Dincolo de Nistru: Da sau nu?

Dincolo de Nistru: Da sau nu?

by -
0 782

Trecerea Nistrului, adică depăşirea vechii frontiere româno-sovietice şi continuarea operaţiilor militare în adâncimea teritoriului sovietic, s-a făcut „din mers” şi a scindat opinia publică românească, decizia lui Ion Antonescu de a continua operaţiile militare după eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei fiind criticată de liderii PNŢ şi PNL, Iuliu Maniu şi, respectiv, Dinu Brătianu.

Hotărârea lui Antonescu a fost determinată de un considerent militar şi de un altul politic. Din punctul de vedere al desfăşurării operaţiilor militare, oprirea pe un aliniament — în speţă Nistrul — înainte ca inamicul să fi fost înfrânt sau să manifeste intenţia de a cere pace era o imposibilitate de ordin strategic. La procesul său din 1946, Antonescu avea să citeze exemplul romanilor, care nu s-au mulţumit cu înfrângerea lui Hannibal, ci au mers în Africa pentru a distruge Cartagina, şi cel al lui Alexandru I, victorios asupra lui Napoleon în Rusia, dar care avea să-şi ducă, apoi, armatele până la Paris. Cum s-ar fi putut opri armata română pe Nistru, aşteptând refacerea inamicului, când rezistenţa sa înverşunată dovedea că, şi sub loviturile de berbec ale Wehrmachtului, Armata Roşie îşi păstra capacitatea de luptă? Hitler însuşi a spus amiralului Canaris la 20 iulie 1941, că, dacă ar fi ştiut de existenţa tancurilor supergrele ale sovieticilor, nu ar fi atacat, iar două săptămâni mai târziu îi mărturisea generalului Guderian, expertul numărul unu în blindate al Wehrmachtului: „Să fi ştiut că au (ruşii — n.n.) atâtea tancuri, m-aş fi gândit de două ori înainte de a invada”. A rămâne pe Nistru şi a lăsa teritoriul românesc expus contraloviturilor sovietice — pe uscat, din aer şi pe apă — ar fi fost o imensă eroare.

Cel de al doilea motiv al deciziei lui Antonescu de a continua operaţiile militare dincolo de Nistru era de caracter politic. Generalul, aşa cum s-a arătat, voia să refacă frontierele României Mari şi, mai ales, să obţină anularea dictatului de la Viena. El îşi imagina că dovedindu-i lui Hitler o loialitate perfectă, că forjând o frăţie de arme româno-germană trainică îl va determina pe Fuhrer să revină asupra deciziei dată la Viena la 30 august 1940. Credinţă naivă, pentru că sentimentalismul nu-şi are locul în politică. Schimbul de scrisori dintre Hitler şi Antonescu privind operaţiile militare dincolo de Nistru relevă această percepţie anacronică a lui Ion Antonescu, potrivită rânduielilor cavalereşti din evul mediu. Nu dispunem de scrisoarea adresată de el lui Hitler, înainte de 27 iulie, dar din răspunsul Fuhrerului, la această dată, reiese că Antonescu îi scrisese, exprimându-şi „hotărârea […] de a duce până la ultima consecinţă, alături de Reichul german, acest război”. Hitler ţinea să sublinieze: „Ştiu, domnule general Antonescu, că aceasta este, în primul rând, hotărârea dvs. Voinţa dvs., puterea de acţiune şi curajul dvs. bărbătesc au determinat poporul dvs. de a urma această cale…” Hitler preciza în continuare operaţiile militare la care armata română urma să participe dincolo de Nistru.

