Dovezi etnografice ale continuității românilor în Transilvania

Problema continuităţii noastre a fost tratată în trecut mai ales de către arheologi, istorici şi filologi. Materialul etnografic, această arhivă vie a poporului nostru, nu prea fost utilizat în această privinţă, deşi se impunea, având în vedere vechimea şi bogăţia acestui material, precum şi lipsa documentelor istorice pentru perioada mai veche din istoria neamului nostru.

In cele ce urmează vom încerca să arătăm vechimea şi cotinuitatea elementului românesc în Transilvania în baza dovezilor etnografice. Dintre capitolele etnografiei poporului nostru, acelea par mai importante, pentru problema ce tratăm, care sunt în mai strânsă legătură cu solul acestei regiuni, cum sunt: aşezările rurale, curtea, casa, portul şi cele două ocupaţiuni străvechi ale poporului nostru: agricoltura şi păstoritul.

Cel mai important capitol, în această privinţă, este cel al aşezărilor. Prin aşezări suntem legaţi. în mod vizibil de ţara în care locuim, ele fiind mai adaptate condiţiunilor geografice ale ţinutului respectiv şi poartă în structura lor pecetea evoluţiei lor istorice şi, deci, a vechimei lor.

Cercetările etnografice au clasat aşezările, după forma şi structura lor internă, în diferite tipuri şi variante. Aceste tipuri s’au dovedit a fi rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice. Fiecare tip mai evoluat reprezentând o fază mai recentă, faţă. de formele primitive iniţiale. Astfel s’a putut stabili o cronologie sau mai bine zis o stratificare a tipurilor de aşezări. Din acest punct de vedere putem distinge două categorii de aşezări:

a) In prima- categorie sunt tipurile primitive, naturale, create de populaţia autohtonă dela ţară — şi care au evoluat în mod firesc şi neforţat de factorul politic. Acestea sunt: satul cu case izolate, satul răsfirat, satul de vale şi satul îngrămădit, fără nicio ordine;

b) In a doua categorie sunt satele create mai recent prin colonizare, după un plan bine stabilit. De aici provine forma lor geometrică, ordonată, faţă de forma neregulată a satelor mai vechi din prima categorie. Noi avem două tipuri de sate geometrice; satul de-a-lungul drumului şi satul patruunghiular.

Această clasare în două categorii a aşezărilor rurale: autohtone şi ale coloniştilor, are o deosebită însemnătate, căci prin ea putem stabili nu numai vechimea aşezărilor, dar şi a grupurilor etnice care locuesc în ele.

Clasând aşezările din Transilvania după tipurile stabilite mai înainte şi având în vedere şi populaţia ce locueşte în ele, ajungem la concluziuni importante şi hotărîtoare pentru vechimea aşezărilor şi a grupurilor etnice din Ardeal. Astfel populaţia românească locueşte în marea sa majoritate în sate din prima categorie, iar grupul etnic german şi maghiar în sate de tipul colonial: sate de-a- lungul drumului şi sate patruunghiulare.

Pentru cronologia tipului geometric patruunghiular avem chiar date istorice. Ele datează din secolul al XVIII-lea şi XlX-lea. Satul prezintă un pătrat format din mai multe străzi largi şi drepte ce se întretae dreptunghiular. Acest tip de sat a fost impus de către autorităţi, mai ales în Banat şi judeţul Arad.

Satul de-a-lungul drumului, format dintr’o singură stradă, cu intravilane înguste şi lungi, a fost introdus fără îndoială de Saşi în cursul sec. al XIMea şi al XlII-lea. Dovadă e nu numai împrejurarea că aproape toate satele săseşti din Transilvania aparţin acestui tip de sat, dar şi faptul cunoscut că acest tip de sat a fost răspândit pretutindeni în Europa de Sud-Est de către coloniştii germani.

In ce priveşte cronologia grupului de aşezări din prima categorie, în marea lor majoritate tipurile de sate aparţinând acestui grup s’au format într’o epocă anterioară sec. al XII-lea. Astfel satele îngrămădite, de formă circulară, cu structură mai concentrată şi străbătute de uliţi întortochiate, s’au format în mare parte în epoca convieţuirii româno-slave, deci între sec. VI—XIL. Dovadă sunt şi numele mai multor sate îngrămădite dintre cele mai mari şi mai vechi, care sunt de origine slavă.

