- Nu ne-am aştepta ca o activitate inofensivă cum ar fi descărcarea unui film de pe Internet şi transferul său pe o plasmă, pentru a fi vizionat într-o duminică după-amiază, sau deschiderea radioului în maşină să activeze vreun sistem de supraveghere. Totuşi, ne avertizează Daily Mail, aceste două mişcări simple pot transmite date exacte despre ceea ce facem la un momoent dat şi unde ne aflăm.

„Spionii” nu vor mai trebui să se infilltreze cu discreţie prin case pentru a instala dispozitive de supraveghere – e suficientă valorificarea conexiunilor între dispozitivele controlate de aplicaţii pe care le folosim în fiecare zi, afirmă directorul CIA, David Petraeus.

CIA susţine că are resursele necesare pentru a „citi” aceste dispozitive prin intermediul Internetului, şi poate chiar prin intermediul undelor radio. De altfel, toate dispozitivele electronice cu care ne-am obişnuit – de la telecomandă la ceasul electronic de ultimă generaţie – pot fi acum controlate prin aplicaţii.

ARM, o companie producătoare de cipuri, a scos recent pe piaţă un cip de mică putere, care poate fi utilizat pentru aproape orice dispozitiv din casă – de la un figider sau cuptor la soneria de la uşă – acestea putând fi controlate prin conexiunea la Internet.

Totuşi, informaţiile cumulate de la gadget-uri conectate „vor putea fi citite cu foarte mare uşurinţă şi chiar controlate de la distanţă”, avertizează directorului CIA într-o analiză realizată pe blogul Danger Room al publicaţiei Wired.

Petraeus spune că toate aceste gadgeturi conectate la web au revoluţionat arta spionajului, permiţând monitorizarea indivizilor aproape automat.

Acesta afirmă că noile tehnologii au revoluţionat domeniul monitorizării indivizilor  – „în special pentru efectul lor asupra traficului clandestin”. Elementele de interes vor fi amplasate, identificate, monitorizate şi controlate de la distanţă prin tehnologii avansate, cum ar fi radio-frecvenţele de identificare, reţelele de senzori, serverele  încorporate – toate conectate la un Internet de ultimă generaţie, folosind tehnici de mare putere, diversificate şi eficiente din punct de vedere al costului.

Petraeus a vorbit şi despre capitalul de risc care derivă din tendinţa de a instala procesoare pentru conexiuni la Internet tuturor dispozitivelor de care ne înconjurăm, inclusiv unora „neutre” cum ar fi frigiderele, cuptoarele şi sistemele de iluminat.

Declaraţia acesta este relevantă mai ales în contextul în care, în această săptămână, una dintre cele mai mari companii producătoare de cipuri, ARM, a prezentat clienţilor săi un nou procesor.

Cipurile scoase pe piaţă sunt mai mici, mai ieftine şi cu un nivel mai redus de consum decât procesoarele anterioare, fiind concepute pentru a ataşa conexiune la Internet aproape oricărui aparat electric, înaintând conceptul de “Internet al  obiectelor”.

Analiştii care încearcă să întrevadă consecinţele viitoare ale acestor tehnologii cred că, într-o zi, toate aceste dispozitive conectate la Internet vor ajunge să transmită date exacte despre locaţia noastră şi activităţile în care suntem implicaţi, date care vor fi arhivate şi stocate pe termen lung.

Grupurile de apărare a confidenţialităţii, între care Electronic Frontier Foundation, au avertizat că informaţiile personale vor ajunge să fie folosite în mod abuziv şi că, prin multiplicarea dispozitivelor conectate la Internet, posibilităţile de supraveghere a indivizilor se vor mări exponenţial, fără ca utilizatorii să aibă dreptul de control sau de apărare în faţa acestor metode intruzive.

http://www.financiarul.ro

Un interviu prin care descoperim modul în care se poate face misiune ortodoxă eficient la nivel academic, dar și despre valorile noastre pe care nu le apreciem îndeajuns și ajung să le apreciezii străinii în timp ce noi ne uităm cu mult complex de inferioritate la ei! Un interviu despre cum frumusețea Bizanțului Ortodox atrage spre Ortodoxie pe mulți.

