Libertatea face să se nască inegalitatea, să se afirme cine poate. Ea face să se nască şi să activeze elitele sociale; declanşează circulaţia elitelor. Numai să nu se opună egalitatea democratică! Căci democraţia e a numărului, nu a meritului. Elite şi vulg nu pot suferi democraţia, căci ea înseamnă egalitate. Uniformizare, nivelare, ca să se poată face numărătoarea: iată ce face democraţia. Ori, tocmai asta înseamnă negarea elitelor, ce nu pot fi uniformizate, nivelate, nici numărate ca nişte mărgele. Cu toate acestea, elitele sunt realităţi, dotate cu calităţi felurite, sunt forţe dinamice, conducătoare sau educatoare, pe când egalitatea democrată este o utopie.

Democraţia nu poate selecţiona elitele. În regimul democrat, selecţionarea elitelor se face prin vot universal şi obligatoriu, prin bani şi prin nepotism despre care Ampère[3]spunea că-i tot atât de vechi ca şi piramidele din Egipt. Poporul, condus de demagogi, cică îşi  alege elitele sale! Inexact şi periculos. Dovadă că elitele democrate sunt ceea ce are o societate mai schilod, mai pipernicit, mai de aruncat la gunoi. Elitele nu pot fi selecţionate decât de aceia care le cunosc, adică tot de elite. Numai atunci vom asista la o ascensiune binemeritată a elitelor.

Vasile Cotigă, Sfărâma Piatră, 21 ianuarie 1937

[1] Libertate, egalitate, fraternitate.
[2] Montesquieu, Charles-Louis de Secondat, baron de La Brede (1689-1755), scriitor, jurist şi filosof francez, colaborator la elaborarea Enciclopediei franceză, principal reprezentant al curentului iluminist
[3] Ampère, André Marie (1775-1836), fizician si matematician francez.

Share on Facebook ]]> http://foaienationala.ro/despre-democraie-elite.html/feed 0 http://foaienationala.ro/antiliberalismul-meu.html http://foaienationala.ro/antiliberalismul-meu.html#comments Thu, 02 Feb 2012 01:19:26 +0000 Remus Tanasa http://foaienationala.ro/?p=8425 A fi anti-liberal nu înseamnă a fi împotriva libertăţii. Ca român şi creştin nu pot fi împotriva libertăţii având în vedere că strămoşii noştri şi-au dat viaţa pentru pentru libertatea neamului românesc şi pentru credinţă. Ca tânăr nu pot fi împotriva libertăţii având în vedere că în ’89 tinerii şi-au dat viaţa pentru libertatea generaţiilor următoare. Ca om nu pot fi împotriva libertăţii deoarece una din caracteristicile firii umane este nevoia de libertate spirituală şi materială. A se ţine bine minte că nu există libertate adevărată atâta timp cât mintea şi corpul împreună, nu sunt libere.

A fi anti-liberal nu înseamnă a fi pro-dictatura. Istoria României oferă destule exemple de subjugare a poporului nostru de către imperiile de la est sau de la vest, de dictaturi ideologice sau economice şi de ocupaţii străine. Ca fiinţă umană simt repulsie faţă de orice tip de dictatură sau totalitarism.

A fi anti-liberal înseamnă a fi împotriva liberalismului ca ideologie politică, economică şi socială. A fi anti-liberal înseamnă a nu accepta viziunea liberală asupra relaţiei dintre stat şi societate pe deoparte, şi dintre stat şi economie pe de altă parte.

Liberalismul împarte realitatea în “sfere”, cele mai importante fiind “sfera” economică, cea politică şi cea privată. Conform liberalismului cele trei “sfere” nu ar trebui să se intersecteze. Astfel, economia, conform teoriei “mâinii invizibile”, se autoreglementează, conducându-se după propriile principii şi mecanisme, nefiind nevoie de intervenţia vreunei autorităţi publice (cel puţin în viziunea ultra-liberală). După cum statul nu trebuie să intervină în economie, acesta nu trebuie să influenţeze nici “sfera” privată, adică societatea. Ori rolul statului este să asigure protecţie cetăţenilor, să redistribuie echitabil bogăţiile, să asigure justiţia socială şi să se îngrijească de sănătatea fizică şi psihică a locuitorilor. Însă pentru ca un stat să se poată ocupa de datoriile faţă de cetăţeni, este necesară intervenţia statală cu scopul de a ordona piaţa economică şi de a  promova anumite valori, principii sau conduite umane.

Dacă ne raportăm la planul economic, atunci liberalismul devine liberism. După cum aminteam mai sus, conform liberismului pur, există o “mână invizibilă” care reglează automat orice exces al pieţei economice. Astfel intervenţia statului în economie trebuie să fie minimă, căci piaţa se auto-corectează. Companiile şi firmele private, pentru a-şi maximiza profitul, trebuie să se asigure ca nu există distorsiuni ale pieţei economice, deci orice practică care ameninţă să deranjeze echilibrul pieţei va fi eradicată de către ceilalţi actori economici. Criza din ultimii ani a demonstrat că această teorie nu este validă. Intervenţia guvernului SUA (principalul promotor al principiilor liberiste/neoliberiste) cu scopul de a salva, din banii contribuabilor, mari companii americane de la faliment, este edificatoare. S-ar putea conclude că liberismul propune “privatizarea profitului şi socializarea pierderilor”.

