Eminescu despre conduita românului modern

Eminescu despre conduita românului modern

by -
0 360

În mai multe lucrări (Civilizaţie modernă şi naţiune, Formele fără fond, un brand românesc, Geneza modernă a ideii naţionale) am abordat contribuţia lui M. Eminescu la elaborarea modelului teoretic de edificare a civilizaţiei moderne în context naţional. Eminescu manifestă un interes constant pentru cunoaşterea evoluţiei civilizaţiilor, pentru studiul raporturilor dintre civilizaţii precum şi al afirmării acestora în cadrul naţional. În viziunea lui Eminescu, nu există o civilizaţie generală, abstractă, ci fiecare popor construieşte un tip specific de civilizaţie. A fi modern înseamnă pentru Eminescu recunoaşterea opţiunii fiecărui stat naţional de a avea o civilizaţie proprie, fiindcă adevărata civilizaţie este cea care are rădăcini adânci în solul naţional, idee care nu poate conduce la aprecierea gândirii eminesciene ca tradiţională sau chiar reacţionară (cum au procedat, printre alţii, Ibrăileanu şi E. Lovinescu). Poziţia poetului faţă de căile modernizării României exprima concepţia sa organicistă despre dezvoltarea societăţii în consens cu specificul istoric naţional al poporului român. Ca argument, aduce exemple din istoria noastră văzută prin ceea ce are peren, viabil şi generator de modernitate. Dezvoltarea modernă a ţării este concepută de Eminescu ca fiind determinată de factori şi condiţii specifice naţiunii române. Eminescu nu se impotrivea modernizării statului nostru, dar manifesta o exigenţă deosebită faţă de excesele şi deformările ce apăreau ca efecte ale aplicării unor modalităţi inadecvate p a rticularităţilor evoluţiei ţării noastre în timpul său. În toată publicistica sa se poate uşor observa accentul poetului pe reliefarea spiritului modern autentic, aşa cum fiinţa el în ţări cu tradiţie în dezvoltarea modernă şi aşa cum dorea să existe şi în statul român.

Eminescu concepea dezvoltarea ţării ca evoluţie firească din propriile structuri şi forme. Ceea ce-l preocupa erau fundamentele proceselor de dezvoltare modernă, care în viziunea sa erau: munca, naţiunea, clasele producătoare, tradiţia (trecut şi istorie), cultura şi adevărul. Eminescu a teoretizat şi dezvoltat teza rolului esenţial al tradiţiei istorice în dezvoltarea oricărei comunităţi naţionale, deoarece tradiţiile reale contribuie la orientarea pe căi adecvate a civilizaţiei naţionale. Este aici şi un gest de recuperare a valorilor naţionale în noul context al modernizării, aceasta fără să însemne închistare, dogmatism, refuz al dialogului cu alte culturi. Eminescu este un european pentru că gândeşte lumea în termenii raporturilor complexe dintre culturi, dintre civilizaţii. Argumentând caracterul restrictiv al tezei despre existenţa unei civilizaţii moderne unice, difuzată dintr-un anumit loc, Eminescu subliniază importanţa punerii în valoare a capacităţii de creativitate a fiecărei comunităţi naţionale în procesul edificării civilizaţiei. In acest sens, el a criticat, cu foarte multă asprime, copierea de forme instituţionale din afara cadrului naţional. Condiţia fundamentală a fiinţării oricărei naţiuni este producţia proprie. O autentică civilizaţie este, pentru Eminescu, numai cea care stimulează şi susţine capacitatea de creaţie a unei naţiuni. Poetul concepe astfel dezvoltarea modernă în cadrul naţional pentru a justifica oportunitatea independenţei naţionale, element decisiv în valorificarea potenţialului uman şi a condiţiilor specifice în folosul claselor producătoare, care trebuie să devină fermenţii modernizării. El concepea modernizarea ca proces stimulat şi realizat de forţele sociale proprii.