Este un adevăr tragic faptul că lumea apuseană, nu numai cea academică, ci societatea în general, ignora până nu de mult Imperiul Roman de Răsărit, creându-i și un nume artifical, cel de Bizanț, nume cu care am fost îndoctrinați și noi. Geneza acestei titulaturi, din câte se știe, ar fi catolică și datează de aproape cinci secole, adică de după căderea Bizanțului. Prin urmare, dacă cineva s-ar întoarce în timp în chip minunat și le-ar vorbi „bizantinilor” spre „Imperiul Bizantin”, aceștia nu ar înțelege bine despre ce este vorba – pentru că ei se numeau pe sine romani, ρωμαίοι, respectivi Imperiu Roman – Ρωμαϊκή Αυτοκρατορία. Catolicismul nu a avut niciodată interesul să arate că romanitatea a fost uzurpată de popoarele germanice în preajma „Marii Schisme”. EI a vrut să se prezinte în mod mincinos pe sine ca păstrător al valorilor autentic creștine („katholik” fiind echivalent în semnificație cu „orthodox”) și al măreției împărăției romanilor extinsă la oikoumene, adică pretutindeni. În mod asemănător, în Apus se vorbește despre „Marea Schismă”, deși „ruptura” de Roma nu s-a făcut doar din vreo ceartă omenească legată de jurisdicții, orgolii omenești, diferențe culturale (cum greșit încearcă să prezinte relativiștii dogmatic de astăzi), ci din motive dogmatice legate de erezia trinitară Filioque. Marea Schismă sau Marea Ruputură (σκιζειν = a rupe) a fost, de fapt, o mare cădere/apostazie din Biserica a Vaticanului și celor care cugetau ca ei (anathema de la 1954 este dată pe ereziile Papei și a celor care cugetau ca el; nu pe o Biserică anume, ci pe cei care cugetau erezia; de aceea, așa zisa ridicare reciprocă a anathemelor, făcută acum mai bine de 40 de ani de Patriarhul Ecumenic Athenagoras și „Papa” Paul al VI-lea, nu are nicio valoare orthodoxă, pentru că nu se poate dezincrimina o erezie, nu se poate ridica condamnarea sinodală ortodoxă asupra unei erezii, ci se poate ridica doar deasupra persoanei condamnate – iar aceasta numai în cazul în care persoana sau persoanele se pocăiesc de erezia lor și revin în Biserică – ceea e nu este cazul cu papismul, ci din contra, acesta a adăugat erezie la erezie, chiar și în epoca modernă). Desigur, după cum probabil știți, nu tot Apusul a urmat căderii Romei. Spre exemplu Anglia Ortodoxă a stăruit în comuniunea cu Răsăritul, până când papa, la puțini ani dupa 1054, l-a îndemnat pe Wilhelm Cuceritorul să invadeze Anglia (țară ce păstra un sistem bizantin și în organizare și relațiile dintre Biserică și Stat) pentru a o reintroduce sub jurisdicția Vechii Rome căzute în eres (în acest sens este revelatoare parcurgerea cărții lui Vladimir Moss, Căderea Angliei Ortodoxe, Ed. Egumenița & Cartea Ortodoxă, 2010 – o carte ne băgată în seamă îndeajuns sau, poate, ignorată cu scop!?). Și se pare că nu este singurul exemplu, ci ar mai fi și o parte din penisula Iberică, mai precis Portugalia de astăzi – deci tot o zonă aflată cumva mai la margine, mai departe de influența directă și nocivă a papalității. Din câte se știe, a existat rezistență la erezia Filioque în diferite locuri din Apus, altele decât cele menționate, rezistență continuată până în secolul al XII-lea. Ar fi interesant ca cineva să se ocupe de acest domeniu, iar cine știe ceva în plus, să ne semnaleze și nouă!

Și, Doamne ajută ca Ortodoxia să se extindă nu numai în Apus, dar în întreaga lume – așa cum „profețește” Sir Steven! Numai sa fie cine să facă această misiune! O Biserică ce și-a pierdut vocația misionară este o Biserică ce nu mai are bucuria de a-L împărtăși pe Hristos și altora, adică nu mai are deplin bucuria împărtășirii din El pur și simplu. Iar acea Biserică, sau acele persoane arată că nu au înțeles cu Adevărat Evanghelia lui Hristos, căci însuși termenul Evanghelie, adică Vestea ce Bună, chemă pe toți și la vestirea altora, a tuturur!

