Expunerea lui Nicolae Titulescu, reprezentantul României la Societatea Naţiunilor, în legătură cu...

Expunerea lui Nicolae Titulescu, reprezentantul României la Societatea Naţiunilor, în legătură cu situaţia ungurilor din Transilvania (20 aprilie 1923)

by -
0 286

Domnule Preşedinte, domnilor membrii ai Consiliului,

Cererea maghiară s-ar putea rezuma în câteva cuvinte astfel: România, din ură faţă de supuşii maghiari, sub pretextul unei reforme agrare şi prin aplicarea după bunul plac al dispoziţiilor legale, mergând până la violarea în mod vădit a tratatelor internaţionale, a urmărit şi realizat falimentul economic al proprietarilor maghiari din Transilvania.

Permiteţi-mi să prezint, încă de la început, în faţa onoratului Consiliu, tot în câteva cuvinte, concluzia unei scurte expuneri pe care o voi prezenta în numele României şi care va contrazice punct cu punct cererea maghiară.

România, fără pic de ură faţă de nimeni, ba chiar dimpotrivă, însufleţită de cea mai sinceră dorinţă de a face dreptate, dând astfel dovadă de o evidentă înţelegere a intereselor sale viitoare, a acţionat, în aceşti ultimi ani, în spiritul unei adevărate revoluţii pacifiste, transferând pe căi legale, aproape integral, pământul arabil ţăranilor care-l munceau şi până acum, în cea mai mare parte, ca lucrători agricoli (cu ziua).

Pentru realizarea acestei reforme capitale, România a fost silită să impună, unei mari părţi a populaţiei, sacrificii a căror rigoare nu are precedent în istoria altor popoare, cel puţin în vreme de pace. Ştiind însă că nu amploarea acestei reforme, ci o nedreaptă aplicare a ei ar face insuportabil acest sacrificiu, România a încercat să imprime legislaţiei sale agrare un caracter obiectiv, aproape mecanic, semn al unei dreptăţi severe poate, dar egală pentru toţi. Acest lucru i-a permis, după cum veţi vedea imediat, să-i trateze pe picior de perfectă egalitate şi pe optanţii unguri şi pe proprietarii  români.

Făcându-l pe proprietarul român stăpân al pământului ţării, România crede că a înfăptuit un lucru ce de mult trebuia îndeplinit; acest lucru trebuie judecat mai degrabă după rezultatele lui decât după metodele folosite. În felul acesta s-a creat garanţia unei relansări economice viitoare. În felul acesta, a fost posibil ca teritoriile cuprinse între Tisa, Dunăre şi Nistru, să reprezinte în mod constant în ochii Europei o insulă de ordine şi de pace, în vreme ce Moscova şi Budapesta erau bântuite de stafia revoluţiei.

Operaţia a fost, recunosc, dureroasă, chiar foarte dureroasă. În ciuda încercărilor celor interesaţi de a face totul în limitele decenţei şi ale patriotismului, s-au ivit multe nemulţumiri. Guvernul Brătianu, care a pornit această temerară acţiune în 1914 şi a dus-o la bun sfârşit în 1917 şi 1918, guvernul generalului Averescu care a continuat-o dându-i amploare şi îmbogăţind-o în 1920 şi 1921, două guverne din care am avut onoarea să fac parte ca ministru de finanţe, alături de regretatul Take Ionescu, adept ilustru încă de la început a necesităţii exproprierii, au avut de suportat numeroase critici.

O aceeaşi hotărâre producea uneori reacţii diametral opuse şi, adeseori, din pricina unui acelaşi text de lege, miniştrii care se ocupau de expropriere, erau calificaţi când drept revoluţionari de reprezentanţii exasperaţi ai partidelor de dreapta, când drept reacţionari de reprezentanţii extremei stânga, care socoteau că lucrurile nu merg nici destul de repede, nici destul de departe.

Bineînţeles că după unirea Transilvaniei cu România, problema naţională a accentuat greutaţile unei probleme de ordin numai economic şi social, până atunci, şi astfel nemulţumirile au sporit, iar suferinţele celor răspunzători de expropriere au crescut.