Pe plan social liberalismul propune statul minimal; astfel, statul nu trebuie să asigure cetăţenilor nici un minim de educaţie, sănătate sau sistem pensionistic, pentru că o va face în mod ineficient. Privaţii se vor ocupa de acestea. Şcoală privată, spitale private, sistem de pensii privat. Cine are bani merge la şcoală, cine are bani se poate trata, cine câştigă destul de mult va primi la bătrâneţe pensie.

Cât despre acţiunea pe plan moral/spiritual, statul liberal permite difuzarea oricăror idei şi credinţe atât timp cât acestea nu lezează “pudoarea şi moralitatea publică”. Deasemenea, sunt relativizate conceptele, iar un adevăr absolut sau noţiunile de „bine” şi „rău” nu mai există. Statul liberal nu mai face ceea ce este bine ci ceea ce este just, ori „bine” şi „just” sunt două lucruri total diferite. Aşadar concepte fundamentale odată, precum credinţa sau identitatea, pot fi astăzi uşor atacate de către orice “produs” frumos ambalat. Statul care ar trebui să se ocupe de educaţia poporului oferind modele şi promovând anumite valor etice/morale, este înlocuit cu statul indiferent faţă de educaţia şi mentalitătile propriilor cetăţeni.

Sunt anti-liberal pentru că după 22 de ani de la căderea lui Ceauşescu, viziunea organizatorică liberală/neoliberală care s-a dorit a fi implementată artificial la noi, a transformat poporul român în masă de înfometaţi lipsită de identitate şi în mână de lucru ieftină.

Observaţiile mele din aces articol sunt mult simplificate, liberalismul fiind un fenomen mult prea complex pentru a  fi dezbătut în câteva rânduri. Deasemenea trebuie precizat că există diverse curente ale liberalismului care propagă viziunea liberală în diferite nuanţe, mai mult sau mai puţin accentuate.

La sfârşit, să dăm cuvântul lui Mihai Eminescu (anti-liberal declarat) referitor la liberalismul din perioada respectivă (1879): “Nu trebuie să uităm că liberalismul cosmopolit, de care au suferit ca de o boală cronică pături întregi ale societăţii noastre, ne-a adus cele mai mari rele, din care cel mai mare e că nenumărate nulităţi, sub pretextul liberalismului şi al democraţiei, se servesc de stat şi de demnităţile lui pentru a câştiga o pâine pe care pe calea muncii oneste n-ar putea-o câştiga; să nu uităm asemenea că acest câştig, la care oricine poate ajunge fără muncă, deprinde pe oameni de-a spera totul de la schimbările politice, demoralizându-i sistematic, făcându-i linguşitori şi servili către mărimile zilei, prefăcându-i adesea în denunţători şi calomnitori, încât liberalismul în România, în loc de-a avea ca rezultat oţelirea caracterelor, a avut din contra pe acela de-a bizantiniza şi a veşteji oamenii ce erau încă neatinşi de acel rău” (“Triumful principiilor conservatoare”, ziarul Timpul, 14 octombrie 1879). Nu-i aşa că istoria se repetă?

Remus Tanasă

Din întâmplare, însă, am încă proaspete în minte lecturile lui Eminescu, Haşdeu, Iorga şi Pârvan.
………………………….

Oamenii aceştia au fost oameni vii şi ca atare, au gândit şi au creat româneşte. Poate fără ştirea lor; dar au creat valorile noastre spirituale, au înălţat românismul la valoare universală. Orice român care vrea să participe conştient la viaţa spirituală sau socială a ROMÂNIEI, trebuie să-şi asimileze valorile acestea, trebuie să-şi asimileze tradiţia EMINESCU-IORGA -PÂRVAN. Ar fi necomplet altminteri. Ar fi anorganic.Lucrurile stând astfel, mă minunează pe de o parte acei oameni care te scot fascist fără voia ta pentru că ai pomenit de „românism”- pe de altă parte cei care te acuză de trădare sau indiferenţă dacă nu strigi de 12 ori pe zi „românismul să prospere”.

………………………….

Îmi închipuiam că toată lumea e de acord asupra destinului nostru de-a fi români şi de-a rămâne români, oricum ar bate vânturile. Îmi închipuiam, că nimeni nu poate renunţa la Eminescu decât cu riscul de-a muri spiritualiceşte, de-a ajunge nefertil şi mizer. Iată că astăzi, cel puţin pentru o anumită parte din oameni, lucrurile s-au schimbat. A te mărturisi „român” poate însemna, pentru aceşti oameni, foarte multe ofense grave ………………. mercenar, dacă nu chiar mai rău. Să nădăjduim că lucrurile acestea nu le crede nimeni, că nu le cred nici măcar cei care le scriu. Altminteri ar fi într-adevăr grav. Căci asupra lui KARL MARX un român poate să spună „da” sau „nu”- şi nu se supără nimeni. Dar asupra tradiţiei EMINESCU -IORGA – PÂRVAN nu se poate spune decât „da”. Peste aceste valori nu poate trece nimeni dintre noi. Le poate critica, le poate completa, le poate duce mai departe – şi fiecare dintre noi e obligat s-o facă- dar nu le poate renega. Asta, încă o dată, nu înseamnă a face „naţionalism”, pe stradă sau în artă. Înseamnă pur şi simplu a-ţi vedea de treabă, în colţişorul tău, împăcat cu pământul românesc, şi cu cerul de deasupra.
………………………………

