Evoluţia ţării şi locuitorilor Transilvaniei – de la creştinare până la unirea...

Evoluţia ţării şi locuitorilor Transilvaniei – de la creştinare până la unirea cu România (I)

by -
1 1086

1. Introducere. Transilvania este una dintre cele trei mari regiuni istorice care formează România. Are o suprafaţă de circa 100.000 km pătraţi (cam de trei ori mai mare ca a Belgiei) – reprezentând aproape jumătate (42%) din întinderea de astăzi a statului român – şi o populaţie de aproape şapte milioane de locuitori, adică o treime din populaţia totală a României. Peste trei sferturi din locuitorii Transilvaniei sunt de etnie română, cam 16% sunt maghiari, iar restul (de circa 5%) sunt romi (ţigani), germani (saşi şi şvabi), slavi (ucraineni, sârbi, slovaci, bulgari, cehi, croaţi), evrei, greci, în proporţii infime. Prin urmare, Transilvania, având această masivă majoritate românească, face parte în chip firesc din Ţara Românească (sau România) şi-i marchează apăsat viaţa şi destinul. De circa două milenii, latinitatea şi apoi românitatea – adică forma carpato-dunăreană a latinităţii – şi-au pus sigiliul inconfundabil asupra Transilvaniei, definindu-i soarta pentru eternitate.

Nici numele, nici întinderea şi nici structura etnică şi confesională a regiunii nu au fost însă constante de-a lungul timpului. Chiar numele ţării, în variante atât diferite, are propria istorie. Cuvântul Transilvania provine din termenii latineşti trans (peste, dincolo de) şi silva (pădure) şi înseamnă „ţara de dincolo de pădure”; el nu datează din antichitate – cum s-ar putea crede – ci din Evul Mediu, dintr-un moment precis al istoriei, adică din jurul anilor 900-1000. Atunci, ungurii migratori, abia stabiliţi în Pannonia, făcând expediţii de pradă în diferite direcţii, au atacat şi spre est, spre Crişana (Byhar). Acolo au construit, prin intermediul localnicilor, “prisăci”, adică fortificaţii (indagines) şi au trimis iscoade mai departe, „dincolo de o pădure mare” (Igfon), unde au dat peste dux Gelou, quidam Blacus şi peste supuşii săi, Blachi et Sclavi. Neştiind cum se numea acea ţară, bogată în aur, sare şi roade ale pământului, i-au spus „ţara de peste pădure” (în ungureşte Erdew elw, adică Erdély). Nu se ştie cum numeau la început locuitorii români şi slavi ţara/ţările lor (formaţiunile politice din secolele IX-XI, de pe teritoriul Transilvaniei), dar ulterior au împrumutat şi adaptat în limbile lor denumirile date de grupurile etnice dominante, ajunse privilegiate. Saşii, aşezaţi în Transilvania în secolele XII-XIII, au dat un nume total diferit ţării, anume pe cel de Septem Castra (Şapte Cetăţi), în germană Siebenbürgen. Din denumirea ungară derivă, se pare cea românească de Ardeal, iar din denumirea germană rezultă variantele slave[1], precum Sedmogradsko. În epoca modernă şi contemporană, s-a impus în Europa şi în restul lumii denumirea latină de Transilvania, intrată în limba română literară şi pe care o folosea clasa politică şi intelectualitatea românească.

Denumirea de Transilvania a avut şi oscilaţii geografice interesante: la început, ea indica (în variantaUltrasilvana) doar o zonă vag precizată, de la est de Carpaţii Apuseni, de pe Someşuri şi de la nord de Mureş, unde domnea ducele Gelou. Apoi, de la 1200 încoace, a ajuns să însemne întreaga regiune intracarpatică sau ceea ce s-a numit voievodatul Transilvaniei, cu cele şapte comitate ale nobilimii, cu pământurile rezervate secuilor (Terra SiculorumSzékelyföld) şi saşilor (Terra SaxonumFundus Regiussau Königsboden). Acesta a fost înţelesul geografic al numelui de Transilvania până pe la jumătatea secolului al XVI-lea, când s-a produs destrămarea Ungariei medievale. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, s-a format Principatul Transilvaniei, prin adăugarea la teritoriul Transilvaniei propriu-zise a „părţilor ungureşti” (Partium), denumite de ardeleni şi Părţile Vestice (Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş, Solnocul de Mijloc şi Exterior, Ung, Bereg etc.). Practic, teritoriul Transilvaniei s-a dublat, deşi o mare parte din Banat a fost curând ocupată de otomani (1552), ca şi Bihorul (cu Oradea), pentru câteva decenii, în a doua parte a secolului al XVII-lea şi cu toate că Habsburgii au stăpânit şi ei temporar anumite regiuni din nord, până să ocupe toată ţara la 1688-1699. Astfel, în epoca modernă şi contemporană, Transilvania este numele generic al unei regiuni întinse, formată din provinciile sale istorice: Transilvania propriu-zisă, Banat, Crişana şi Maramureş.