In aceeaşi perioadă s’au format şi tipurile de sate resfirate şi de vale. Amândouă merită o deosebită atenţie, deoarece ele s’au dovedit a fi tipice româneşti. Satul răsfirat se găseşte îndeosebi în regiunea colinelor. Uliţele acoper coasta dealurilor ca o plasă cu ochiuri mari, casele fiind aşezate mai rar de-a-lungul acestor uliţi răsfirate. Acest tip de sat este poate cel mai specific românesc. El se găseşte nu numai în Nordul Transilvaniei, dar şi în zona periferică sub-carpaticâ din Moldova şi Muntenia.

Tot specific românesc este şi satul de vale, care se găseşte îndeosebi în zona periferică a regiunilor muntoase. După cum arată şi numele, satul este răsfirat de-a-lungul unei văi. E semnificativ faptul că, înafară de Transilvania, acest tip de sat se găseşte şi în zona de expansiune a elementului românesc, între Morava şi Timoc.

Aproape toţi cercetătorii sunt de acord în a considera satul cu case izolate ca tip primitiv şi iniţial din care au putut evolua celelalte tipuri de sate. El se întâlneşte îndeosebi în regiunile muntoase, pe suprafeţele netede şi întinse ale platformelor unde predomină cultura fânaţelor şi creşterea vitelor. întreaga suprafaţă este presărată de case izolate, având de obiceiu proprietatea în jurul lor.

Acest tip fundamental şi arhaic este locuit aproape exclusiv de Români. Zona principală de extindere este regiunea Munţilor Apuseni; se găseşte sporadic şi în ţinuturile periferice din zona sub-carpatică transilvană.

Populaţia Munţilor Apuseni formează o unitate cu o civilizaţie populară străveche care se deosebeşte în multe privinţe de cea a regiunilor înconjurătoare, nu numai în privinţa aşezărilor cu case izolate, -dar şi cu case cu acoperiş înalt, ambele elemente ce se găsesc şi în regiunea „Stări-Vlah” din vechea Serbie. E foarte probabil că avem de a face cu un vechiu tip de aşezare care s’a păstrat ca două „horsturi” in aceste două regiuni izolate, din epoca iliro- tracă.

Avem toate indiciile să afirmăm, că în Munţii Apuseni s’a conservat un sâmbure arhaic etnic şi rasial. Cercetările cu privire la sângele şi caracterul antropologic al locuitorilor atestă existenţa unui nucleu rasial arhaic numit „dacic” de către antropologi, Locuitorii acestei regiuni se deosebesc chiar şi prin limba lor, ei păstrând rotacismul. Şi să nu uităm că ei sunt aşezaţi în regiunea auriferă unde s’a exploatat aurul cu mijloace primitive din epocele cele mai îndepărtate, şi care cu siguranţă au dăinuit şi în epoca convieţuirii româno-slave, cum atestă şi numele localităţii Zlatna. Tot aici s’a păstrat şi o formă arhaică a agriculturei: a culturei în terase pe înălţimi. Prin urmare avem toate motivele să presupunem în aceste regiuni nu numai un sâmbure arhaic, dar şi o continuitate a populaţiei autohtone care s’a putut păstra în aceste regiuni izolate aproape neschimbată în cursul veacurilor.

Luând in considerare faptul că satul de-a-lungul drumului a fost introdus în Transilvania de către coloniştii saşi, iar populaţia maghiară locueşte in marea sa majoritate în sate de tip geometric şi numai în măsură redusă în sate îngrămădite, în regiunea Săcuilor, iar în schimb Românii — cu excepţia aşezărilor unde forma le-a fost impusă de administraţia politică — sunt singurii care locuesc în sate de tipul primitiv natural, putem afirma în baza studiului aşezărilor, — cel mai important factor, cu privire la ocuparea unui ţinut — că în Transilvania şi Banat elementul cel mai yechiu şt deci autohton, nu poate fi decât elementul românesc, singurul care are aşezări de tipul împrăştiat şi răsfirat, care sunt recunoscute de toţi cercetătorii, ca tipuri fondamentale şi iniţiale.

