Din culisele politicii: chestiunea (Mitropolit) Ghenadie

Din culisele politicii: chestiunea (Mitropolit) Ghenadie

by -
0 391

Un episod interesant şi controversat, care ilustrează frământările societăţii româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea, l-a reprezentat caterisirea (destituirea) Mitropolitului Primat al Ungro-Vlahiei, Ghenadie Petrescu, la 20 mai 1896, ca urmare a unei decizii a Sfântului Sinod şi cu directa implicare a cercurilor guvernante. Acest eveniment avea să depăşească sfera religioasă, căpătând conotaţii politice şi transformându-se într-o redutabilă „armă” a opoziţiei conservatoare îndreptată împotriva Guvernului prezidat de liberalul D. A. Sturdza . În egală măsură, interesul faţă de ceea ce s-a numit „chestiunea mitropolitană” sau „chestiunea Ghenadie” s-a manifestat nu numai la nivelul cercurilor politice şi religioase ale vremii, ci şi în rândul opiniei publice, ce avea să fie antrenată în acest veritabil „joc politic” în tot cursul anului 1896.

În timpul „marii guvernări conservatoare” (1891-1895), ca urmare a retragerii Mitropolitului Primat Iosif Gheorghian, avea să fie ales în locul său, la 18 mai 1893, şi înscăunat trei zile mai târziu episcopul de Argeş, Ghenadie Petrescu. Această alegere fusese sprijinită de ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Take Ionescu, existând suficiente voci care contestaseră o astfel de opţiune . Interesant este faptul că între Mitropolit şi D.A. Sturdza, contestatarul de mai târziu, au existat, o bună perioadă de timp, relaţii de colaborare apropiate, determinate de editarea unor volume dintr-o însemnată colecţie de documente istorice . Totodată, Mitropolitul propusese ca Sturdza să facă parte din consiliul de administraţie al Aşezămintelor Brâncoveneşti, ceea ce avea să stârnească, la sfârşitul anului 1895, protestul unuia din epitropi, prinţul Nicolae Bibescu, care, în condiţiile respingerii bugetului, va solicita intervenţia Regelui Carol I. Acesta din urmă, la rândul său, îi va solicita Înaltului demnitar bisericesc să nu se amestece în administrarea Aşezămintelor, menţinând în acest fel armonia şi evitând declanşarea unui scandal.

Propunerea neinspirată a Mitropolitului se va întoarce împotriva sa, atrăgând după sine atât aversiunea prinţului Bibescu, care va întocmi un voluminos dosar contra lui Ghenadie , cât şi pe cea a lui D.A. Sturdza, la scurtă vreme după ce acesta va deveni prim-ministru. Aşa cum rezultă din scrisoarea Mitropolitului adresată Regelui Carol I la 17 mai 1896, încă de la venirea la putere a guvernului liberal s-a conceput planul pentru îndepărtarea sa din scaunul mitropolitan, avându-se în vedere sprijinul pe care-l acordase anterior conservatorilor în adoptarea legii clerului, în ceea ce priveşte modificarea unor articole din legea sinodală şi susţinerea altor legi, ceea ce nu a fost pe placul noului prim-ministru liberal, D.A. Sturdza. Totodată, Mitropolitul precizează că acesta din urmă l-a pus în conflict cu epitropii de la Aşezămintele Brâncoveneşti, preşedinte al comisiei pentru întocmirea bugetului fiind instalat episcopul Partenie al Dunării de Jos, partizan al liberalilor şi pretendent la scaunul mitropolitan .