În ultimul interviu pe care l-a acordat revistei Pemptousia, marele bizantinolog Steven Runciman a vorbit despre primii săi ani de studiu, despre opţiunile sale ştiinţifice, despre prezenţa şi rolul ortodoxiei în Europa şi în lume. Ba chiar şi despre vechea Elladă, despre arta bizantină, despre Sfântul Munte şi despre biserica romano-catolică.

Interviul a fost acordat în 14 august 2000, pe când se găsea la Mânăstirea Vatopaidi, unde a fost găzduit în sejurul său de trei zile prin Sfântul Munte, cu ocazia vizitei Patriarhului Ecumenic, Bartolomeu, în vederea inaugurării noii sacristii a Mânăstirii Vatopaidi.

Pemptousia: Când aţi ajuns prima oară în Sfântul Munte ?

Sir Steven Runciman: În 1936 se întâmpla să călătoresc cu o corabie spre Kavála, şi ne-am apropiat de o coastă a Sfântului Munte. Monahii ne-au acostat cu bărcile lor, să ne ajute. Aş fi putut să cobor pe plajă, dar căpitanul a insistat că trebuie să ne continuăm drumul spre Kavála, şi m-a împiedicat. M-am enervat foarte tare pe el şi i-am zis câteva într-o greacă perfectă. Ştiţi, când mă enervez, vorbesc greceşte fără greşeli… În 1952 am făcut prima vizită în Sfântul Munte, dar a fost foarte scurtă. A urmat o a doua, în aceeaşi decadă, dar eram îngrijorat, toate păreau să fie în paragină. Mai târziu, când am revenit, a fost uimitor să constat că  există o vie mişcare de renaştere; am o foarte mare bucurie şi satisfacţie să fiu aici, îmi restabileşte încrederea în firea omenească iubitoare de Dumnezeu.

P.: Care a fost motivul adevărat care v-a făcut să vă ocupaţi aproape întreaga viaţă cu studiul civilizaţiei bizantine ?

S.S.R.: Motivele sunt amestecate. Când eram de 7 – 8 ani, am început să învăţ greaca veche, căci îmi plăcea greaca clasică. Concomitent, am fost fermecat de Evul Mediu şi nimeni, aproape, nu se preocupa de Grecia medievală. Astfel, am hotărât să mă interesez în principal de elenismul medieval: Grecia şi ţările balcanice învecinate, precum şi cruciadele, care s-au dovedit pe de-a-ntregul catastrofale, ducând la ruina statului roman răsăritean şi subjugarea creştinismului răsăritean.

P.: Aţi cunoscut pe cineva care să vă ajute să vă specializaţi în studii bizantine ?

S.S.R.: Când mi-am început eu studiile, cel mai important bizantinolog era profesorul J.B. Bury, academician, care la început se preocupase de Grecia Clasică şi mai apoi de Bizanţ. Dar era un singuratic şi nu dorea să aibă studenţi. De asemenea, nu i-a plăcut că s-a obligat să mă ia ucenic. Reuşeam foarte greu să mă întâlnesc cu el. Prima oară l-am cunoscut la biroul lui din Cambridge: el era profesor de istorie acolo, deja faimos, şi a încercat mult să mă descurajeze. La sfârşitul întrevederii mi-a spus că-mi voi pierde timpul studiind Europa de Est şi perioada medievală, cu excepţia cazului în care aş fi cunoscut limbi slavonice. S-a nimerit să fi învăţat singur ruseşte. În cele din urmă, s-a obligat să mă accepte. Cu toate acestea, nu era totdeauna uşor de găsit. Din pricina bătrâneţii şi a stării de sănătate, lipsea de la birou. De aceea, îi trimiteam note scrise şi întrebări acasă, iar acelea nu ajungeau în veac în mâinile lui. Mai târziu, cineva mi-a menţionat că nici doamna Bury nu era de părere ca soţul ei să se preocupe de asemenea chestiuni, şi, de aceea, arunca tot ceea ce eu îi trimiteam. Cu timpul, însă, am aflat că în fiecare dimineaţă se plimbă pe jos, la marginea Cambridge-ului şi l-am pândit. Bineînţeles, îi plăcea să aibă companie în plimbarea lui. Îl însoţeam cu carnetul de însemnări în mână şi punându-i întrebări. Avea, într-adevăr, cunoştinţe vaste şi minte ageră. Nu avea niciodată nevoie să consulte texte şi studii, totdeauna ştia să dea un răspuns. În cazul în care nu-şi amintea sau uita ceva, îmi trimitea ulterior răspunsul ştiinţific. Din nefericire, a fost primul şi singurul meu profesor. După o vreme, m-am îmbolnăvit eu şi am plecat de la Cambridge. Mai târziu, când m-am reîntors, murise. De atunci încolo am fost nevoit să avansez pe cont propriu.