Răspunsul lui Antonescu din 30 iulie este o afirmare categorică a hotărârii sale de fi, până la sfârşit, alături de Reich: „Vă confirm şi acum că voi merge până la capăt în acţiunea ce am pornit la Răsărit împotriva marelui duşman al civilizaţiei, al Europei şi al Ţării mele: bolşevismul rus. De aceea nu pun nici un fel de condiţii şi nu discut cu nimic această cooperare militară pe un nou teritoriu. Voi îndeplini misiunea militară prevăzută în scrisoarea Excelenţei Voastre”[urmează datele de ordin militar — n.n.]. Voi îndeplini această acţiune din convingerea adâncă că slujesc nu numai Neamul Românesc şi populaţiile româneşti de peste Nistru, dar comandamentele civilizaţiei şi nevoia de a lupta conştient la întemeierea nouei soarte a Europei”.

Această formulă, „nu pun nici un fel de condiţii”, sună straniu în politică, mai ales când este vorba de a acorda un concurs militar. Nu se făgăduieşte sprijinul armatei fără a stabili condiţii şi beneficii. Sângele unei naţiuni este bunul suprem pe care nu-l poate nimeni face cadou unei alte puteri. Este adevărat că Antonescu era convins, aşa cum spunea el însuşi în scrisoarea către Hitler, că acest sprijin necondiţionat serveşte intereselor naţiunii române, că Fuhrerul, impresionat de atitudinea cavalerească a generalului, va constrânge Ungaria să restituie teritoriul ardelean anexat în 1940.

Mai târziu, în 1942, Antonescu va încerca să fixeze anumite condiţii ale colaborării româno-germane. La 22 septembrie 1942, Mihai Antonescu va spune lui Ribbentrop, în legătură cu diferendul dintre România şi Ungaria şi eventualitatea unui act de forţă a celei din urmă: „dl von Ribbentrop şi guvernul Reichului n-a (sic!) discutat nimic cu guvernul român atunci când a cerut participarea trupelor noastre în Răsărit şi s-a mărginit la unele convorbiri militare, împiedicându-ne astfel să facem o acţiune diplomatică, în care am fi pus aceste condiţiuni din vreme”. Este puţin probabil ca Mihai Antonescu să fi vorbit atât de răspicat lui Ribbentrop (şeful diplomaţiei române avea obiceiul să întocmească note de conversaţie ce îl arătau ferm şi tranşant în discuţiile cu germanii, dar nu trebuie uitat că este o practică obişnuită în diplomaţie ca redactorul notei de convorbire să se pună pe el în cea mai bună lumină); aşa cum se va vedea, la acea dată, Ion Antonescu voia un tratat bilateral care să fixeze obligaţiile şi drepturile părţilor contractante, şi evocarea — chiar dacă nu atât de categorică — a absenţei oricărei fixări în scris a condiţiilor participării armatei române la războiul din Est dezvăluie regretul generalului de a nu fi făcut-o la vreme. Poate că nici atunci germanii nu ar fi acceptat-o, cum nu aveau să o accepte nici în 1942, dar Antonescu a fost cel care a spus: „Nu pun nici un fel de condiţii”.