La aceleaşi rezultate ajungem dacă cercetăm şi alte capitole în legătură cu aşezările, cum sunt: curtea şi casa.

E un fapt cunoscut, că Saşii au introdus în Transilvania, împreună cu satul de-a-lungul drumului şi curtea franconă. De ambele părţi ale uliţei satului, de-a-lungul drumului sunt înşirate curţile înguste şi lungi ale locuitorilor, având case în partea dinainte a curţii, perpendiculară pe linia străzii, iar şura perpendiculară pe linia casei. Această curte franconă a fost adoptată şi de Români şi Unguri in satele de-a-lungul drumului.

In schimb, adevărata curte românească — ca şi aşezările româneşti — nu cunoaşte nimic din regularitatea tipurilor de curţi ale coloniştilor. Dimpotrivă, ca şi satul, totul tinde spre o desvoltare liberă, neregulată a curţilor populaţiei băştinaşe. Chiar şi casa evită apropierea de uliţă şi e aşezată în fundul curţii, în schimb foarte des grajdul e aşezat mai în faţă, ca un semn că populaţia română, alături de agricultură, se ocupă în mod însemnat şi cu creşterea vitelor. Deci faţă de tendinţa concentrării şi regularităţii caracteristice pentru satele coloniştilor şi în privinţa clădirilor curţii, predomină principiul desconcentrării şi al neregularităţii, ambele dovezi ale formelor iniţiale arhaice. Aplicarea acestui principiu se poate constata în planul dispersat al clădirilor şi în tendinţa de a ridica — pentru fiecare scop — o clădire separată, faţă de principiul aplicat in satele săseşti şi şvăbeşti, unde adesea, casa, şura şi grajdul sunt sub acelaşi acoperiş.

Există la Românii din Transilvania două tipuri de curţi ce merită o deosebită atenţie. Acestea sunt curtea dublă şi ocolul pătrat, ambele de o factură arhaică şi dovedesc şi ele vechimea elementului românesc in Ardeal.

Pentru a satisface ambele nevoi ale economiei agricole şi creşterii vitelor, curtea e împărţită în două. In prima parte, destinată creşterii vitelor, se află grajdul, în a doua, destinată vieţii agricole, se află şura şi casa.

Ceea ce ne face să atribuim o deosebită importanţă şi vechime acestei curţi este faptul că ea se găseşte — cu o structură surprinzător de asemănătoare — şi în Sudul Scandinayiei, în insulele Oland şi Gotland. Astfel este foarte probabil că această curte dublă să ne fi fost transmisă nouă în epoca emigrării popopoarelor de triburile germanice: Goţi, Gepizi, venite dinspre Nord.

O altă formă arhaică a curţii în Transilvania este ocolul pătrat, la care clădirile formează un pătrat perfect închis sub un acoperiş, continuu şi el de formă pătrată. Şi acest tip de curte se găseşte în Sudul Suediei şi în Danemarca, dar se găseşte răspândită, sporadic, în toată Europa, atât la popoarele de origină germanică, cât şi la cete de origină latină şi slavă.

Forma sa arhaică şi expansiunea sa sporadică pe o întindere mai mare, ne face să presupunem că e un tip de curte arhaică — odinioară foarte răspândită la toate popoarele europene. In consecinţă şi curtea la Români prezintă, în toate privinţele, forme arhaice ale populaţiei autohtone, cum sunt curţile de formă neregulată, curtea dublă, ocolul pătrat, care lipsesc la celelalte două grupuri etnice din Transilvania. In schimb ei au, în marea lor majoritate, curtea regulată de formă geometrică, de tipul francon, introdusă de coloniştii saşi în sec. XII şi XIII.

La o altă concluzie, deosebit de importantă, ajungem dacă cercata terminologia curţii şi a clădirilor aflate în ea. Astfel partea consacrată locuinţei şi agriculturii, are în mare parte, termeni de origină latină (poartă, casă, carte, arie, etc), iar cea rezervată creşterii vitelor, mai ales nomenclatură de origină slavă (ocol, ogradă, grajd, poiată, eolnă, vraniţă, etc). Astfel se constată cum se suprapune vechiului fond agricol şi latin influenţa slavă în legătură cu creşterea vitelor.