Revoluţionarii, reacţionarii de până ieri, devin iată, în faţa dvs., şovini şi opresori.

Nimeni nu se miră de acest lucru în România. Aceasta este o nouă modalitate prin care Ungaria vrea să arate lumii un lucru deja cunoscut pentru noi, vechi de când lumea, clasat.

Dar, să vedem ce face de fapt Guvernul ungar în cererea sa?

Din toate prevederile legislaţiei privind exproprierea, extrage una sau două, le interpretează, le discută, ca şi când acestea ar fi singurele importante, ca şi cum ele nu s-ar aplica şi cetăţenilor români! Apoi, punând faţă în faţă această creaţie de cabinet cu o interpretare a tratatelor internaţionale, cu care autorii acestora n-ar fi precis de acord, au ajuns la concluzia că este vorba de persecuţie.

Nu aşa se procedează cu o problemă politică privind tratamentul străinilor într-o ţară.

Să ne înţelegem bine deci: nu e cazul acum să analizăm dacă românii au fost trataţi cu prea multă severitate de guvernele lor. Aceasta este problema Parlamentului român, a presei româneşti, a opiniei publice din România, a alegerilor din România, în nici un caz a Societăţii Naţiunilor. Problema este să ştim dacă este adevărat sau nu, că cetăţenii maghiari au fost persecutaţi în comparaţie cu cetăţenii români.

Domnule reprezentant al Ungariei, pentru a răspunde unei astfel de probleme, nu este suficient să spunem poveşti: trebuie să comparăm şi să judecăm faptele.

Lăsaţi-mă, deci, domnilor, să fac eu ceea ce n-a făcut domnul reprezentant al Ungariei. Să reintroducem în corpul legii exproprierii prevederile incriminate, să aruncăm o scurtă privire asupra motivaţiei care a generat această lege, să vedem cum şi-a tratat România proprii ei copii şi să ne întrebăm abia apoi, dacă mai este posibil ca textele citate de guvernul ungar să ni se pară o legislaţie aparte pentru străini şi dacă ele nu sunt mai degrabă exemple ale unei legislaţii prea riguroase poate, o legislaţie românească, aceeaşi pentru toată lumea în materie de expropriere.

Zorii acestei legi a exproprierii, despre care discutăm astăzi, s-au ivit încă din anul 1913, când nimeni nu-i avea în vedere pe cetăţenii maghiari. România ieşea din războiul balcanic, căruia îi pusese capăt tratatul de la Bucureşti. Ţărănimea dovedise în focul luptei calităţi neaşteptate. Dar situaţia ei din punctul de vedere al repartizării proprietăţii rurale  era cumplit de nedreaptă. Din 8 milioane de hectare teren arabil din fostul regat, jumătate, adică 4 milioane de hectare, aprţineau unui număr de 1.200.000 ţărani, capi de familie (sau, socotind 4 membri de familie, la 5.000.000 de ţărani), în timp ce cealaltă jumătate aparţinea unui număr de circa 4.000 proprietari.

O astfel de situaţie era o ameninţare continuă pentru ordinea socială. Soluţiile obişnuite prin care se trecea în mod paşnic pământ din marile proprietăţi în proprietatea ţăranilor: cumpărare prin casieriile rurale, drept de răscumpărare pentru stat, care se putea substitui astfel oricărui cumpărător particular de pământ, au fost socotite insuficiente.

S-a socotit, deci, necesară o expropriere forţată, numită expropriere în beneficiul ţării sale. Dl.Ion Brătianu, şeful Partidului  Liberal, a anunţat în septembrie 1913 printr-o scrisoare publică că va face din expropriere, unul din obiectivele esenţiale ale viitorului său program – astfel de program implica modificarea Constituţiei, exproprierea fiind autorizată de Constituţia existentă numai în cazuri de forţă majoră, clar delimitate, adică pentru necesităţi ale apărării militare, ale serviciului de drumuri sau ale igienei.

În ianuarie 1914, dl. Ion Brătianu a devenit preşedintele Consiliului de Miniştri.