Fiecare dintre noi e dispus să-şi dea sângele ca să-şi apere sănătatea mamei. Fiecare e tot atât de prompt să-şi dea sângele pentru ţară. Dar nu în fiecare zi, la cafenea şi la întrunire, în tren şi pe câmp. E oarecum indecent să vorbeşti despre sângele pe care eşti gata să-l verşi pentru ţară, de sacrificiul vieţii tale pentru „prosperitatea neamului”. Ţara şi neamul au nevoie de tine şi în împrejurări mai puţin solemne. Deocamdată ţi se cer să cobori din tramvai prin scara din faţă, să nu scuipi pe stradă, să nu primeşti bacşiş, să nu te vinzi partidelor, să nu-ţi treci copii prin şcoală prin proptele, să aduci cinstea întâi în familia ta şi apoi la tribuna politică, să-ţi faci o cultură solidă ca să nu ne ia înainte bulgarii şi australienii, să nu mai spui „las-o încurcată” de câte ori e vorba de un act în care ţi se cere muncă şi perseverenţă, şi alte lucruri mici de felul acesta. Fără îndoială că nu cu asemenea lucruri mici se clădeşte o ţară şi o cultură bărbătească. E nevoie, pentru aceasta de mesianism, de nebunie, de muncă ucigătoare – ca să nu mai spunem că e nevoie de geniu şi de sfinţenie. Dar nu oricărui cetăţean i se pot cere asemenea eforturi. În schimb, se cere mai puţin lichelism, mai puţin jemenfischism, mai multă cinste, mai mult nerv. Dacă toţi oamenii ar fi dispuşi să realizeze în viaţa lor de fiecare zi aceste „lucruri mici”- se vor găsi destui oameni mari care să creeze şi să organizeze România pe care o merită urmaşii noştrii.

MIRCEA ELIADE (VREMEA -an VII, nr. 375, febr.10, 1935)

„Am făcut cunoştiinţă” cu Silviu Dragomir în anii studenţiei, când am intrat pentru prima dată în contact cu lucrările sale istorice. Îmi amintesc foarte bine că aveam nevoie de bibliografie pentru un seminar de istorie modernă a României, respectiv pentru Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania. Atunci am avut  şansa să lecturez şi să fişez, între altele, monografiile despre Avram Iancu şi Ioan Buteanu, chiar primele ediţii, publicate la 1924 şi respectiv, 1928, aflate la biblioteca facultăţii de istorie. Aceste două lucrări au rămas fundamentale pentru istoriografie şi în prezent. Au urmat apoi alte lucrări, între care trebuie  să menţionez „Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în sec. XVIII” şi „Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-1849”, la fel rămasă lucrare de referinţă până în zilele noastre, pe care le-am utilizat în bibliografia lucrării mele de licenţă. Cunoscătorii ştiu faptul că opera  acestui mare istoric a dăinuit peste timp şi datorită cercetărilor profunde şi amănunţite, documentărilor deosebit de aplicate şi serioase făcute în arhivele străine (la Viena, Budapesta, Cernăuţi, Carlovitz, Moscova şi Kiev) şi naţionale. Toate acestea au conferit scrierilor sale temeinicie şi interpretări prin a căror originalitate nu numai că îşi păstreză valoarea în zilele noastre, dar oferă şi importante puncte de plecare pentru cercetările istorice din prezent. În primul rând, Silviu Dragomir a fost un mare român, un reper de demnitate, modestie, conştiinciozitate, cinste şi dragoste pentru neamul şi ţara sa. A fost, bineînţeles, un istoric al luptei naţionale a românilor din Transilvania din seolele XVIII-XIX, fiind unul dintre cei care a susţinut şi argumentat ideea unităţii naţiunii române. Numeroasele sale studii şi lucrări referitoare la istoria socială, politică şi naţională a românilor din secolele XVIII-XIX au făcut din Silviu Dragomir o autoritate de necontestat în domeniu.  Aportul său a fost deosbit  de însemnat şi la cercetarea istoriei religioase a românilor ardeleni, prin publicarea unor lucrări fundamentale referitoare la relaţiile şi problematica religioasă a ţărilor române în secolul al XVIII-lea.

Amintim câteva date biografice din viaţa lui Silviu Dragomir: s-a născut  la 13 martie 1888 în localitatea Gurasada, jud. Hunedoara. A urmat studiile secundare la Blaj şi Novisad şi universitare în teologie şi istorie la Cernăuţi , Viena şi Moscova. La vârsta de 22 de ani, în 1910, obţine doctoratul în teologie, iar în anul 1916, ca o recunoaşterea activităţii sale ştiinţifice, este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1929 membru titular al acestui înalt for ştiinţific. Între anii 1918-1947 este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Cluj. În anul 1934, a fondat revista „Revue de Transylvanie” pe care o pune în slujba apărării cauzei naţionale româneşti ameninţată de ideologiile neorevizioniste şi revanşarde apărute atunci în Europa. A fost membru corespondent al secţiei istorice a Astrei. În perioada 1957-1962 este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj. Referitor la istoricul Silviu Dragomir şi la activitatea sa în acest domeniu, extrem de pertinentă este caracterizarea făcută de Francisc Păcurariu: „Activitatea ştiinţifică a lui Silviu Dragomir porneşte de la ideea fundamentală promovată de marii întemeietori ai istoriografiei româneşti, de la „adeverinţa istoriei” invocată de Dimitrie Cantemir, de la „dragostea adevărului” considerată de Petru Maior condiţie sine qua non a scrierii istoriei, de la imperativul lui „ a scrie numai drept” de care vorbea Gheorghe Şincai, adică de la „veşnicul adevăr” pe care Mihail Kogălniceanu îl fixa ca obiectiv esenţial al istoricului…aşa cum a spus I. Bogdan de a căuta „adevărul şi numai adevărul”, „adevărul înainte de toate” cum cerea stăruitor Nicolae Iorga”.