P.: Ce ştie astăzi europeanul de rând despre Bizanţ ?

S.S.R.: Europeanul de rând începe să cunoască mai multe, căci astăzi sunt mulţi bizantinologi. În Marea Britanie, în fiecare an organizăm un congres de bizantinologie cu o largă participare a celor interesaţi. De asemenea, în universităţile noastre, studenţii arată un mare interes faţă de acest subiect. Şi pe continent, în Franţa şi în Germania, au existat dintotdeauna şcoli de bizantinologie, chiar dacă mai restrânse, dar am convingerea că şi acolo interesul este în creştere. În America există o fundaţie pentru studii, foarte bine înzestrată, în Washington DC, la Dumbarton Oaks. Acest institut a fost fondat de o americană milionară care era, literalmente, îndrăgostită de Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Când am întâlnit-o prima oară, era soţia unui ambasador american. Ne-am întâlnit mai târziu la Londra, a luat masa împreună cu părinţii mei. M-a întrebat cu ce mă ocup şi eu i-am răspuns: „Sunt bizantinolog”. Mi-a spus că aceasta era ceva ce o interesa foarte mult şi că intenţiona să fondeze acel institut la Dumbarton Oaks. De aceea, pe durata îndelungatei mele vieţi, am văzut Bizanţul fiind considerat ca un subiect obscur şi necunoscut, pe când azi, având mulţi ucenici, am convingerea că va deveni din ce în ce mai cunoscut.

“Personal, cred că anumite mozaicuri bizantine sunt mai presus decât statuile din epoca clasică”. În imagine, mozaic din Catholicon-ul Mânăstirii Vatopaidi, sec. al XII-lea.

P.: Cum este percepută civilizaţia bizantină de către europeni şi americani ?

S.S.R.: Până în prezent, această civilizaţie nu a pătruns foarte adânc în conştiinţa lor. Totuşi, la anumite universităţi, acest subiect nu mai este unul pe deplin ignorat sau desconsiderat. Din contră, este ceva ce se află în plină dezvoltare, în vreme ce în epoca mea era complet ignorat. Această convingere mă mulţumeşte şi îmi dă încredere în viitor.

P.: Cum văd oamenii de mentalitate occidentală Sfântul Munte ?

S.S.R.: Mi se pare că pentru ei este un loc enigmatic, şi cu siguranţă, femeile nu înţeleg aproape nimic despre Sfântul Munte. Fireşte, cei ce-l vizitează se întorc entuziaşti, iar pe Prinţul Charles l-aţi uimit cu totul, e foarte dornic şi foarte bucuros să vă viziteze.

P.: Recent a stat 3 zile la Vatopaidi.

S.S.R.: Da, s-a prefăcut că e reţinut de vremea rea în Munte. De fapt, lucrurile stăteau cu totul altfel. Le-a spus oamenilor de pe yacht să se ducă în Thásos, că aici a izbucnit o furtună. Şi, în realitate, a petrecut foarte bine.

P.: Ce părere aveţi despre prezenţa ortodoxiei în Europa contemporană?

S.S.R.: Ce să zic, de multe ori sunt dezamăgit de celelalte biserici occidentale. Mă bucur, însă, de gândul că în următorii 100 de ani, ortodoxia va fi singura biserică istorică ce va rezista. Biserica Anglicană este într-o stare foarte proastă. Biserica Romano-Catolică pierde constant teren. Din fericire, există Biserica Ortodoxă. Sunt impresionat de numărul ridicat al acelora care îmbrăţişează ortodoxia, mai ales în Marea Britanie. Cred că oferă spiritualitatea reală, pe care celelalte biserici nu pot să o transmită pe deplin. Toate acestea mă conduc la concluzia că ortodoxia va rezista, în contrast cu celelalte.