Acest fapt dovedeşte că la venirea Slavilor, elementul autohton român s’a ocupat mai intens cu agricultura şi că Slavii, a căror influenţă am suferit-o în privinţa ogrăzii, au fost crescători de vite.

Casa ţărănească încă prezintă câteva elemente ce atestă vechimea şi continuitatea noastră în aceste părţi. Am amintit mai sus acoperişul extrem de înalt al casei din Ţara Haţegului şi Munţii Apuseni, două ţinuturi cu o străveche civilizaţie ţărănească. Vechimea acoperişului ţuguiat i-o atestă nu numai forma sa extrem de arhaică, dar şi unele urme preistorice, reprezentând case din epoca neolitică, având acelaşi acoperiş înalţ. Avem toate indicile ca să presupunem că acoperişul înalt, ce se găseşte cu aceeaşi formă şi în Bosnia, s’a putut păstra, împreună cu tipul de aşezare cu case izolate, în Transilvania, vechea Serbie şi Bosnia, ca o moştenire a vechei civilizaţiuni Iliro-Trace. Planul casei reconstituită din staţiunea preistorică din Ariuşd, corespunde arhaicului tip de casă cu târnaţul în colţul casei din Ţara Haţegului.

Un alt element străvechiu al casei este vatra liberă cu coşul piramidal numit „căloni” în „Ţara Haţegului. Nu numai numirea de „căloni” e de origine latină, dar şi alte accesorii ale acestui aparat primitiv de gătit şi încălzit au termeni de origină latină, cum sunt căldarea, cuptorul şi țăstul. Indeosebi arhaicul ţăst, o carapace de piatră sau fier, sub care se coace mălaiul, atrage atenţia noastră asupra sa.

Continuitatea sa în aceste ţinuturi, din epoca neolitică până astăzi, o atestă şi un ţăst găsit într’o staţiune preistorică din Banat.

Portul nostru popular, deşi nu are aceeaşi legătură cu solul ca şi aşezările, curtea şi casa, şi prin însăşi firea lucrurilor, a fost mai supus diferitelor influenţe totuşi prezintă şi el dovezi suficiente pentru a dovedi nu numai vechimea noastră dar şi legătura cu îmbrăcămintea popoarelor ce aii locuit aceste ţinuturi din cele mai îndepărtate vremuri.

Astfel una dintre cele mai vechi piese de îmbrăcăminte ale poporului nostru este „gluga” strămoşească. întrebuinţarea ei de către poporul dac în forma ei de azi, e atestată de grupul de Daci de pe columna lui Traian, care stau în faţa lui Traian purtând glugile exact aşa ca şi ţăranii de azi din Ţara Haţegului.

„Cronicon Pictum” din Viena, într’una din iniţialele sale, reprezintă luptele lui Basarab Voevod cu regele Ungariei Carol Robert, arătând pe ţăranii noştrii dela începutul secolului al XlV-lea, aşa cum se prezintă ei şi azi, cu căciuli ţuguiate, plete lungi şi cu cojocul pe spate. Prin urmare, trebue să presupunem că dacă timp de şapte secole aceste piese fundamentale ale portului nostru popular nu s’au schimbat, ele au trebuit să fi fost moştenite din perioade mult mai îndepărtate, tot neschimbate.

Căciula e o piesă purtată din timpuri străvechi de popoarele carpato-balcanice, asemenea şi cojocul, evident în formă mai primitivă decât azi, a fost purtat de către Traci, Sciţi şi Besi. Alături de cojoc va trebui să considerăm şi sarica drept o moştenire străveche, dovadă nu numai originea latină a numelui, dar şi prezenţa ei la ramura aromână a poporului nostru.

Prin urmare, precum am considerat la capitolul aşezărilor satul cu case izolate, casa cu acoperiş înalt şi alte obiecte mai ales cele în legătură cu vatra, cum e de pildă ţăstul, ca aparţinând, după toată probabilitatea, vechei civilizaţiuni autohtone iliro-trace, tot astfel va trebui să considerăm şi din domeniul îmbrăcămintei, aparţinând tot acestei zestre străbune: gluga, căciula, cojocul şi sarica.