Personalitatea lui Silviu Dragomir, ca istoric, a fost dublată de spiritul său de luptător pentru realizarea unirii tuturor românilor în graniţele fireşti ale unei singure ţări. Potrivit concepţiei sale istorice, Silviu Dragomir a crezut permanent în înfăptuirea statului naţional unitar român a cărui apariţie o considera o legitate istorică şi a acţionat necontenit pentru înfăptuirea acestuia. A fost una dintre marile personalităţi ale românilor care a participat la Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918,   care a consfinţit unirea Transilvaniei cu România. A fost secretarul acesteia şi membru în Marele Sfat Naţional Român. În anii ce au urmat, el a intrat şi în viaţa politică a României Mari, fiind membru al mai multor partide: Partidul Naţional Român, Partidul Naţional Agrar, Partidul Naţional Creştin şi Partidul Poporului. Un fapt ce trebuie reţinut, din activitatea sa politică, este că în timpul şedinţei Consiliului de Coroană, din 30 august 1940, când s-a luat în discuţie ultimatumul generat de Dictatul de la Viena, privind cedarea forţată a Transilvaniei de nord vest către Ungaria horthystă, Silviu Dragomir a fost între foarte puţinii politicieni români care s-au declarat pentru rezistenţă armată.

Începând cu anul 1947, în viaţa Lui Silviu Dragomir începe o etapă plină de suferinţe şi privaţiuni în acest an el fiind pensionat forţat de autorităţile comuniste. În anul 1948 el este arestat, pe motiv că a făcut politică în perioada anterioară, şi rămâne în detenţie, la Caransebeş şi Sighet, până în anul 1955. Mai mult, după eliberarea din închisoare, până în anul 1957, Silviu Dragomir este lipsit de pensie şi locuinţă. Aşa a înţeles regimul comunist pro-sovietic din România acelor vremi să aprecieze personalitatea acestui mare român a cărui activitate, atât ştiinţifică, dar şi politică, s-a aflat permanent în slujba interesului naţional al statului român. Numai susţinerea curajoasă şi insistentă din partea unor personalităţi istorice româneşti (Constantin Daicoviciu şi Andrei Oţetea) a făcut ca Silviu Dragomir să fie reabilitat, permiţându-i-se să activeze ca cercetător  istoric la Cluj.

S-a stins din viaţă la 23 februarie 1962. Aşa cum scria istoricul Sorin Şipoş în revista Rost «Cu moartea lui Silviu Dragomir dispărea un mare om şi patriot…Viaţa istoricului reprezintă, în egală măsură, un model de demnitate, generozitate, cinste şi patriotism. A fost înţelegător şi tolerant, cunoscând firea umană, dar în momentele de cumpănă ale naţiunii, în problemele ei grave, Silviu Dragomir s-a dovedit a fi de neclintit. Ultimele cuvinte scrise îl arată ca fiind un om de valoare, care s-a împăcat cu el însuşi: „ Căci, dacă, faţă de ceia ce ar fi trebuit şi am fi dorit să facem ceia ce am făcut e aşa puţin, atâta cât am făcut era, în împrejurările date, tot ce puteam face. Iar o acţiune folositoare nu se judecă numai după mărimea rezultatelor sale, ci şi după curăţia intenţiilor cu care a fost întreprinsă”».

          Colonel(r) prof. Claudiu Aiudeanu

“Este important ca distanţa dintre sistemul economic şi nevoile oamenilor simpli să fie redusă la maxim, doar astfel urmând să fie create acele oportunităţi pentru implicarea lor activă şi creativă în activitatea economică. Modelul creşterii economice care încă predomină în unele ţări nu presupune investirea de resurse consistente în modernizarea producţiei şi în „capitalul” uman. Existenţa unui atare model este posibilă doar în condiţiile unui aflux de investiţii externe, a creşterii preţurilor şi monopolizării pieţei. În acelaşi timp, numărul persoanelor capabile să influenţeze în mod real procesele economice şi să producă profit este foarte limitat, situaţia creată având un impact negativ asupra economiei naţionale. Or, pentru a fi cu adevărat eficace în progresul său, o economie trebuie să implice majoritatea populaţiei capabilă să lucreze în producerea bunurilor şi serviciilor. O daună serioasă este cauzată de dominaţia în conştiinţa publică a mentalităţii consumistice precum şi a încercărilor de justificare a atitudinii parazitare faţă de munca altora.” Tabloul de mai sus se potriveşte fără retuşuri inclusiv situaţiei din România, o ţară care în ciuda unui sistem educaţional până de curând performant, a unui „capital uman” real, a resurselor naturale deosebit de variate, a ajuns să consume alimente din import, să fie atractivă doar pentru costurile salariale reduse, dar să exporte în schimb materie primă şi pe cei mai buni specialişti ai săi. Pentru astfel de ţări, criza se resimte cu o   duritate sporită. Mai mult, chiar şi în lipsa unei crize precum cea pe care o traversăm, structura socială fragilă, piramida demografică răsturnată şi corupţia endemică tot ar fi adus România în pragul falimentului. (…)

