Drumul, calea și cărarea – repere ale unui traiect existențial

Drumul, calea și cărarea – repere ale unui traiect existențial

by -
0 1181

Modelele și normele culturale păstrate în tradiție se bazează pe sisteme aflate în inter-relație și care contribuie la reliefarea profilului identitar. Cultura tradițională a oferit purtătorilor ei o perspectivă de integrare în sistemul de valori tradiționale validate în timp de chiar comunitatea care le-a produs. Iar purtătorii de tradiție își coordonează existența pe paradigme ușor de recunoscut în plan diacronic, astfel că viața și moartea par a fi doar puncte pe o hartă a unui drum fără sfârșit, într-o circularitate asigurată de cele două lumi, Cea cu Dor și Cea fără Dor. Aceasta presupune o înțelegere a viziunii despre viață a omului societății tradiționale, o explicitare a formelor moderne culturale prin permanente trimiteri la formele tradiționale. Este un drum simbolic, pe care țăranul român l-a făcut cu conștiința integrării într-o lume, care are regulile ei, pe care și le asumă pentru a fi în armonie cu sine și cu ai săi.

În cultura tradițională viața însăși înseamnă drum.

Drumul, calea și cărarea sunt trei alegeri ale călătoriei în această lume.

Drumul este al tuturor. Este drumul mare, știut și văzut. Se fuge de singurătate ieșind la drumul mare. Pe drumul mare se-ntâlnesc oameni și gânduri.

Drumul este al acestei lumi. Când se amintește de drumul de dincolo, atunci se spune cale, calea cea lungă, lungă și fără umbră. Doar aici, în astă lume, oamenii au umbră. Cine vrea răul cuiva îi îngroapă măsura, măsura umbrei, o pune la temelia unei case. Calea dincolo, în lumea umbrelor (când omul moare, umbra îi trece dincolo), înseamnă doar distanță. Drumul e și loc și distanță. Calea e doar călătorie fără oprire. Vămile sunt aici, câte vor fi fiind.

Cărarea este drumul personal, ales de om. Fiecare pe cărarea lui, spune bătrâna, adică fiecare pe drumul lui! Fiecare cu viața lui.

Cărarea este de obicei neumblată, pentru că omul e cel ce o calcă pentru prima dată. La drumul mare, la răscruci vin și umbrele, spiritele. Pe cărarea neumblată, cu rouă nescuturată se face descântecul de bine, de sănătate sau de ursită. De bine!

Când cărarea este călcată de mai multe ori de călător, devine mai scurtă, adică știută. Drumul știut e cel mai scurt. Dar, dacă e știut, înseamnă că e știut de cineva, nu de oricine.

Pe cărare se lasă urme. În viață se lasă urme, pentru ca mai târziu din calea cea lungă, fără umbră să se-ntoarcă pe urmele lăsate la locuri știute.

Drum, cale, cărare pentru călătorul prin astă viață sunt doar semne ale căutării. Trebuie să-ți știi drumul în viață. Vino-ți pe cale spun bătrânii tânărului rătăcit. Pe fiecare însă îl așteaptă cărarea neumblată cu rouă nescuturată.

Țăranii au știut dintotdeauna că în viață drumul trebuie să fie drept, că orice abatere de la cărarea vieții este „lăturalnică trăire”, ferită de ochii lumii. Drumul drept este simbolul axei înțelegerii, iar Constantin Brâncuși a reprezentat magistral acest drum drept al gesturilor care-mplinesc viața și dincolo de viață. Masa tăcerii este loc al dialogului, al punerii „la cale” pentru „calea dreaptă”. La drum și în viață nu se pornește dintr-o dată, ci plănuit, vorbit. „Ne-am vorbit să facem ceva”, zic bătrânii dezvăluindu-se punerea la cale. Pașii umblători sunt pe drum plănuit. După ce familia a stat la masă și a hotărât, se pleacă spre împlinire. De la masa tăcerii (a înțelegerii) a lui Brâncuși urmează, pe axa împlinirii, aleea scaunelor. De la hotărâre la-mplinire sunt necesare momente de răgaz, „să mai gândesc o dată”, „ia să mai stau să judec!”, zice omul până să ajungă la-mplinirea gestului. De aceea scaunul „la poartă” (la vorbă la scaun) este similar cu scaunul de pe aleea scaunelor brâncușiene. Nu este nici o abatere de la drum drept, e drum întins până la Poarta Sărutului, locul deplinei bucurii. Aici e locul de unire, de sărut, de nuntire sub arcada porții (a timpului). Este locul hotărât de soartă și de om. Mirii trec întâi pe sub arcada porții bisericești, apoi pe sub arcada porții casei țărănești, uniți în gând și în priviri. Nimic altceva nu le este îngăduit pe această axă a înțelegerii și fericirii decât gând bun și drum drept unite prin împreunarea mâinilor și a privirii!