P.: Ce credeţi că ar trebui să ofere ortodoxia unei Europe unite şi, în general, întregii lumi ?

S.S.R.: Vă spun că am mari îndoieli asupra faptului că Europa va fi vreodată unită, ori lumea întreagă. Cred că, în ceea ce priveşte unitatea dintre popoare, ortodoxia poate aduce cea mai bună rezolvare, pentru că, de la început, ea nu promovează deloc naţionalismul. Dar şi pentru că ea are puncte de vedere mai largi şi mai libere decât Biserica Romano-Catolică. Toate acestea îmi dau deplina convingere că Ortodoxia are înaintea ei un viitor sigur şi foarte bun.

P.: Care personalitate bizantină vă place cel mai mult ?

S.S.R.: Este o întrebare dificilă… Sunt interesat de foarte multe personalităţi. Sunt uimit de anumiţi figuri religioase bărbăteşti. În general, pentru mine, oamenii neduhovniceşti, deşi oameni importanţi din Bizanţ, nu sunt vrednici de admiraţie, deşi unii dintre ei au făcut lucruri deosebite. Cred că mulţi oameni cu statură duhovnicească sunt mai vrednici de admiraţie. Au avut foarte multe de oferit civilizaţiei europene.

P.: Sfântul Grigorie Palama şi-a început viaţa de monah la Mânăstirea Vatopaidi, stând aici vreme de trei ani. Biserica, şi în special, aghioriţii, îl cinstesc mult şi au mare evlavie către el. Cum este văzut în Occident ?

S.S.R.: Încă există prejudecăţi faţă de palamiţi, faţă de cei care-i acceptă teologia. Pe mine personal, dogmele lui mă odihnesc, cu toate că alţii îi sunt potrivnici.

P.: Aţi putea sprijini ideea ca Sfânta Sofia să funcţioneze din nou ca locaş de cult ortodox ?

S.S.R.: Foarte mult mi-ar plăcea acest lucru, dar mă îndoiesc că aşa ceva ar putea să se întâmple. Cu toate acestea, m-ar bucura foarte.

P.: Care credeţi că este chintesenţa Imperiului Bizantin ?

S.S.R.: Cred că răspunsul pe care ar trebui să-l dau ar lua foarte mult timp. Pe scurt, bizantinii au menţinut totdeauna, chiar dacă în anumite situaţii nu le-a reuşit pe deplin, un nivel spiritual foarte elevat, şi consider că în acesta rezidă probabil chintesenţa, acesta este cel mai important element. De exemplu, misionarii bizantini din Europa au încurajat editarea textelor sfinte în limba creştinilor nou-convertiţi. Aşa ceva, Roma nu ar fi făcut niciodată. Printre altele acesta este un lucru care mă uimeşte foarte tare la bizantini.

P.: Credem că Sfântul Munte constituie, în general, continuarea acestei tradiţii bizantine.

S.S.R.: Cu siguranţă.

P.: Iar propăşirea monahismului aghiorit contemporan ne dă o mare bucurie.

S.S.R.: Fără îndoială, „renaşterea” acestui loc sfânt îndreptăţeşte speranţele multora. Aici poate fi simţit ce însemna cu adevărat ortodoxia pentru împăraţii bizantini şi pentru popor. Cu adevărat, are loc o renaştere.

P.: Mulţi susţin că Elada Antică a fost glorioasă, o civilizaţie foarte înaltă, lucru neîndoielnic, pe când civilizaţia bizantină e reprezentată de o perioadă întunecată a evului mediu, şi care le provoacă repulsie. Spuneţi-ne punctul dumneavoastră de vedere despre acest lucru, ca specialist.

S.S.R.: Întotdeauna am protestat împotriva acestei poziţii ! În Bizanţ a existat un ethos foarte elevat ! Iar în ce priveşte arta bizantină, niciodată nu a fost apreciată la justa ei valoare. Personal cred că anumite mozaicuri bizantine sunt superioare tuturor statuilor antice, din epoca clasică. S-a făcut multă zarvă cu frizele lordului Elgin. Mie nu-mi produc mare entuziasm; prefer operele de artă mai vechi, precum „Tinerele fete”. Nu aş vrea niciodată să am statui de tip realist, cu totul „omeneşti”. M-ar cuceri dacă ar avea vreo dimensiune spirituală, precum creaţiile bizantine atât de expresive, care sunt unice şi aproape irepetabile. Ceva ce a crescut pe parcursul vieţii mele a fost aprecierea faţă de diferitele arte bizantine, şi diminuarea concentrării absolute asupra artei veacului de aur al Atenei.