Vechile legături cu arta preistorică a regiunilor noastre o dovedesc şi motivele geometrice folosite de ţăranul român în deosebi în cusăturile şi ţesăturile sale şi la împodobirea pieselor de îmbrăcăminte. E fapt cunoscut, că dintre popoarele ce locuesc azi în Transilvania numai Românii au păstrat vechea artă neolitică a motivelor geometrice, în timp ce celelalte popoare, Saşii şi mai ales Ungurii, au, în mare parte, elemente decorative stilizate.

Un alt capitol important al etnografiei ce ne poate da preţioase contribuţiuni pentru dovedirea vechimei şi continuităţii poporului român în aceste părţi, este cel al ocupaţiunilor sale principale: agricoltura şi păstoritul.

E deosebit de important să dovedim, că poporul nostru s’a îndeletnicit, din cele mai îndepărtate vremuri, şi pe aceste plaiuri cu agricultura, deoarece unii autori afirmă, că poporul nostru a fost un neam de păstori, care s’a infiltrat în aceste părţi abia în secolul XII şi XIII-lea.

Cu privire la agricultura poporului nostru, dispunem de trei elemente principale cu care putem dovedi vechimea şi continuitatea acestei ocupaţiuni la poporul nostru: vechimea uneltelor agricole, arăturile în terase pe înălţimi şi terminologia agricolă.

Resturi arheologice dovedesc în deajuns existenţa agriculturei pentru ţinuturile noastre, chiar şi din cele mai îndepărtate timpuri.

Nu e nevoie să stăruim asupra desvoltării agriculturii pentru perioada dacă şi romană. Din punctul de vedere al continuităţii este însă important să constatăm că din epoca La Tene târzie dacă — cât şi din cea romană — s a u găsit mai multe exemplare din fierul plugului, care au aceiaşi formă ca şi cele de azi. Pentru epoca post-romană, continuitatea acestei părţi a celei mai însemnate unelte agricole este atestată prin modelele de fierul plugului ce atârnă de pe vestitul colier dela Şmleu, ce datează din secolul al IV-lea după Christos, şi care şi ele sunt identice cu cele de azi.

Pentru epoca post-romană, sau să-i zicem mai bine străromână, în lipsa izvoarelor istorice recurgem la ajutorul filologiei şi etnografiei. Dovada principală că poporul nostru s’a îndeletnicit şi în această perioadă cu agricultura, ne-o dă terminologia latină a acestei ocupaţiuni, pe care numai aşa ar fi putut-o păstra, dacă presupunem o continuitate neîntreruptă a acestei îndeletniciri la poporul nostru. Astfel de origină latină este terminologia principală cu privire la pământul cultivat, cerealele întrebuinţate şi cuvintele’ ce exprimă cele mai de seamă acţiuni în legătură cu agricultura.

Se ştie, că, în afară de terminologia de origină latină, în limba noastră sunt şi multe cuvinte de origină slavă cu privire la această îndeletnicire. Această împrejurare a făcut pe unii autori să afirme că poporul român, în perioada post-romană, a dus o vieaţă de păstori nomazi, fără a practica agricultura şi că aceasta ne-am fi însuşit-o dela Slavi şi îndeosebi dela Bulgari, în secolul XII şi XIII-lea. I s’a atribuit prea mare importanţă faptului că însuşi termenul celei mai însemnate unelte, a plugului, şi nomenclatura părţilor, e de origină slavă. De altfel, termenul latin al plugului, „aratrul”, s’a păstrat la Aromâni, care au moştenit şi forma romană a plugului, aşa cum se întrebuinţa în epoca romană târzie, în secolul al XlII-lea, în provincii.

Cei mai mulţi dintre aceşti autori au judecat unilateral, ocupându-se cu latura filologică şi nu au cercetat şi latura etnografică a problemei: uneltele înseşi, tipul şi construcţia lor. Şi în această privinţă, etnografia ne poate aduce dovezi hotărîtoare.