Doctrina eminesciană asupra naţionalului exprima astfel o cerinţă esenţială: edificarea civilizaţiei române moderne din interiorul comunităţii naţionale, cu deschiderea firească spre celelalte orizonturi culturale europene. Ideile eminesciene asupra fenomenelor şi proceselor sociale, economice şi culturale specifice acţiunilor de modernizare sunt o contribuţie esenţială la elaborarea unui model teoretic explicativ al evoluţiei unei naţiuni în curs de prefaceri profunde. Modelul teoretic naţional explică formarea civilizaţiei moderne prin afirmarea unor trebuinţe, idealuri generate de aspiraţiile proprii unei comunităţi naţionale. Acest model teoretic subliniază preeminenţa naţionalului, dar, în acelaşi timp, recunoaşte interinfluenţele dintre naţional şi universal, iar, pe de altă parte, soluţionează în mod original raportul dintre mijloace şi scopuri în procesul de modernizare. În opera sa un loc aparte ocupă analiza efectelor modernizării Eminescu gândeşte profund modernizarea şi proiectează societatea românească modernă ca pe o societate în care evoluţia capitalistă să aducă o stare bună pentru toţi, fiindcă altfel se manifestă rezistenţa românilor la ofensiva capitalismului, opoziţie continuată până astăzi, pentru că o bună parte dintre români nu este convinsă de oportunitatea acestui sistem social pentru aspiraţiile şi modul lor de viaţă. Eminescu nu a pledat nicăieri pentru o modernizare bazată exclusiv pe dezvoltarea agriculturii, subliniind necesitatea industrializării: „Neapărat că nu trebuie să rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţie industrială măcar pentru trebuinţele noastre; dar vezi că trebuie omul să-nveţe mai întâi carte şi apoi să calce a popă; trebuie mai întâi să fie naţie industrială şi după aceea abia să ai legile şi instituţiile naţiilor industriale” (Opere X, 21).

Dezvoltarea industriei se cuvine a fi făcută în contextul concret al unui stat agrar: „Două serii de idei sunt chemate a agita adânc opinia publică din ţară: 1) organizarea muncii agricole; 2) crearea şi apărarea muncii industriale; amândouă de-o valoare egală, chemate a asigura existenţa naţională a statului nostru în contra primejdiilor politice ce pot veni din nord-ostul Europei, a cotropirii economice ce poate veni din Apus” (Opere XIII, 33). Într-o societate modernă, instituţiile stimulează noi trebuinţe, ba chiar le multiplică şi le prezintă pe toate ca fiind de interes public. Şi în România, unde poporul trăieşte „un adevărat infern” pentru că îi lipsesc condiţiile unui nivel de trai decent, cerinţele claselor superioare sunt cu mult mai numeroase şi greu de satisfăcut cu mijloacele pe care le deţine. Este surprinsă contradicţia dintre poporul român, predominant agricol, şi nevoile locuitorilor de la oraşe, care aduc din străinătate o „sumă de trebuinţe costisitoare” (Opere XIII, 88), identice cu cele ale unui popor industrial, precum şi ale noii aristocraţii: „Unde mai punem că înlesnirea de a introduce articole străine de lux naşte într-o societate primitivă cum e a noastră pofte şi trebuinţe cu totul disproporţionate cu puterea ei [de] producere şi că, atunci când această din urmă nu ajunge pentru a acoperi trebuinţele nouă, se atacă capitalul strămoşesc, trec moşiile în mâna străinilor sau se încarcă cu sarcini ipotecare, scăzându-se astfel însuşi capitalul fix al poporului” (Opere XIII, 151). Dar nu mai puţin semnificativă rămâne susţinerea unui standard de viaţă similar celui din Europa, în lipsa unei activităţi de aceeaşi factură: „Lucrul la care aspiră toţi este a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă a introduce în ţară condiţiile de cultură sub cari asemenea rezultate să se producă de sine” (XIII, 200). Noile necesităţi nu pot fi satisfăcute doar prin simpla preluare a formelor străine. Din opera sa se conturează un profil de actor şi agent social real al actelor de modernizare. Nu este exagerat să spunem că avem în opera eminesciană componentele unui manual al conduitei românului modern.[1]

—————————————-

[1]  http://adevarul.ro/news/societate/eminescu-despre-conduita-romanului-modern-1_51ba1e7cc7b855ff568c0cae/index.html

autor: Prof. univ. dr. Constantin Schifirneţ  

sursa: Revista Art-mis

(Visited 111 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.