Aroganţa mediului financiar, format din bănci, burse, fonduri de investiţii, asigurări şi altele asemenea, este nu doar pe măsura salariilor, dar mai ales pe măsura impenetrabilităţii, a barierelor pe care ştie să le pună consecvent în raport cu proprii clienţi, transformaţi în prizonieri, sau cu mediul politic, devenit dependent. În spatele rigorii şi a preciziei, a virgulei dintre zecimală şi sutime, s-a construit un univers unde domină impresia, zvonul, tendinţa vagă, informaţia neoficială, riscul, panica, isteria, încrederea sau opusul ei, adică unităţi de măsură cu totul altele decât cele strict raționale, predictibile și lipsite de echivoc. Pentru a parafraza titlul unei celebre cărţi în domeniu, am ajuns în faza capitalismului de cazino (casino capitalism), ruleta rusească fiind metoda predilectă a investitorilor şi a creditorilor în egală măsură. Pe scurt, avem de-a face, pentru a cita un alt titlu de volum, cu o iresponsabilitate structurată, existentă latent și devenită vizibilă abia în vremuri de criză.

La întrebarea legitim şi frecvent formulată legată de originea crizei și de responsabilitatea actorilor financiari, răspunsul este uimitor. În raportul de peste 600 de pagini, publicat la începutul anului 2011 şi întocmit la cererea Congresului american de către Financial Crisis Inquiry Commission, formată din 6 democraţi şi 4 republicani, sunt reconstituite pas cu pas, la capătul a nu mai puțin de 700 de audieri a persoanelor implicate, din finanţe şi politică deopotrivă, etapele care au dus la actuala criză. Concluzia: momentul a fost “pregătit” direct de către jucătorii de pe piaţa de capital şi indirect de către mediile politice, deloc dispuse să intervină corectiv. Un rol nefast îl joacă în această arhitectură agenţiile de rating, instanţe autoinvestite de al căror placetdepinde soarta la propriu a economiilor naţionale datorită impactului “notelor” date de ele şi a reacţiei pieţelor de capital. Toate aceste agenţii, la unison, nu au văzut niciun semn prevestitor al dezastrului.

Raportul dedică zeci de pagini consistente chestiunii impasului subprimelor (subprime mortgage crisis), arătând în detaliu gafele decidenţilor politici, inclusiv a administraţiei Clinton, în anul 2000, şi reacţiile improprii ale băncilor dominate exclusiv de dorinţa câştigului cu orice preţ, inclusiv cu acela al “împachetării” şi vinderii mai departe a creditelor neperformante, un gest de infectare cu bună ştiinţă a instituţiilor financiare din lumea întreagă. Documentul denunţă fără rezerve mitologia crizelor financiare ca fenomene cvasi-naturale, imposibil de anticipat şi care, în consecinţă, trebuiesc acceptate ca atare.