2. Creştinarea românilor. În antichitate, prin secolele I î. Ch. şi I d. Ch., când nici nu exista denumirea de Transilvania, regiunea respectivă a făcut parte din patrimoniul regilor daco-geţi. Prin cucerirea romană, terminată în 106, adică acum 1900 de ani, Transilvania propriu-zisă, cu Banatul, Oltenia şi o parte din Muntenia au fost incluse în provincia (apoi provinciile) Dacia, parte a Imperiului Roman. Puţina populaţie băştinaşă rămasă în urma lungilor războaie, ca şi numeroşii latinofoni cuceritori erau atunci politeişti, aidoma celei mai mari părţi din lumea antică. Între soldaţii şi coloniştii veniţi în Dacia odată cu stăpânirea romană s-au aflat desigur şi unii creştini (creştinismul avea deja câteva decenii de existenţă), dar fără prea mare importanţă pentru societatea în ansamblu, deoarece adepţii lui Iisus Christos erau încă puţini şi criptici (clandestini), neavând permisiunea să se manifeste liber. Deşi numărul creştinilor a crescut treptat, practicarea cultului a rămas prohibită pe toată durata stăpânirii romane în Transilvania. Urmele arheologice şi epigrafice arată însă indubitabil prezenţa unor creştini în Dacia romană/Daciile romane. Trebuie să presupunem că, după retragerea aureliană (271-274), odată încetate interdicţiile şi persecuţiile, nucleele creştine s-au extins şi s-au întărit în regiunea carpatică. Fireşte, se ştie că armata, administraţia, oficialii şi o parte din populaţia civilă s-au retras la sud de Dunăre, unde s-au înfiinţat noi provincii cu numele de Dacia. Dar este la fel de sigur că unii dintre daco-romani, latinofoni cu toţii, după circa cinci generaţii de viaţă în Imperiu (circa 100-275), au rămas pe loc. Este foarte greu de spus câţi vor fi rămas, dar se ştie că Dacia nord-dunăreană avea cel puţin 500 000 de locuitori. Între cei rămaşi – oameni de rând, foşti sclavi, sărăcime – s-au aflat desigur şi creştini, dornici să-şi poată exprima liber credinţa, fără interdicţiile oficialilor romani. Într-un fel, se poate spune că retragerea aureliană a contribuit la întărirea creştinismului în Transilvania, Banat, Oltenia etc. Dar şi invers, în sensul că misionarii creştini veniţi din Imperiu erau acum liberi să-şi exercite puterea de convingere, să răspândească liber cuvântul Domnului în regiunile abandonate de romani. Astfel, daco-romanii de pe teritoriul Transilvaniei, începând cu secolul al III-lea, au devenit treptat creştini, iar această credinţă le-a fost imprimată prin mijlocirea limbii latine. Se ştie acest lucru din mai multe surse, cea mai elocventă fiind terminologia creştină din limba română – legată de esenţa ritului, de fondul credinţei – care este de origine latină. Prin urmare, formarea poporului român şi a limbii române, petrecute prin secolele II – IX, coincide şi cu creştinarea populaţiei latinofone şi apoi româneşti. Românii sunt, ca şi celelalte popoare vechi din sud-estul Europei – grecii şi albanezii – creştinaţi în mod organic, de jos în sus, prin misionari, fără decizia vreunui om politic şi nu la o dată anume, precisă, ci în timp îndelungat, pe parcursul câtorva secole. De aceea, daco-romanii, protoromânii şi apoi românii creştini au convieţuit timp îndelungat cu semeni de-ai lor încă păgâni, cu populaţii migratoare păgâne, tot mai numeroase după secolul al IV-lea pe teritoriul Daciei: goţi, huni, gepizi, avari, slavi, protobulgari. Un grup de goţi s-a creştinat în secolul al IV-lea, dar la sud de Carpaţi, sub Ulfila (dar s-a mutat apoi la sud de Dunăre), iar capii bulgari, tot la sud de fluviu, au primit botezul în 864, cu ţarul Boris-Mihail în frunte.