Care au fost obiectivele lui Antonescu la intrarea în război a României? Refacerea frontierelor României Mari: prin acţiunea militară în Est, printr-una diplomatică în Vest (deşi nu excludea cu desăvârşire şi opţiunea militară şi chiar i-a spus-o lui Hitler: „O voi lua înapoi — era vorba de Transilvania — şi fără dvs., căci dacă un popor de 16 1/2 milioane, ca cel român, nu ar fi în stare să dezrobească 11/2 milioane de fraţi, asupriţi de o naţiune mai mică, nu ar merita să trăiască”); despre Cadrilater Antonescu a păstrat discreţie. A vrut însă teritoriul dintre Nistru şi Bug — Transnistria de mai târziu — şi a spus-o încă înainte de intrarea României în război şi de discuţia cu Hitler din 12 iunie 1941. Ministrului României la Berlin, Raoul Bossy, Antonescu îi mărturisise, cu o zi înainte, că ştia de la generalul Hansen despre iminentul război germano-sovietic şi că, în afară de teritoriile răpite de URSS în iunie 1940, putea „merge cât de departe înspre Răsărit”, ceea ce îi va spune şi Hitler a doua zi: „Nu va accepta să înainteze spre est, mai departe de Bug. Dar Bugul trebuie să ne fie frontieră, cum a fost în secolul al XVII-lea pe vremea lui Duca Vodă (domnul Moldovei, Gheorghe Duca a fost numit de Poarta otomană şi hatman al Ucrainei, demnitate deţinută în anii 1681-1683), pentru a recupera masa românească din fosta republică sovietică moldovenească şi pentru a dobândi marele port al Odessei. Dar, o dată curăţit acest spaţiu de jidovi şi ruşi, va începe o acţiune diplomatică pentru recâştigarea Ardealului pierdut”. Întrucât frontierele fuseseră puse în mişcare de război, Antonescu şi-a reamintit şi de promisiunile Antantei făcute lui Ion I. C. Brătianu în privinţa întregului Banat. Generalul nu s-a alăturat forţelor germane, italiene şi ungare, care au atacat Iugoslavia în aprilie 1941, dar a plănuit să aibă până la urmă Banatul sârbesc. La întâlnirea cu Hitler din 12 iunie, i-a spus lui Hitler că „nu-1 va lăsa în pace până nu-1 convinge (în problema Banatului — n.n.). «Eu aşa sunt, când dau de rezistenţă mă fac ciocan, lovesc într-una până reuşesc»”. Hitler ar fi râs — notează R. Bossy — şi ar fi făgăduit că „nu va lua vreo decizie până la sfârşitul războiului.”

Mihai Antonescu, lipsit ca întotdeauna de măsură, ar fi vrut ca România să primească şi Pocuţia!

La 30 august 1941, un acord româno-german, semnat la Tighina, prevedea instaurarea administraţiei civile române în teritoriul dintre Nistru şi Bug, denumit ad-hoc Transnistria. De fapt, sub conducerea profesorului Gh. Alexianu, această administraţie îşi începuse activitatea la 19 august 1941, care avea să continue până la 29 ianuarie 1944, contribuind la bunăstarea şi progresul acestui teritoriu, realizările româneşti fiind însă umbrite de folosirea Transnistriei şi ca loc de deportare şi suprimare a evreilor şi ţiganilor.

Acordul de la Tighina era însă ambiguu, şi istoricul german Andreas Hillgruber observă că românii l-au considerat definitiv, iar germanii provizoriu. Dacă cei dintâi nu au stăruit pentru precizarea caracterului înţelegerii de la Tighina, faptul se explică prin preocuparea de a nu lăsa impresia că România ar accepta o compensaţie teritorială în Est pentru pierderea Transilvaniei de Nord.

Aşa se explică şi declaraţia transmisă de guvernul român secretarului de stat al SUA, Cordell Huli (prin însărcinatul cu Afaceri la Washington, Brutus Coste, la 4 septembrie 1941); prin această declaraţie se arată că România a intrat în război numai pentru a recupera teritoriile anexate de URSS în iunie 1940 şi că depăşirea Nistrului s-a făcut numai din necesităţi strategice; ocuparea teritoriului dintre Nistru şi Bug era determinată de exigenţe militare şi ca despăgubire pentru deţinerea timp de un an a teritoriilor româneşti răpite de URSS, în vara precedentă; România nu avea pretenţii teritoriale faţă de URSS şi considera redobândirea Transilvaniei de Nord ca „o problemă prioritară a politicii naţionale.”

Sunt indicii că, cel puţin în acea perioadă, guvernul SUA era dispus să accepte o prezenţă românească între Nistru şi Bug. Este sigur însă că guvernul SUA recunoştea că Basarabia şi Bucovina de Nord sunt „provincii româneşti”, termen folosit în nota de răspuns din 25 septembrie semnată de subsecretarul de stat S. Wells. Atitudinea comprehensivă a SUA a fost compromisă prin depăşirea Bugului de către trupele române.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 2 – România și cel de al doilea război mondial, p. 403-407, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

(Visited 313 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.