În mai 1914 au avut loc alegerile constituţionale, şi, lucru de mirare, deşi s-a bucurat de votul unui corp electoral restrâns, format în mare parte din proprietarii  de pământuri, majoritatea a fost favorabilă revizuirii Constituţiei, în scopul exproprierii unei mari suprafeţe de teren arabil, deţinută de marii proprietari.

Spun o mare suprafaţă, pentru că nimeni nu se gândea şi nici nu se putea gândi în mai 1914 la exproprierea aproape în totalitate a marilor proprietari de după aceea. Atunci a fost conceput însă instrumentul juridic care a permis mai târziu efectuarea în mod practic a exproprierii pe măsură ce o impuneau necesităţile războiului şi ale perioadei de război.

Apoi a început primul război mondial.

Până la intrarea în război, România nu şi-a putut permite să treacă la aplicarea unei reforme de asemenea anvergură, cunoscută fiind instabilitatea din perioda de neutralitate.

Dar, în 1917, când armata română s-a retras în Moldova, când două treimi din teritoriul românesc au fost invadate, când armata rusă a început să se împrăştie în dezordine, s-a considerat că aplicarea imediată a legii exproprierii este o cerinţă a apărării. Acest lucru ar fi sporit interesul ţărănimii de a apăra pământul ţării; dacă autorităţile n-ar fi făcut nimic, s-ar fi putut crede că şi-au uitat promisiunile din 1914. Şi erau destui cei care doreau să se creadă acest lucru.

Maiestatea sa, regele României, a fost cel care, în ianuarie 1917,
printr-un mesaj adresat soldaţilor din tranşee, a anunţat că se va trece neîntârziat la aplicarea legii exproprierii.

Este deci incorectă afirmaţia că ameninţarea revoluţiei ruse a determinat punerea în practică a legii exproprierii. Anii 1913 şi 1914 stau dovadă a acestui lucru. Iar revoluţia rusă a izbucnit abia în martie 1917.

Pe de altă parte, este evident faptul că războiul a lărgit cadrul creat legii exproprierii, aşa cum a fost creat în 1913 şi 1914.

La Iaşi s-a trecut deci la aplicarea legii exproprierii. Am să rezum totul spunându-vă ca în 1917 s-a hotărât ca 2 milioane şi câteva sute de mii de hectare să fie luate marilor proprietari pentru a fi împărţite ţăranilor.

Prin decretul-lege din decembrie 1918, domnul Ion Duca, actualul ministru al afacerilor străine ale României, pe atunci ministru al agriculturii, a aplicat măsurile constituţionale votate la Iaşi.

În paralel, pe măsura unirii noilor teritorii româneşti cu patria mamă, s-a trecut la expropriere şi în aceste ţinuturi.

Astfel, Parlamentul Basarbiei, “Sfatul Ţării” a votat la 27 noiembrie 1918 o lege a exproprierii pentru Basarabia, promulgată prin decretul regal din 22 decembrie 1918.

Tot aşa s-a procedat şi în Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş; în conformitate cu punctul 5 al articolului 3 al hotărârii Adunării Naţionale a  României, reprezentanţii acestora s-au întrunit la Alba Iulia, între 18 noiembrie şi 1 decembrie 1918, iar Consiliul Dirigent Român al acestor noi regiuni, sub preşedinţia domnului Iuliu Maniu, şeful Partidului Naţional Ţărănesc, a luat măsurile necesare pentru aplicarea prin decretul-lege nr. 3.911 din 1919 a unor dispoziţii similare în Transilvania. […]

Domnilor, cred că tratatele de pace au recunoscut unirea Transilvaniei cu România datorită imensei majorităţi pe care o reprezintă populaţia românească din această regiune. Atunci vorbim de o lege care se aplică unui mare număr de români. Şi mai cred că cetăţenii de naţionalitate maghiară nu pot susţine că nu au fost trataţi pe picior de egalitate cu cetăţenii români de vreme ce situaţia lor din punctul de vedere al proprietăţii este aceeaşi cu cea a proprietarilor români din Transilvania. Trebuie oare să mai adaug faptul că ţăranii cultivatori de pământ au fost făcuţi proprietari ai pământului, indiferent de naţionalitatea anterioară Unirii şi că, în felul acesta, un mare număr de foşti cetăţeni maghiari sunt în prezent proprietari în Transilvania datorită legilor româneşti de expropriere? […]

Spuneam că pentru a salva ceea ce mai era de salvat din marea proprietate, legiuitorul a procedat la o ierarhizare după anumite criterii artificiale, poate, dar necesare.