3. Maghiarii. Ungurii s-au creştinat, în formă apuseană, prin tradiţie în anul 1000, odată cu botezul ducelui lor Vajk, devenit regele Ştefan. Totuşi, unii lideri au primit botezul, în formă răsăriteană, înainte de această dată, iar o parte din populaţie şi anumite clanuri au continuat rezistenţa păgână în întreg secolul al XI-lea. Primele atacuri de pradă ale ungurilor păgâni asupra Transilvaniei s-au produs, probabil, după anul 900, dar cucerirea „ţării de peste pădure” s-a făcut treptat, pe etape, dinspre nord-vest şi vest spre sud-est şi est, în secolele XI-XIII. Între timp, orientarea ţării spre credinţa romană a devenit clară. În timpul cuceririi, Ungaria s-a folosit şi de statutul său de „regat apostolic”, fondat în cadrul „patrimoniului Sfântului Petru”, motivând înaintarea războinică spre est prin lupta contra „păgânilor, ereticilor şi schismaticilor”.

4. Românii şi slavii. Modelul slav răsăritean. Deşi data oficială „Marii Schisme” este anul 1054, ruptura dintre biserica Romei (apuseană) şi biserica din Constantinopol (răsăriteană) este mai veche, ca şi deosebirile dogmatice apărute. Românii, vechi creştini de tip apusean, după ce au primit cuvântul Domnului în limba latină, s-au văzut dintr-o dată într-o „mare slavă”, cu legăturile spre Occident şi Roma întrerupte. La un moment dat, chiar şi legăturile cu Noua Romă (Constantinopolul) au ajuns să fie mijlocite de bulgarii slavizaţi, care şi-au organizat o puternică biserică răsăriteană în secolele IX-X. După modelul bisericii bulgare, care avea ca limbă liturgică slavona (prin opera lui Chiril şi Metodiu), s-a organizat şi viaţa bisericească la români. Unii dinspre aceşti români (de la sud şi de la nord de Dunăre, până spre Valea Mureşului) s-au aflat pentru un timp chiar sub dominaţia Primului Ţarat Bulgar. Astfel au ajuns românii, creştinaţi în limba latină, să aibă credinţă şi biserică de formă răsăriteană (inclusiv limba slavonă ca limbă de cult).

5. Noi populaţii – secuii şi saşii. În secolele XI-XIV, tabloul demografic şi etnic al Transilvaniei s-a diversificat. Pe lângă români, slavi şi alte grupuri mici rămase după migraţii, au apărut ungurii, pecenegii, cumanii, secuii şi saşii. Ungurii au venit dinspre apus, cu precădere pe văile Someşului şi Mureşului, odată cu cucerirea Transilvaniei şi chiar şi ulterior. Pecenegii au ajuns în interiorul arcului carpatic in secolul al XI-lea, iar cumanii cu un secol mai târziu. Prezenţa lor a fost mult mai modestă decât la est şi la sud de Carpaţi. Secuii au venit dinspre nord-vest spre sud-est, pe etape, odată cu înaintarea cuceririi ungare: iniţial sunt consemnaţi în Crişana, apoi pe Târnave (circa 1150), pentru ca în jurul anului 1200 să treacă spre estul şi sud-estul Transilvaniei, unde locuiesc şi astăzi. Saşii au venit din  Europa Centrală şi Occidentală, cu precădere din spaţiul german. Primele colonii ale lor sunt atestate la 1148, în zona Albei. În următoarele decenii s-au aşezat în sudul Transilvaniei, între Orăştie şi Baraolt (împingându-i pe unii dintre secui ceva mai spre est), în Ţara Bârsei (Bürzenland) şi în regiunea Bistriţei (nord-estul Transilvaniei). În plus, trebuie adăugat că, la fel ca în întreaga Ungarie, până pe la 1350, toate oraşele aveau majoritate covârşitoare germană. Creatorii vieţii urbane de tip occidental, ai burgurilor transilvane, au fost germanii (saşii).