*nota FN

dupa Stelian Gomboş

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!… Iată că din anul trecut – 2011, din ziua de 31 ianuarie ne facem părtaşi la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a unui mare cărturar, scriitor, teolog, iararh, cunoscător şi mărturisitor al istoriei bimilenare româneşti, totodată şi apologet al dreptei credinţe creştine – Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania,  după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, vreme de mai mulţi ani!… De aceea, pentru noi, de anul trecut, vom comemora totdeauna, acest eveniment închinat vrednicului şi demnului logofăt spiritual al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului sfârşitului de secol XX şi începutului de secol XXI – care a păstorit aceste meleaguri ale Transilvaniei străbune şi Ardealului strămoşesc, vreme de 18 ani, între anii 1993 – 2011, ca Arhiepiscop al Vadului Feleacului şi Clujului iar din anul 2006 (şi) ca Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului!…
Drept urmare, în iureşul zilei şi în vârtejul timpului mi-am adus aminte acum, pentru câteva momente, de Înaltpreasfinţitul Părintele nostru Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu a cărui plecare o regretăm foarte mult şi astăzi!… De ce acest lucru, pentru că îi regretăm calităţile sale, personalitatea sa remarcabilă, abilităţile sale foarte competente în disciplina teologică şi în cea pastoral – misionară, apologetică şi mărturisitoare, pe care ni le-a cultivat în orice prilej cu atâta dăruire şi abnegaţie!… El este şi va rămâne în continuare, în conştiinţa discipolilor, profilul teologului şi a omului de cultură cu deschidere spre universal, spre consistenţă şi acrivie ştiinţifică, transmisă nouă cu foarte multă acuitate şi exactitate!… Cu vaste şi avizate cunoştinţe în cele mai diverse discipline culturale, istorice şi teologice, Părintele Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu inspira tuturor foarte multă demnitate, seriozitate, sinceritate, tărie de caracter, mult discernământ şi foarte multă onestitate, nobleţe şi dârzenie sufletească!… Tocmai din această cauză era foarte apreciat, foarte admirat şi probabil, şi invidiat!… El, Arhipăstorul, a fost întotdeauna, consecvent probităţii sale intelectuale, morale şi sufleteşti!… De aceea, a fost mult iubit de tinerii elevi-seminarişti, studenţi-teologi, preoţi şi călugări, şi nu în ultimul rând foarte mulţi laici şi intelectuali, ajutându-i pe foarte mulţi dintre ei prin recomandările şi sfaturile pe care le-a dat fiecăruia în parte, ori de câte ori a fost solicitat!…
Pe numele său de botez Valeriu Anania, Mitropolitul Bartolomeu Anania s-a născut la 18 martie anul 1921 în comuna Glăvile-Piteşteana din judeţul Vâlcea. Cel ce avea să devină, în martie anul 2006, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului a avut parte de o tinereţe agitată, fiind arestat în trei rânduri ( anii 1941, 1942 şi 1958) după ce a fost acuzat de “activităţi legionare” şi condamnat la muncă silnică pentru 25 de ani (ispăşind 6 ani). S-a călugarit în anul 1942, fiind apoi student la Facultatea de Medicină, la Conservatorul de Muzică şi ulterior la Facultatea de Teologie. Cu alte cuvinte, Bartolomeu Valeriu Anania a urmat cursurile Facultăţii de Medicină şi Conservatorul de Muzică din Cluj, între anii 1944 şi 1946, pe care nu le-a terminat, dar şi ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi ale Academiilor Teologice din Cluj – Napoca şi Sibiu, fiind licenţiat la Sibiu în anul 1948. Bartolomeu Valeriu Anania nu este cunoscut doar în calitate de cleric ortodox, ci şi de scriitor, poet şi dramaturg. El a urmat şcoala primară din localitatea natală, după care a fost înscris la Seminarul “Central” din Bucureşti. În anul 1943 a absolvit Liceul “Mihai Viteazul” din Bucureşti, obţinând diploma de Bacalaureat.iar în anul 1935, minor fiind, a devenit membru al organizaţiei “Mănunchiul de prieteni”, organizaţie legionară a tineretului şcolar, pentru ca din anul 1936 să fie încadrat în “Frăţia de Cruce”, organizaţie superioară celei dintâi. “Nu am apucat să devin legionar din două motive, unul formal şi altul de fond: în ianuarie 1941, la vremea când eu încă nu eram major (la aceea vreme majoratul era la 21 de ani) , “Frăţia de Cruce” din Seminarul Central a fost desfiinţată. În al doilea rând, în timpul scurtei guvernari legionare, dar şi după aceea, mi-a fost dat să văd şi reversul medaliei, adică faţa neştiută a Gărzii de Fier, cu care nu puteam fi de acord. Mărturisesc însă că în <Frăţia de Cruce> din Seminar nu se făcea politică, nici antisemitism, ci doar educaţie, şi că nu am avut de învăţat decât lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam şi de patrie, corectitudine, disciplina în muncă, cultivarea adevărului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu”, afirma, mai tarziu, Bartolomeu Anania. Viitorul Mitropolit avea să fie însă arestat de 3 ori pentru legături cu legionarii sau activităţi legionare: în anul 1941 (pentru 3 săptămâni, după ce participase la funeraliile unui comandant legionar), în anul 1942 (pentru că ar fi deţinut în podul Mănăstirii Cernica materiale legionare şi arme) şi în anul 1958, sub acuzaţia de activitate legionară înainte de 23 august anul 1944. După cel de-al doilea război mondial, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu a fost unul dintre liderii protestelor anticomuniste studenţeşti din anul 1946 din Cluj – Napoca, iar ulterior a ajuns în temniţele comuniste, ca deţinut politic.