Absenteismul este unul dintre aceste criterii! De el este vorba în primul rând în cererea guvernului ungar. […]

Onoratul reprezentant al Ungariei spune că cetăţenii maghiari nu ştiau
că, dacă au lipsit din Transilvania între 1918 şi 1921, vor fi expropriaţi în totalitate în 1922.

Am onoarea, însă, să-i răspund onoratului reprezentant al Ungariei: nici cetăţenii români n-au ştiut că dacă şi-au arendat pământurile între 1910 şi 1920 vor fi expropriaţi în totalitate în 1921.

Aş mai adăuga, în fine, pentru a-l lămuri definitiv pe onoratul reprezentant al Ungariei că cetăţenii români care şi-au dat în arendă pământul pentru o singură zi, la 23 aprilie 1920, după ce au avut de suferit rigorile exproprierii, nu puteau şti că vor fi supuşi unei a doua reduceri a terenurilor lor! Şi totuşi acest lucru s-a întâmplat!

Şi, dacă judecăm mai bine lucrurile, criteriul absenteismului care este de fapt transpunerea juridică a afirmaţiei potrivit căreia cei ce nu sunt de faţă nu au niciodată dreptate, nu este cu nimic mai real sau mai just decât celelalte două criterii.

Admit chiar să se spună şi că în anumite cazuri, se poate ajunge la comiterea unor mari nedreptăţi. Am fi primii care le-ar deplânge, dar, spun din nou, am elaborat această legislaţie din raţiuni superioare oricărui criteriu de dreptate individual.

Nu admit însă în nici un caz să se spună că această lege îşi are obârşia în sentimentele de ostilitate faţă de cetăţenii maghiari şi că ea este o armă legală de tortură împotriva străinilor.

Şi-apoi, oare prevederile privind absenteismul sunt cele care au determinat în cea mai mare parte pierderea de către cetăţenii maghiari a bunurilor lor?

Nu, domnilor!

Dispoziţiile generale ale legii exproprierii aplicate atât celor prezenţi cât şi celor absenţi sunt cele care au determinat reducerea suprafeţelor de mii de hectare la nişte suprafeţe minimale.

Prevederea privind absenteismul nu a contribuit decât la sărăcirea unui număr restrâns de persoane.

Oare legiuitorul român să-şi fi ales pentru a-şi ascunde otrava destinată cetăţenilor maghiari tocmai această prevedere cu o aplicare atât de restrânsă? Trebuie să recunoaşteţi că suntem nişte opresori cam timoraţi şi nişte şovini cam neîndemânatici.

Asta-nseamnă, probabil, că am făcut doar o tentativă.

Pentru ca pretenţiile părţii ungare să fie întemeiate, ar fi necesar ca textul de lege să se aplice numai cetăţenilor maghiari. Ori legea nu face nici o deosebire. Orice cetăţean român care a absentat fizic din ţară în perioada menţionată este expropriat în totalitate.

Prevederile sunt aceleaşi pentru toată lumea. E vorba chiar, de ceva mai mult. În favoarea proprietarilor din Transilvania, spre deosebire de proprietarii din Regat, s-au adus unele amendamente care atenuează rigorile legii, acest lucru datorându-se, între altele, faptulul că, ţinând cont de prezenţa minorităţii maghiare în Transilvania şi de cât de uşor şi-ar putea face loc ideea de persecuţie în astfel de împrejurări, legiuitorul român a preferat să acţioneze cu mai multă prudenţă în Transilvania.

Astfel, în fostul Regat, proprietăţile străinilor au fost expropriate integral dacă proprietarul a lipsit din ţară în perioada 1918-1921.