Până la urmă, pecenegii şi cumanii, au apucat să se creştineze doar superficial, înainte de a fi asimilaţi de români şi, în mai mică măsură, de maghiari. Pecenegii, veniţi înainte de stăpânirea ungară, au exercitat o anumită dominaţie asupra românilor, cu care apoi au convieţuit (vezi pădurea românilor şi pecenegilor în sudul Transilvaniei, menţionată după 1200). În jurul anului 1210, comitele Ioachim de Sibiu conducea spre Balcani o armată formată din saşi, români, secui şi pecenegi. Cumanii s-au „topit” până la urmă şi ei în cadrul populaţiei locale. Secuii şi saşii, creştini de tip apusean, veniţi în chip organizat, în acord cu puterea centrală ungară, au primit spre locuire teritorii relativ compacte şi au fost dăruiţi cu privilegii. Prin urmare, între 1250 şi 1550, populaţia Transilvaniei a fost formată, în linii mari, din români, unguri, saşi şi secui. Românii erau creştini de tip răsăritean (ortodocşi), iar ungurii, saşii şi secuii erau creştini apuseni (catolici). După cucerirea ţării şi includerea sa în Regatul Ungariei, convieţuirea acestor grupuri etnice şi religioase diferite a fost, în general, paşnică. Ungaria creştină arpadiană (1000 – 1301) a avut de înfruntat la început două probleme dificile: 1) numărul destul de mic de cuceritori unguri în raport cu vastele teritorii şi cu numeroasele popoare şi grupuri etnice supuse; 2) ostilitatea celor cuceriţi faţă de noii dominatori. Pentru a rezolva aceste dificultăţi, a apăra bine ţara şi a-i exploata resursele, puterea centrală, începând chiar cu primul rege, au promovat şi încurajat colonizarea unor populaţii străine, creştine şi păgâne, venite deopotrivă dinspre apus şi dinspre răsărit. Despre regele întemeietor, Ştefan I, se spune prin tradiţie că ar fi lăsat moştenire urmaşilor dictonul: Regnum unius linguae fragile et imbecile est (Ţara cu o singură limbă este fragilă şi slabă).

Această politică a avut în general rezultate pozitive pentru ţară, chiar dacă popoarele şi populaţiile mai vechi, cucerite, au avut de suferit anumite privaţiuni. Până la urmă, s-au adaptat ori au încercat să se adapteze noilor realităţi. Biserica creştină apuseană (catolică) – oficială – părea destul de tolerantă cu creştinii răsăriteni şi chiar cu necreştinii. De exemplu, românii din Transilvania, de rit bizantin, au reuşit prin elita lor să formeze o stare (grup politic recunoscut) – ca şi nobilimea, saşii şi secuii – şi să participe şi ei la conducerea ţării, la exercitarea puterii. Stau mărturie pentru aceasta, între altele, adunările ţării (universitates sau congregationes) din secolele XIII-XIV, la care românii au participat. Totuşi, după Cruciada a IV-a (1203-1204), prin care Constantinopolul şi o parte din Imperiul Bizantin au căzut (pentru peste cinci decenii) în mâini „latine”, lucrurile se schimbă treptat (chiar dacă dinastia ungară avusese o puternică orientare spre Bizanţ). Regii îşi iau tot mai mult în serios rolul lor de suverani „apostolici” şi iau primele măsuri contra iudeilor, musulmanilor, „ereticilor” şi „schismaticilor”. Dar măsurile s-au aplicat parţial şi inegal, fiind ineficiente, din moment ce Ungaria a avut la finele secolului al XIII-lea chiar un rege (Ladislau al IV-lea) dedat obiceiurilor cumane (necreştine). Stau mărturie şi cele câteva  excomunicări (afurisenii) pronunţate de Sfântul Scaun contra unor suverani şi a regatului întreg, înainte de 1300. Din secolul al XIV-lea, sub noua dinastie angevină, lucrurile se vor schimba.

NOTĂ:

[1] Vechii slavi de pe teritoriul de azi al României au fost treptat asimilaţi de protoromâni şi de români, până prin secolul al XII-lea.

autor: acad. Ion Aurel Pop

sursa: Revista Clipa

(Visited 589 times, 1 visits today)

1 COMMENT

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.