P.: Sir, vă mulţumesc mult pentru îngăduinţa de care aţi dat dovadă stând de vorbă cu noi, şi nădăjduim ca Pronia lui Dumnezeu să vă mai dăruiască câţiva ani, pentru a putea transmite cunoştinţele dumneavoastră celor care vă calcă pe urme, şi care, la rândul lor, vor dovedi că Bizanţul este viaţă, iar inima lui era, este şi va fi, ortodoxia.

S.S.R.: Da. Bineînţeles, deja am 97 de ani şi nu ştiu dacă mai pot oferi ceva. Sunt, însă, reînsufleţit de această vizită în Sfântul Munte.

P.: Înainte de a încheia, o ultimă întrebare: cum v-a plăcut strana de la Vatopaidi ?

S.S.R.: Mi-a plăcut cântarea lor. Se distinge prin absenţa influenţei muzicii secularizate şi îmi provoacă un sentiment transcendent, lucru care trebuie să existe în muzica bizantină.

P.: Vă mulţumim încă o dată pentru efortul dumneavoastră şi pentru bunăvoinţa cu care ne-aţi împărtăşit, ca specialist în Bizantinologie, aprecierea dumneavoastră faţă de ortodoxie ca fiind chintesenţa civilizaţiei bizantine.

__________________________________________________

Note biografice:

Distinsul bizantinolog Sir Steven Runciman s-a născut la 7 iulie 1903, fiind nepotul marelui armator Sir Walter Runciman (1847-1937) şi fiul omului politic Sir Walter Runciman. A studiat la colegiile Eton şi Trinity de la Cambridge, fiind ucenic al faimosului profesor John B. Bury. A predat la Colegiul Trinity între anii 1927-1938, rămânând membru onorific pană la moarte. A mai predat, de asemenea, la multe alte universităţi din Europa şi din America, precum şi la Universitatea din Constantinopol (1942-1945), unde a ţinut cursuri de istorie şi artă bizantină. A deţinut diverse poziţii în aparatul diplomatic britanic, fiind legat al Ambasadei Marii Britanii la Sofia şi la Cairo, precum şi reprezentant al Consiliului Britanic în Grecia între 1945-1947. A fost membru al Academiei Britanice din Atena, având multiple diplome universitare. Timpul petrecut în Grecia i-a permis să cunoască, printre mulţi alţii, pe Gheórghios Seféris, Ánghelos Sikelianós şi Dimítrios Horn.

Scrierile lui au devenit rapid cunoscute, atât la nivel academic, cât şi la nivel popular. Primele sale scrieri sunt The Emperor Romanus Lecapenus and his Reign (1929), care constituie un studiu asupra Bizanţului secolului al X-lea, A History of the First Bulgarian Empire (1930) şi Byzantine Civilization (1933), pe care a scris-o pe când era lector la Colegiul Trinity din Cambridge. The Medieval Manichee (1947), este un studiu asupra ereziilor dualiste medievale. Cea mai cunoscută operă a sa este A History of the Crusades (1951-1954), în trei volume, completată de The Sicilian Vespers (1958), o istorie detaliată a ţărilor mediteraneene din perioada respectivă, precum şi a conflictelor dintre interesele politice şi naţionale ale vremii. La fel de importante sunt The Fall of Constantinople (1965), The Great Church in Captivity (1968), The Last Byzantine Renaissance (1970), The Orthodox Churches and the Secular State (1972), Byzantine Style and Civilization (1975), The Byzantine Theocracy (1977).

Prin studiile şi operele sale, Sir Steven Runciman a scos civilizaţia bizantină din umbra indiferenţei academice şi din izolarea ştiinţifică. Opera sa A History of the First Bulgarian Empire a schimbat esenţial punctul de vedere occidental asupra cruciadelor. Ziarul The Times scria următoarele: „Cartografiind faza medievală a separaţiei interminabile dintre Occident şi Orient în Orientul Mijlociu, Runciman a luat, pe bună dreptate, partea Bizanţului, împotriva intoleranţei şi jafului practicat de Occident”.