Mai trebuie amintit aici şi acum de cariera sa duhovnicească, pe care a început-o în 2 februarie anul 1942 când a fost tuns în monahism la mănăstirea “Antim” din Bucureşti şi primit numele de călugărie Bartolomeu. El a fost hirotonit ierodiacon, la 15 martie anul 1942, şi şi-a desfăşurat activitatea în această calitate la mănăstirile Polovragi şi Baia de Arieş, între anii 1943 şi 1947, după care a devenit stareţ la Mănăstirea Topliţa, inspector patriarhal pentru învăţământul bisericesc, între anii1949 şi 1950, decan al centrului de îndrumare misionară şi socială a clerului, la Curtea de Argeş în perioada anilor 1951-1952.A fost condamnat de către Tribunalul Militar Ploieşti la 25 de ani de muncă silnică pentru “uneltire contra ordinii sociale”. Şi-a ispăşit pedeapsa în închisoarea de la Aiud la secţia “politici”. În timpul detenţiei i-a murit mama, iar el a fost înştiinţat de acest fapt de către fratele lui, închis şi el în aceeaşi închisoare. În anul 1964 a fost eliberat, împreună cu alţi deţinuţi politici, în urma unui decret dat de autorităţi de desfiinţare a detenţiei politice. Aşadar, în luna iunie anul 1946, în timp ce era student la Cluj şi preşedinte al Centrului studenţesc “Petru Maior”, a condus greva studenţească antirevizionistă şi anticomunistă, după care a urmat un şir lung de arestări şi expulzări. Sub regimul comunist, Bartolomeu Anania a efectuat şase ani de detenţie, între anii 1958-1964.
În anul 1965 a fost trimis de către Biserica Ortodoxă Română în Statele Unite ale Americii unde a îndeplinit mai multe funcţii în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române: secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului Bisericesc, director al Serviciului “Publicaţii”. În anul 1967 a fost hirotonit ieromonah de către Arhiepiscopul Victorin, acordându-i-se din partea Sfântului Sinod rangul de Arhimandrit. Tot în această perioadă susţine nenumărate conferinţe în Detroit, Chicago, Windsor, Honolulu,şi face parte din mai multe delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române peste hotare, în Egipt, Etiopia şi India. Reîntors în ţară, devine director al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1976 -1982.
În anul 1982 va ieşi la pensie şi se va retrage la Mănăstirea Văratec, pentru a se dedica scrisului, când şi unde a început să lucreze la revizuirea traducerii în limba română a Sfintei Scripturi. În primăvara anului 1990, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Bartolomeu Anania a făcut parte din Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, alături de clericii: Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniel Ciobotea, Constantin Voicescu, Iustin Marchiş, Toader Crâşmariu şi de mirenii: Horia Bernea, Octavian Ghibu, Teodor Baconsky, Sorin Dumitrescu. La 21 ianuarie anul 1993 este ales ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, fiind hirotonit şi înscăunat în Catedra Arhiepiscopală din municipiul Culuj – Napoca, ca successor al Arhiepiscopului Teofil Herineanu, la 7 februierie anul 1993. În toamna anului 2005 iniţiază, demarează şi coordonează acţiunea de înfiinţare a noii mitropolii: a Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. La 2 martie anul 2006, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ridicat pe Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop  Bartolomeu al Vadului, Feleacului şi Clujului la rangul de Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului – mitropolie înfiinţată în mod canonic de către Sfântul Sinod la 4 noiembrie 2005. slujba festivă de conferire şi înfiinţare având loc de Prasnicul Buneivestiri la 25 martie anul 2006, la Catedrala Mitropolitană din municpiul Cluj – Napoca. Pe lângă calitatea de înalt ierarh ortodox, Bartolomeu Valeriu Anania a desfăşurat şi o amplă activitate de scriitor şi traducător, primind în anul 1982 premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România, al cărei membru titular a fost.De asemenea, de-a lungul anilor, a fost cinstit cu o serie de premii şi medalii culturale printre care se numără premiul de dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, pentru volumul “Greul pământului” (1982), premiul special pentru volumul “Din spumele mării”, obţinut la Salonul de carte din Oradea (1995), marele premiu pentru poezie al Festivalului internaţional de poezie “Lucian Blaga”, Cluj-Napoca (1999), premiul pentru “Opera omnia”, al Uniunii Scriitorilor Cluj – Napoca (2001). Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului a tradus Biblia – o muncă de Sisif, care a durat peste zece ani şi care a fost tipărită în anul 2001, şi-a scris “Memoriile”, în anul 2008, considerate literatură pură, a publicat poezii, volume de proză şi piese de teatru şi a scris sute de Pastorale şi predici, pentru credincioşii pe care i-a păstorit, cu multă dragoste, abnegaţie şi jertfelnicie. Tot în anul 2008 pune bazele Fundaţiei “Mitropolitul Bartolomeu” – ce are scopul de a încuraja şi ajuta tinerii serioşi, conştiincioşi, dedicaţi studiului, însă cu venituri materiale reduse, cu burse de cercetare şi perfecţionare.
Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Anania, printre multe alte ordine şi distincţii naţionale şi internaţionale, i-au fost decernate titlurile de Doctor Honoris Causa al Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1 iunie anul 2001), al Universităţii de Medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca (7 iulie anul 2001); “Cetăţean de onoare” al municipiului Cluj-Napoca (25 ianuarie anul 1996); “Cetăţean de onoare” al municipiului Bistriţa (martie 2001) şi “Cetăţean de onoare” al municipiului Dej. Pentru activitatea sa ecleziastică a fost distins cu: Crucea Patriarhală – Bucureşti, Ordinul Sfântului Mormânt al Patriarhiei Ierusalimului, Ordinul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel al Patriarhiei Antiohiei, iar începând cu 22 noiembrie anul 2010 era Membru de Onoare al Academiei Romane. Ca atare este personalitate marcantă a culturii şi spiritualităţii româneşti, de anvergură şi recunoaştere naţională şi internaţională, autor al vestitelor “Memorii”, membru al Uniunii Scriitorilor, traducător şi diortositor al Sfintei Scripturi – Care a şi devenit Ediţia Jubiliară a Sfântului Sinod, în anul 2001.