Profesorul Braungart, care s’a ocupat poate mai intens cu studiul plugului la diferite popoare, în lucrarea sa fundamentală asupra originei agriculturii la popoarele indo-europene, în capitolul consacrat plugului la Români, ajunge la următoarele concluziuni, deosebit de importante pentru a dovedi continuitatea agriculturii la Români, deci şi cu privire la continuitatea noastră în aceste părţi:

D-sa deosebeşte două tipuri de pluguri la Români: pluguri străvechi germane, care după părerea sa sunt de origină gotică din secolul al XIII-lea d. Chr. şi pluguri târzii romane, tot din secolul al XIII lea d. Chr., moştenite probabil dela coloniştii romani. Ambele tipuri reprezintă forme ce s’au păstrat aproape neschimbate din primele secole ale erei noastre. Plugurile din categoria a doua au o asemănare surprinzătoare cu plugul roman reprezentat pe un monument din Arion (Luxemburg) din secolul al IlI-lea d. Chr. în consecinţă, Braungart conchide: după deducţiuni din partea filologilor asupra amestecului şi alterării limbii româneşti prin cuvinte slave am crezut că în poporul românesc se ascunde mai multă parte slavă. Tipul celei mai importante unelte de muncă agricolă este însă vădit roman şi vechiu germanic. În afară de „cobilă”, nimic nu este slav în plugul românesc, pe care nici nu l-au putut lua dela Slavii dela Nord-Est, unde el nu există, ci numai în România şi Peninsula Balcanică, unde au stăpânit Romanii şi pe unde au putut trece şi Goţii.

După cum vedem Braungart atribue plugurilor noastre o considerabilă vechime, din sec. al IH-lea d. Chr., iar localizarea împrumutului se poate face pentru tipul germanic numai pentru Dacia, unde elementul românesc a putut fi în atingere cu tipurile germanice respective, spre a putea împrumuta acest tip de plug, care arată astfel nu numai continuitatea agriculturii la Românii din Transilvania, dar şi existenţa lor pe aceste locuri în perioada invaziei Goţilor.

O altă constatare a lui Braungart ce trebue reţinută: cu tipul roman de plug nu se poate ara decât pe câmpie. Acest fapt dovedeşte continuitatea vieţii agricole şi a poporului românesc din regiunea de şes. E semnificativ şi faptul, că plugul germanic s’a păstrat mai mult în zona muntoasă dela Nord, iar cel roman în regiunile de câmpie dela Sud. Acest fapt ne permite să presupunem, că şi elementul romanic s’a conservat mai ales spre Sud, unde putea să fie în contact cu romanitatea din Sudul Dunării, în timp ce populaţia străromână, din regiunile muntoase dela Nord, era în contact cu triburile germane, dela care au împrumutat tipul de plug nordic.

O altă dovadă pentru vechimea şi continuitatea agriculturii la Românii din Ardeal sunt şi arăturile de terase pe înălţimi. Pretutindeni în Transilvania, mai ales în regiunile muntoase cum sunt: Poiana Ruscăi, Munţii Apuseni, Munţii Călimani, Munţii Rodnei se găsesc arături în terase pe înălţimi, unde ne-am aştepta mai mult să găsim o populaţie pastorală decât agricolă. Astfel în Poiana Ruscăi aceste arături în terase se găsesc la înălţimi între 600—900 m., iar în Munţii Apuseni se urcă şi până la 1300 m. altitudine. Prezenţa acestor culturi în terase într’o regiune muntoasă, cultivată de o populaţie despre care se credea a fi mai mult pastorală, pune în altă lumină problema agriculturii şi chiar a continuităţii poporului român în aceste părţi.

Prezenţa arăturilor în terase în aceste regiuni înalte, mai potrivite creşterii vitelor decât agriculturii, se poate explica numai cu retragerea unei populaţii agricole din zone mai joase în aceste regiuni mai înalte de refugiu.

Luând în considerare grosimea răzoarelor, trebue să admitem o deosebită vechime a acestora. Adaptarea atât de perfectă a acestei agriculturi şi a uneltelor întrebuinţate în condiţiuni atât de neprielnice, dovedeşte şi ea o vechime considerabilă a acestor culturi în terase.

Plugul de tip nordic, vechiu germanic, cu cormanul schimbător, este întrebuinţat tocmai la aceste culturi în terase.