A fost cetăţean de onoare al oraşului Atena (1990) şi a primit premiul Onassis în 1997.

A încetat din viaţă în 10 noiembrie 2000.

Articol apărut în numărul 4 al revistei Pemptousia.

SURSA: http://www.pemptousia.ro

În aceste zile se încheie pregătirile pentru întâlnirea cu preşedintele SUA, G. Bush. Deşi în vederea acestei întâlniri nu există o ordine de zi convenită în prealabil, una din temele centrale va privi credem, procesele ce au loc în Europa răsăriteană, aspecte internaţionale ale acestora, influenţa asupra situaţiei din Europa şi din lume. În orice caz, sunt semnale din partea americanilor în această privinţă.

În dezbaterea acestor probleme intenţionăm să pornim de la poziţiile noastre principiale, examinate în cadrul Consfătuirii de la Bucureşti a Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia, al recentei întâlniri a miniştrilor afacerilor externe ai statelor noastre, care s-a desfăşurat la Varşovia.

Poate fi vorba, în primul rând, despre urmatoarele:

1. Temelia relaţiilor Uniunii Sovietice cu celelalte state, inclusiv, se înţelege, cu aliaţii noştri, o constituie recunoaşterea dreptului suveran al fiecărui popor de a-şi alege calea propriei sale dezvoltări. O asemenea recunoaştere trebuie să fie reciprocă, întrucât fără aceasta nu este posibilă o dezvoltare internaţională constructivă.

2. Interdependenţa crescândă a statelor, deosebit de vizibilă pe continentul european necesită să se pună capăt rămăşiţelor “războiului rece”, politicii şi psihologiei născute, sau generate de confruntarea dintre blocuri. Ce transformări sunt necesare în legătura cu aceasta, în ce direcţie şi în ce ritmuri vor avea loc transformările, se poate hotări numai în contextul şi ca urmare a unui dialog general european constructiv, şi în această privinţă noi nu trebuie să pornim de la zero. Există un fundament bun – Actul de la Helsinki, se desfăşoară cu succes procesul general european, în cadrul căruia SUA şi Canada participă pe baze de egalitate.

Uniunea Sovietică şi aliaţii săi sunt gata – şi au confirmat aceasta prin acţiunile practice – să reducă până la minimul rezonabil forţele armate şi armamentele, să treacă de la confruntare la colaborare, practic în toate domeniile.

Noi suntem gata – şi în această privinţă există dovezi serioase – să respectăm drepturile omului, să lucram mână în mână cu fiecare dintre cei care tind spre dezvoltarea tradiţiilor umaniste europene, spre îmbogăţirea culturii europene, a gândirii tehnologice, spre căutarea unor căi sigure din punct de vedere ecologic de dezvoltare a civilizaţiei.

1.Cele mai curajoase schimbări de pe continentul nostru pot fi însă încununate de succes şi pot fi reciproc avantajoase, numai în condiţiile menţinerii şi întăririi bazelor stabilităţii europene. Acestea nu trebuie să afecteze realităţile teritorial politice statornicite, să renască pretenţii teritoriale vechi, sau să dea naştere altora noi, să afecteze graniţele existente ale statelor europene. Tocmai aici se ascund cauzele primului şi celui de-al doilea război mondial. Pacea în Europa va rămâne trainică atâta timp cât va fi închisă această “cutie a Pandorei”.

2.Paşii cunoscuţi întreprinşi în ultima vreme de R.D. Germană au dat naştere multor zvonuri privind “problema germană”, perspectivele unirii Germaniei. Noi nu intenţionăm să intrăm într-o dezbatere detaliată a acestei probleme, dar considerăm în mod ferm că existenţa şi dezvoltarea RDG în toţi aceşti ani a fost şi rămâne garanţia cea mai importantă a echilibrului european, a păcii şi stabilităţii internaţionale. RDG, stat suveran membru al Tratatului de la Varşovia a fost şi rămâne aliatul nostru strategic din Europa. Din câte înţelegem noi, politicienii cu simţ de răspundere din Occident înţeleg bine această realitate. Nu pot fi însă subapreciate pericolele provocate de pasiunile şi stările de spirit revanşiste, care se înviorează. Încingerea acestora este capabilă să submineze încrederea ce se formează şi chiar să dea înapoi toate realizările de importanţă istorică în dezvoltarea raporturilor dintre Est şi Vest.