Colaborator apropiat şi sfetnic luminat al multor personalităţi culturale, profesori şi ierarhi, îndrumător a multor studenţi şi doctoranzi, păstor duhovnicesc a atâtor generaţii de preoţi şi călugări, membru a foarte multe organisme academice de specialitate din ţară, am observat cum, la înmormântarea sa l-au plâns şi regretat cu toţii, fiind conştienţi de marea pierdere ce li s-a pricinuit!… A fost o prohodire a unui distins ierarh şi slujitor al Bisericii la care am participat în ziua de 03.02.2011, şi care m-a impresionat profund datorită atmosferei de reculegere, decenţei şi sobrietăţii în care s-a desfăşurat, şi la care au participat mulţi ierarhi ai bisericii noastre, foşti studenţi ai prea sfinţiei sale, precum şi foarte mulţi preoţi şi călugări!…
Cuprins fiind de emoţie, respect şi recunoştinţă m-am tot gândit, preţ de mai multe zile cum să-mi pot exprima, cât mai bine, în câteva rânduri, aceste stări şi sentimente faţă de înaltpreasfinţia sa, acum, la împlinirea unui an de la naşterea sa în viaţa cea cerească, având aici, nouăzeci de ani de viaţă pământească, trăiţi în spiritul unor principii sănătoase, a unei corectitudini pilduitoare, precum şi a bunei noastre înţelepciuni, demnităţi şi cuminţenii tradiţionale şi autentice a poporului nostru românesc!…
Constat, cu oarecare strângere de inimă, că nu este uşor să faci un asemenea lucru mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de, relativ, puţină vreme adică de, doar optsprezece ani, de când a fost slujitorul, păstorul cel bun şi arhipăstorul duhovnicesc, a preoţilor şi a credincioşilor care vieţuiesc în cuprinsul celor două judeţe – Cluj şi Bistriţa Năsăud – ce aparţin acestei eparhii!…
În viziunea, în mintea şi în inima mea personalitatea Înaltpreasfinţiei sale s-a conturat şi s-a identificat prin câteva trăsături şi calităţi distincte: – şi anume, în primul rând prin maturitatea şi bogata experienţă sau înţelepciune pastorală şi duhovnicească, prin ataşamentul faţă de valorile spirituale, perene ale poporului nostru, prin felul său de a fi foarte firesc şi mai puţin sofisticat sau complicat; după aceea prin tenacitatea şi perseverenţa, prin dispoziţia pe care o avea spre intensificarea eforturilor în vederea rezolvării unei probleme, atunci când situaţia o cerea;  prin cultura teologică şi nu numai cu care era înzestrat datorită muncii şi tenacităţii Înaltpreasfinţiei sale – deoarece a fost un autodidact înnăscut şi foarte consecvent cu el însuşi de-a lungul întregii sale vieţi; prin luciditatea şi spiritul critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă prin  spiritul de disciplină, în primul rând cu propria lui persoană, revelat cu fiecare slujire ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte cerebral, lucid şi vertical, concis, coerent dar şi consistent în diferite împrejurări sau cu diferite ocazii!… De asemenea, mai avea şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, fermitate dar şi discreţie şi modestie ieşite din comun, care îţi inspirau foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile eterne ale spiritualităţii noastre romăneşti şi ortodoxe!…
Cugetând la activitatea şi la personalitatea Înaltpreasfinţiei sale, care este foarte bine conturată şi cât se poate de autentică şi de firească, mă gândesc la darul omului providenţial cu care l-a înzestrat Creatorul şi Stăpânul nostru al tuturor – Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – pe care prea sfinţia sa l-a cinstit şi l-a slujit cu toată sinceritatea, dragostea şi abnegaţia!…
M-aş bucura să ştiu, că atât contemporanii cât şi posteritatea îi vor acorda, totdeauna, cinstea, recunoştinţa şi preţuirea cuvenită pentru tot ce a făcut, pentru ceea ce a fost şi însemnat (sau ar trebui să însemne) în conştiinţa şi în memoria noastră colectivă, care, mă rog lui Dumnezeu să nu fie alterată şi o spun aceasta cu mare înfrigurare fiindcă, din păcate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita foarte repede binefăcătorii şi înaintaşii noştri, dar încerc totuşi, să–mi fac un act de încurajare şi de optimism şi să cred că ori de câte ori va fi pomenit numele său va fi pronunţat cu veneraţie şi respect pentru tot binele pe care l-a făcut atâtor oameni şi care fapte sunt consemnate de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Arhiereul Cel Veşnic în Împărăţia Sa cea cerească şi veşnică de care, ne rugăm Lui, să aibă parte!…
Aşadar, sunt încredinţat, că sunt foarte mulţi oameni de rând, credincioşi şi slujitori ai Bisericii noastre strămoşeşti, care se roagă şi acum Bunului Dumnezeu, să-l ierte, să-l odihnească şi să-i răsplătească pentru faptul că i-a făcut pe ei ori pe copiii lor oameni cu şcoală teologică înaltă, încheiată, şi pe care, apoi i-a hirotonit preoţi şi diaconi, după care i-a instalat în parohiile încredinţate lor spre păstorirea turmei celei cuvântătoare, spre Slava lui Dumnezeu – Păstorul cel Bun şi Arhiereul cel Veşnic; apoi a târnosit şi binecuvântat  atât de multe biserici şi lăcaşuri de închinare – fapt care nu poate fi uitat în istoria acestor locuri – marcate de prezenţa şi activitatea Înaltpreasfinţiei sale atât de prodigioasă, care s-a desfăşurat pe parcursul atâtor ani; rugăciuni cărora mă alătur şi eu, avându-l permanent în cinstirea şi preţuirea mea!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

                               Cu multă preţuire şi recunoştinţă,
Drd. Stelian Gomboş –
Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului României.