În Regat, un cetăţean maghiar ar fi putut fi expropriat în totalitate pentru simpolul fapt că e străin; acest lucru s-a putut întâmpla în Transilvania, numai dacă ar fi lipsit din ţară în acea perioadă.

În vechiul Regat, absenteismul antrenează exproprierea integrală, indiferent de suprafaţa terenurilor. În Transilvania, ea nu se aplică decât suprafeţelor  mai mari de 50 iugăre.

Deci, pe micii proprietari care s-au speriat şi au fugit din pricina războiului, şi acum se pot întoarce, prevederile legii nu-i afectează.

Absenteismul economic – darea în arendă timp de 10 ani – antrenează exproprierea în totalitate în vechiul Regat, iar în Transilvania lasă totuşi proprietarului un minimum intangibil (Art. 8 p.a.).

Rezumând, în Transilvania un proprietar este expropriat doar dacă se-ncadrează la absenteism, fie că e român, fie că e străin, integritatea proprietăţii sale nu e afectată în nici un caz din pricina dării în arendă pe durata a zece ani. În Transilvania, deci, există o egalitate perfectă între proprietarii  români şi cei străini, iar proprietarii din Transilvania sunt favorizaţi faţă de cei din vechiul Regat. […]

Ungaria însă nu se mulţumeşte cu egalitatea dintre proprietarii  unguri şi proprietarii români; ameliorarea regimului proprietăţii în Transilvania, spre deosebire de cea din vechiul Regat, nu o impresionează deloc. Ceea ce doreşte Ungaria este ca, în teritoriul Transilvaniei, proprietarii maghiari să fie privilegiaţi faţă de proprietarii  români.

Acesta este obiectul ascuns al cererii guvernului ungar, aşa înţelege Ungaria să respecte tratatele internaţionale.

Interpretarea pe care o dă ea tratatului de la Trianon este dintre cele mai caracteristice. Tratatul a garantat cetăţenilor maghiari care optează pentru naţionalitatea maghiară, păstrarea tuturor bunurilor imobiliare. Asta înseamnă, pentru Ungaria, că bunurile imobiliare ale acestor cetăţeni nu pot fi afectate de prevederile legilor româneşti, asta înseamnă, în orice caz, că aceste bunuri nu pot fi expropriate în cazul unei plăţi aşa cum prevăd legile româneşti.

Ce a urmărit tratatul de la Trianon, după părerea noastră?

Să menţină o regulă care este de drept comun, de multă vreme, în toate tratatele internaţionale: să extindă tolerenţa internaţională faţă de străini permiţându-le să fie proprietari, să-i protejeze pe optanţi de o eventuală confiscare a bunurilor. Optanţii rămân proprietari în ciuda opţiunii lor, dar proprietari chiar în cadrul legii româneşti. Deci, dreptul de proprietate poate fi ulterior modificat de statul suveran, dat fiind faptul că prevederile sale au un caracter general şi se aplică tuturor cetăţenilor.

Tratatul de la Trianon nu s-a gândit nici o clipă după părerea noastră, că în România se vor crea insule de proprietăţi individuale, de care legea românească nu se va putea atinge  niciodată, fără sancţionarea, la nivel internaţional, a legii. […]

Cereţi ca ţăranii să vă restituie pământurile – imposibilitate materială.

Da, spun imposibilitate materială, căci pentru a face acest lucru, ar fi necesar ca guvernul, care a evitat revoluţia, expropriind marile domenii pentru a le împărţi la mii de ţărani, să se hotărască astăzi să provoace revoluţia, expropriind mii de ţărani pentru a reface mari domenii.

Şi chiar dacă nu veţi obţine nimic din tot ce cereţi, ce contează! Veţi avea din nou prilej să puneţi în discuţie situaţia generală creată de tratate, pentru că, aşa cum voi înşivă o spuneţi cu propriile dvs. cuvinte în cererea dvs.: privilegiile pe care le cerem sunt în strânsă relaţie compensatorie cu marile acumulări teritoriale ale României. […]

 

sursa: Minorităţile naţionale din România. 1918-1925. Documente

 

(Visited 39 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.