Toate aceste terase şi forme de culturi, presupun o vechime şi o continuitate, căci altfel nu putem explica păstrarea şi perfecta lor adaptare la condiţiuni speciale, pe înălţimi, ele neputând fi atribuite, nici în vechime, altui popor decât aceluia care le cultivă şi astăzi, deci poporului român, singurul care a putut creia această formă de civilizaţie străveche pe înălţimi şi a asigura continuitatea ei până în zilele noastre.

Vechimea şi importanţa agriculturii la poporul românesc o dovedesc cu prisosinţă şi obiceiurile agrare ale poporului nostru. Bogăţia lor se poate explica numai considerând această ocupaţiune ca una dintre cele mai vechi şi de căpetenie ocupaţiuni a poporului nostru.

Obiceiurile agrare reprezintă fără îndoială, resturi de rituri străvechi, în legătură cu promovarea fecundităţii, şi, deci, trebuesc considerate anterioare erei creştine. Ceea ce dovedeşte că agricultura a trebuit să fie, în această epocă îndepărtată, o îndeletnicire de seamă a poporului nostru.

Cealaltă ocupaţiune principală a poporului român, păstoritul, a fost adesea utilizată spre a dovedi că Românii nu au fost o populaţie agricolă sedentară, ci un popor nomad fără rădăcini şi continuitate în teritoriul ocupat de ei astăzi. Această afirmare dovedeşte o completă ignoranţă cu privire la structura vieţii economice a poporului român, perfect adaptată la condiţiunile geografice şi păstrând un echilibru între cele două ramuri ale ocupaţiunilor sale principale: agricultura şi păstoritul.

Dacă cercetăm raportul între aceste două ocupaţiuni la poporul nostru în diferitele ţinuturi ale Ardealului, putem distinge regiuni în care predomină agricultura, iar în altele păstoritul. în cele mai multe regiuni păstoritul şi agricultura nu se exclud, ci se întregesc, completându-se reciproc, spre a asigura o economie rentabilă.

Adevăratul păstorit, cu o transhumantă mai desvoltată, îl găsim abia la populaţia de pe versantul nordic al Carpaţilor meridionali, la cele două grupuri de oieri prin excelenţă: Mărginenii sau Poienarii din părţile sibiene şi Mocanii, din Ţara Bârsei. Aproape numai ei au practicat transhumanta în amploarea cunoscută, din şesul Banatului până în Bărăgan, trecând Dunărea în Dobrogea şi ajungând uneori până în Crimeea şi Caucaz, în veacurile de restrişte pentru neamul nostru au putut exista perioade când am fost constrânşi să trăim o vieaţă pastorală mai intensă, reducând pe cea agricolă la forme mai simple ale culturilor pe înălţimi, ca apoi, cu timpul, să se restabilească din nou balanţa între aceste două ocupaţiuni principale ale poporului român.

Au existat, în trecutul poporului nostru, fără îndoială, şi perioade când vieaţă pastorală a luat o amploare neobişnuită, când grupuri de oieri români au emigrat încă din veacul de mijloc spre Nord până în inima Poloniei, spre Vest până în Carpaţii nordici şi în Moravia, iar spre Sud, prin ramura cea mai pastorală a Neamului nostru, a Aromânilor, până în Peloponez şi, spre. Răsărit, drumurile oierilor Mocani şi Mărgineni, ajungeau până în Crimeia şi Caucaz, contribuind astfel la miraculoasa expansiune a poporului românesc în spaţiul sudesteuropean.

Dar să nu uităm un fapt important, de care este legată şi această formă de păstorit pu amploarea arătată, chiar şi ea presupune un centru de iradiere şi fermentare a populaţiei în creştere, din care se revarsă această energie în plus a neamului nostru, sub formă de emigrări de populaţie sau păstorit expansiv. Un astfel de rezervor al neamului nostru a fost Ardealul, de unde s’a revărsat surplusul depopulaţie în toate direcţiile, fie în cele două descălecări istorice, fie ca penetrare lentă înspre versantul sudic şi răsăritean, fie ca expansiune pastorală prin drumurile de transhumantă.. Tocmai această revărsare de populaţie arată Ardealul ca centru de formare şi expansiune a poporului nostru. Căci toate dramurile de descălecare istorică, toate liniile de revărsare de populaţie, toate căile de transhumantă pastorală, pornesc dintr’un singur rezervor vital şi central al neamului: Ardealul!

