Disoluţia valorilor şi pierderea identităţii

Disoluţia valorilor şi pierderea identităţii

by -
0 361

Un element caracteristic al politicii româneşti este absenţa proiectului de societate. Partidele colportează generalităţi precum „democraţia” şi „economia de piaţă”, care nu constituie decât cadrele formale în interiorul cărora se desfăşoară activitatea socială, însă nu formulează o perspectivă de durată asupra dezvoltării substanţiale, în sensul unui anumit model de performanţă. Prin urmare, în absenţa referenţialului care să orienteze guvernarea pe termen mediu şi lung, aceasta se reduce la gestionarea de azi pe mâine a nevoilor punctuale, fără a mai sesiza eventuala lor încărcătură sistemică. Întrucât e lipsită de viziunea raţională prospectivă, politica se goleşte de substanţa ei creatoare de drept, se transformă în administraţia contabilă a evoluţiilor pe care le înregistrează dar nu le mai îndrumă.

Criza politicului îi favorizează aşadar pe neoconservatorii americani şi popularii europeni, legănaţi de visul friedemanian al substituirii deciziei statului cu legile pieţei. Sursele crizei sunt cu toate acestea mai adânci decât disputa dreapta-stânga, ţin de fenomenul postmodern al disoluţiei valorilor, care grevează inclusiv raportarea la actul guvernării. În definitiv cum să formulezi un proiect de societate, câtă vreme nu există valori stabile de natură să-l susţină? Apoi cum să existe valori stabile, general acceptabile, dacă însăşi ideea de generalitate este înlocuită cu pluralitatea interpretărilor?

În registrul politic valorile ordonatoare sunt naţiunea şi tradiţia istorică, deoarece sentimentul apartenenţei naţionale şi asumarea tradiţiei comune stabilesc relaţia afectiv-simbolică a individului cu statul în care trăieşte. În accepţiune modernă, această relaţie se realizează prin intermediul corpului civic, de care individul este legat prin simpatie şi interese. Nihilismul postmodern în schimb, refuzând reperele macrosociale integrative (aşa-numitele metanaraţiuni), abstrage individul din corpul civic, îl reduce la condiţia subiectivităţii autoreferenţiale, pentru care structura naţională şi tradiţia istorică sunt în cel mai bun caz conceptualizări livreşti neautentice, sau cum se spune pe la noi – mituri. În absenţa formelor de identificare colectivă la nivel de ţară, se erodează implicit funcţia autorităţii publice – factorul politic –, ce are ca scop tocmai reprezentarea corpului civic în ansamblul său. Invers proporţional, se afirmă entităţile particulare – comunitarismul rasial sau etnic, a cărui legitimitate concurează categoria generală a cetăţeniei.

România postdecembristă e campioană la devalorizarea accentuată a reperelor naţionale, asociate cu propaganda ceauşistă sau cu extremismul legionar, deşi naţiunea alcătuieşte o formaţiune potenţial democratică, a cetăţenilor egali în drepturi. Istoria a fost eliminată dintre materiile obligatorii la bacalaureat, filme istorice nu se mai realizează, cu excepţia Marii Uniri peste evenimentele semnificative din trecut se trece mai curând cu indiferenţă, iar personalităţile exemplare pentru identitatea colectivă sunt uitate şi înlocuite cu vedetele divertismentului. Câţi tineri de astăzi mai au habar ce s-a întâmplat pe 11 iunie 1848 – o dată cunoscută de orice elev de clasa a noua acum treizeci de ani? Câţi mai ştiu cine a fost Constantin A. Rosetti sau ce a făcut Mihail Kogălniceanu? Aici nu este vorba de triumfalism ori exaltare patriotardă, ci de informaţie şi reafirmarea publică a parcursului comun, a cărui actualizare susţine psihologic relaţia operaţională dintre individ, concetăţenii lui şi stat.

Orice naţiune înregistrează şi interese dizarmonice. Sentimentul apartenenţei nu exclude contradicţiile, dar le subsumează participării la aceeaşi identitate etno-culturală şi istorico-politică, întrevăzută ca gen proxim al existenţei fiecăruia. Dacă o persoană sau o generaţie îşi asimilează moralmente raportul structural cu ansamblul şi responsabilitatea faţă de evoluţia acestuia, altfel spus dacă acceptă că existenţa nu se reduce la dobândirea satisfacţiei egoiste momentane, se creează condiţiile solidarizării pozitive în interiorul comunităţii. Abia atunci devine posibil un proiect care să catalizeze acţiunea socială, fie pe coordonata verticală a statului, fie pe cea orizontală a claselor.

În România identitatea naţională se exprimă ocazional şi cu titlu adversativ, la meciurile de fotbal şi în campaniile electorale – când politicieni precum Traian Băsescu agită rusofobia ca să pară grijulii cu ţara şi prestigiul ei. Patriotismului zgomotos nu-i corespunde o coeziune mentală consistentă, articulată într-un sistem de repere, imagini şi opţiuni comune, tocmai pentru că oamenii nu mai valorizează naţiunea şi tradiţia istorică, trăind de fapt fiecare pentru el în actualitatea imediată. Din acest motiv privim cu scepticism şi apelul destul de vag la unitate, din mesajul candidatului Victor Ponta. Ar putea să aibă o anumită eficienţă din perspectiva alegerilor prezidenţiale, în antiteză cu dezbinarea ce i se reproşează lui Traian Băsescu, însă după dispariţia acestuia din urmă îşi pierde unica raţiune, devine o vorbă goală fără substanţa realităţii, deoarece îi lipseşte suportul atitudinal de masă.

La începutul anilor 1980, mii de tineri participau entuziasmaţi la spectacolele Cenaclului Flacăra, unde agitau drapele tricolore şi intonau din pură convingere cântece patriotice. (Pentru cei care nu ştiu, aceste spectacole nu erau de inspiraţie sovietică ci americană, după modelul concertelor lui Bob Dylan). După mai bine de o generaţie, sub influenţa negativismului postmodern şi a internaţionalismului consumerist, astfel de manifestări idealiste apar desuete sau jenante. Vom mai vorbi aşadar despre sentimentul apartenenţei şi legătura cu istoria, numai atunci când o formaţie muzicală românească se va gândi măcar să-şi elogieze artistic lupta naţională, cum au făcut cei de la Iron Maiden cu Bătălia Anglei în Aşi la înălţime, sau Yves Montand, Johnny Hallyday şi Mireille Mathieu, care au interpretat fiecare în amintirea Rezistenţei Cântecul partizanilor. (autor: Alexandru Mamina, sursa: Argumente şi Fapte)

(Visited 52 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.