Poarta sărutului în viziunea sculptorului „prince paysan” Constantin Brâncuși este în fapt împreunarea ochilor îndrăgostiților, sugestie a iubirii și a vieții. Se-ntreba marele Brâncuși: „Ce rămâne oare din noi, în amintirea celorlalți, după moarte?” și a răspuns: „Numai amintirea ochilor și a privirilor, cu care ne-am relevat dragostea, pentru oameni și pentru lume”. Ochii de pe Poarta sărutului, „aceste emisfere reprezintă iubirea”, adăuga titanul din Hobița. Iar după-mpreunarea privirilor sub arcada iubirii se făcea drum drept înapoi spre masa tăcerii, masa înțelegerii, unde familia rostuia lumea, iar lumea nu tulbura vreodată rotundul tainei. Tinerii, porniți de la masa înțelegerii pe drumul spre poarta împlinirii, trecuți pe sub bolta porții hotarnice și reîntorși la masa tăcerii se vor fi unit pe veci în viață și în moarte. Pentru că masa tăcerii este pentru viață masa pomenirii întru iubire.

Țăranii știau de axa înțelegerii, pe care mai apoi arhitecții lumii moderne ne-o prezentau ca pe o noutate: Champs Elysée și Arcul de Triumf din inima Parisului de mult se-mpliniseră pe ulița satului românesc, iar Brâncuși a dăltuit în piatră esența drumului drept, o axă a înțelegerii și a iubirii.

Drumul, în concepția tradițională românească, trebuie să fie luminat. Privind de-a lungul drumului sau spre cer, țăranul căuta sprijin în lumina care să facă drumul vieții vizibil. Când negura nopții se răsfrângea peste satul liniștit, oamenii căutau lumina stelelor. Stelele sunt candelabrele oamenilor, însemne ale destinului, nu doar dătătoare de lumina–speranță.

În viața de aici și de dincolo omul are nevoie de lumină. Pruncul vine în această lume anunțat de o stea ce se aprinde pe cer la nașterea lui. Cât trăiește omul se-ngrijește ca la icoană să ardă o candelă pentru a lumina universul familial. Iar după ce sufletul se-nalță la cer la cap i se-aprinde o candelă. Fără lumină te rătăcești aici și dincolo. Stelele sunt considerate candelabrele oamenilor în cer, mai mari sau mai mici, după cum e și rostul omului pe pământ: de vază în ochii lumii (în lumina înțelegerii și a evaluării) sau simplu muritor, om în rândul lumii, obișnuită dar necesară prezență într-un univers care trăiește prin fapta fiecăruia, mare sau mic în rang. Bolta cerească este luminată de lună și de stele. Luna poate lipsi, dar stelele niciodată, pentru că ele sunt aprinse de îngeri. Fiecare om are candela sa în cer, o stea care strălucește cât e viață-n trup. Când sufletul se pierde-n văzduh și steaua sa se stinge căzând în văzduh.

Cu toate că steaua e cea care dă pururi lumină, omul nu i se adresează ei pentru a-și afla liniștea destinului. Își îndreaptă privirea spre cer căutând calea robilor și se lasă întrebat de sfânta lună: „unde mi-i viața bună!”. Drumul în viață este astfel străjuit ziua de lumina soarelui, noaptea de lumina candelabrelor cerești. Sunt gânduri ale călătorului plecat pe drumul care unește cele două Lumi.

Credința populară funcționează astfel ca o autoritate care acționează asupra conștiințelor, o autoritate morală din care derivă reprezentările cu forță de lege nescrisă. Aceste reprezentări sunt transmise în decursul istoriei, pe un drum al devenirii și statorniciei satului ca spațiu identitar. (autor: Gabriela Rusu-Păsărin, sursa: Revista Clipa)

(Visited 121 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.