O altă îndeletnicire străveche a poporului român care ne poate aduce preţioase contribuţiuni pentru vechimea şi continuitatea poporului nostru în Ardeal este olăria.

Este fapt cunoscut că în Ardeal a existat, în epoca preistorică, o industrie a olăriei foarte desvoltată, care a culminat în produsele de artă superioară a ceramicei neolitice dela Ariuşd dia părţile răsăritene ale Transilvaniei, Ea este caracterizată prin ornamente picturale si în mai-multe culori suprapuse, iar motivul ornamental care predomină este spirala.

Cercetările mai recente, făcute asupra produselor noastre de olărie ţărănească au găsit cu prisosinţă urme preistorice şi forme romane în olăria noastră rustică.

Motivele în formă de spirală — atât de caracteristice ceramicei preistorice dela Ariuşd şi Cucuteni — a rămas până în zilele noastre unul dintre motivele principale ale olăriei noastre ţărăneşti.

Arheologii au constatat, în baza unui bogat material aflat pe teritoriul Daciei, că şarpele în relief, care se găseşte atât de des pe vase’e din epoca dacă şi romană, poate fi considerat ca un vechiu element decorativ geto-dac. Acest motiv se întâlneşte des şi în ceramica noastră populară de azi din Transilvania şi Banat.

In spre graniţa de vest, unde şi stăpânirea romană a fost mai intensă, s’au păstrat forme mediteraneene în olăria noastră ţărănească, ca în Bihor, Ţara Haţegului şi Banat. în schimb ceramica de origine preistorică s’a păstrat îndeosebi în regiunile răsăritene unde şi stăpânirea romană a fost redusă.

E de remarcat şi faptul de o extremă importanţă pentru conservarea şi răspândirea poporului nostru în aceste părţi, că şi filologii au ajuns la aceiaşi constatare paralelă: cuvintele cele mai vechi din limba noastră de origină latină, s’au păstrat şi ele mai bine în părţile de vest locuite de Români. Aceasta mai ales în Munţii Apuseni, unde este “sâmburele românismului” şi s’a păstrat cea mai veche şi pură romanitate, unde şi numirile toponimice dovedesc că poporul român este acolo adânc înrădăcinat.

Dacă la aceste constatări adăugăm şi cele stabilite de noi mai înainte cu privire la aşezări şi tipuri de case, dovedind că cel mai vechiu tip de aşezare şi de casă şi forma cea mai primitivă a vetrei le întâlnim în Munţii Apuseni şi Ţara Haţegului, regiuni unde, după cum am văzut, s’a păstrat şi cea mai veche formă de agricultură, a arăturilor în terase pe înălţimi şi olarii de formă mediteraneeană, nu mai încape nicio îndoială că în aceste regiuni, în apropierea graniţei de Vest, avem şi vatra străveche a românismului unde poporul nostru şi-a putut conserva şi păstra arhaica sa civilizaţie populară, cuvintele vechi de origină latină, şi de unde s’a putut revărsa din nou peste alte regiuni părăsite în împrejurări critice ale istoriei noastre sbuciumate.

Niciunul dintre popoarele conlocuitoare din Ardeal nu are o civilizaţie rurală cu caracter mai autohton, având toate semnele unei civilizaţiuni străvechi, adânc înrădăcinate în trecutul şi solul acestui pământ, decât poporul român.

Astfel civilizaţia noastră populară este mărturia cea mai sigură a vechimei poporului nostru pe aceste locuri, dovezi mai sigure decât documentele scrise ale cancelariilor curţilor străine, ce înregistrau numai evenimentele sgomotoase, dela suprafaţă, şt nu luau la cunoştinţă vieaţă adânc înrădăcinată şi permanentă, dar fără istorie, a marilor masse dela,ţară, care în tăcere au urzit temelia neclintită a neamului.

ROMULUS VUIA, Revista Transilvania, anul 74, nr. 1, ianuarie 1943