O trăsătură esenţială a noii gândiri politice o constituie deideologizarea raporturilor interstatale. Aceasta contribuie la avansarea dinamică pe calea conlucrării constructive practice, a întăririi încrederii.

În acest scop, la 4 decembrie 1989, s-ar putea organiza o întâlnire corespunzatoare la Moscova. Conducătorii statelor aliate ar putea să sosească la Moscova la 4 decembrie, în prima jumatate a zilei, în aşa fel încât lucrările să înceapă la orele 15.30.

Se are în vedere că din partea sovietică la întâlnire să participe tovaraşii M.S. Gorbaciov, N.I. Riskov, E.A. Sevardnadze. A.N. Takovlev.

Vă rugăm să ne comunicaţi componenţa participanţilor la întâlnire din partea dumneavostra.

Arhivele Nationale Istorice Centrale, fond CC al PCR Cancelarie, dosar 66/1989.

UNIREA, DIN NOU ACTUALĂ LA CHIȘINĂU

Împlinirea a 200 de ani de la raptul Basarabiei prin pacea ruso-turcă de la București a scos în stradă circa 7 000 de persoane la Chișinău. Manifestanți de toate vârstele au cerut reunirea teritoriului pruto-nistrean la România și plecarea armatei ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

Prima oprire a coloanei de unioniști a fost la ambasada Rusiei, unde s-a ținut un moment de reculegere și s-a scandat dur împotriva trupelor din Transnistria considerate de ocupație. “Toată istoria noastră au făcut așa, au spus că ne eliberează când de fapt ne-au subjugat. Vrem să plece de la Nistru” a spus Tatiana Miron, venită special din Italia pentru eveniment. Marșul a continuat pe strazile capitalei Republicii Moldova, spre ambasada Turciei, cealalăt semnatară a tratatului de la 16 mai 1812. Manifestația a luat sfârșit printr-un concert organizat la Teatrul de Vară, locație folosită deseori în timpul mișcării de eliberare națională de la sfrșitul anilor ’80 din Basarabia.

Cei mai vocali pe tot parcursul marșului au fost tinerii. Sergiu Grosu, din satul Chișcăreni, raionul Sîngerei a declarat: “Nu putem aștepta încă o generație pentru a înfăptui unirea. Trebuie să fim împreună în statul român, așa cum strămoșii noștri au decis.”. Manifestanți au venit de pe întreg teritoriul Republicii Moldova, dar și din România, un autocar și multe alte mașini și delegații sosind sâmbătă și duminică.

Evenimentul a fost organizat de Consiliul Unirii și de Acțiunea 2012, două platforme care înglobează zeci de asociații și partide de pe ambele maluri ale Prutului. Platforma Civică ACȚIUNEA 2012 este formată din ONG-uri și persoane care susțin unirea Republicii Moldova cu România și militează pentru realizarea obiectivului generațiilor trecute, prezente și viitoare de regăsire a românilor de pe cele două maluri ale Prutului în cadrul aceluiași stat.

Platforma Civică ACŢIUNEA 2012
13 mai 2012

Mii de oameni au participat astăzi la Marșul Unirii desfășurat în Capitală. Cântece românești, oameni îmbrăcați în costume naționale, sute de drapele ale  României și Republicii Moldova – așa a arătat manifestația prilejuită împlinirii a 200 de ani de la anexarea Basarabiei la Rusia Țaristă.

Participanții au venit în Piața Marii Adunări Naționale, după care au mers spre Amabasada Rusiei, înarmați cu pancarde: „Unirea face puterea” și scandând „Armata Rusă, afară!”.

Tot în PMAN au venit și câteva zeci de reprezentanți ai Partidului Patrioții Moldovei. Însă, spre deosebire de ziua de 25 martie, de data aceasta marșul unionist s-a desfășurat pașnic, poliția asigurând ordinea publică. Marșul urmează să continuie și la 16 mai.

Sursa text: Unimedia si Romanism.ro

Sursa video: CurajTv

Acad Dinu C Giurescu : “Cind vinzi resursele… de medialert

autor: C. Stanescu (Revista Cultura)