Treptat, încep să apară în presă mai multe atacuri la adresa Mitropolitului pentru a-l discredita, unele acuzaţii fiind destul de grave şi chiar de domeniul dreptului comun. Înaltul demnitar bisericesc menţionează că astfel de atacuri erau opera amintitului pretendent în complicitate cu o parte a membrilor Sfântului Sinod, care refuzau să mai participe la şedinţe. Cum însă Ghenadie era hotărât a nu ceda presiunilor şi ameninţărilor, protestatarii de conivenţă cu D.A. Sturdza pun la cale întrunirea unei şedinţe a Sfântului Sinod pentru a-i da un vot de blam, a-l suspenda şi a-l supune judecăţii pe Mitropolit. Acesta din urmă solicitase de trei ori consecutiv ministrului de Culte şi Instrucţiune Publică închiderea Sfântului Sinod, însă nu s-a făcut altceva decât a-i încuraja pe răzvrătiţi. Astfel, considerându-se pe deplin nevinovat, Mitropolitul Primat solicită lui Carol I medierea conflictului, spre a pune capăt unei stări de lucruri păgubitoare pentru Biserică .
Decizia luată – în absenţa încriminatului – de Sfântul Sinod, la 20 mai 1896, de caterisire a Mitropolitului Primat socotit vinovat şi de trimitere a sa la mănăstirea Căldăruşani ca simplu monah , va fi pe placul Guvernului, care se va grăbi a o aplica. În locul celui suspendat se va institui o locotenenţă arhierească compusă din: Iosif Naniescu al Moldovei, Gherasim Timuş al Argeşului şi Partenie Clinceni al Dunării de Jos. Odată aflată sentinţa, fostul Mitropolit dă publicităţii o broşură ce conţine o adresă către Mitropolitul Moldovei şi Sucevei şi un răspuns detaliat la învinuirile ce i se aduseseră . În ceea ce priveşte adresa către Mitropolitul Moldovei, Ghenadie atacă în nulitate actele Sfântului Sinod rostite împotriva sa şi contestă, pe bună dreptate, în calitatea sa de Mitropolit Primat, legalitatea canonică a constituirii Sfântului Sinod, în condiţiile în care acesta trebuia să fie compus din cel puţin 12 arhierei. Ori, din aceşti 12, existau trei, Ionichie Băcăuanul, Pimen Piteşteanul şi Atanasie Craioveanul, care îndeplineau rolul de acuzatori şi deci nu puteau figura printre judecători. Mai mult decât atât, unul dintre cei 12, episcopul Râmnicului şi Severinului, fusese dat anterior în judecata Sfântului Sinod, aşadar nu avea dreptul de a se număra printre judecători. Prin urmare, nu era întrunit numărul necesar de arhierei cerut de legile canonice. Pe de altă parte, actul de acuzare nu-i fusese adus la cunoştinţă pentru a avea timpul necesar a se dezvinovăţi.
Toate acestea ne demonstrează faptul că Mitropolitul fusese acuzat pe nedrept şi că detronarea sa din funcţie nu a fost altceva decât o manevră politică care a provocat complicaţii inutile. În sensul acesta pledează evoluţia ulterioară a evenimentelor, care vor duce la: atacuri ale opoziţiei, manifestaţii de stradă, sciziunea liberalilor, formarea unui nou guvern compus din gruparea dizidentă, retractarea acuzelor Sfântului Sinod la adresa fostului Mitropolit şi reabilitarea acestuia, demisia sa şi alegerea unui nou Mitropolit, revenirea la putere a lui D.A. Sturdza.
Ceea ce nu anticipase Guvernul Sturdza a fost faptul că prin mijloacele utilizate pentru îndepărtarea Mitropolitului Primat, care la un moment dat au îmbrăcat forma brutalităţii, au alimentat atacurile opoziţiei conservatoare şi manifestaţiile de simpatie ale opiniei publice faţă de cel demis. Atacurile au fost îndreptate chiar şi împotriva Regelui Carol I, care, potrivit presei de orientare antidinastică, l-ar fi impulsionat pe prim-ministru să acţioneze pentru demiterea Mitropolitului, întrucât acesta se dovedise intransigent faţă de propagarea catolicismului .
Pe de o parte, liderul Partidului Conservator, Lascăr Catargiu, încercase să-l încurajeze pe fostul Mitropolit să nu se supună deciziei şi a fost chiar bruscat de forţele poliţieneşti ce urmau să-l însoţească pe cel caterisit . Pe de altă parte, liberalul Nicolae Fleva, abia înlăturat de la Ministerul de Interne, declanşează seria întrunirilor publice împotriva procedurii Guvernului şi a Sfântului Sinod, precum şi numeroase „pelerinaje” la locul celui osândit. Treptat, avea să se contureze o grupare liberală dizidentă, din ce în ce mai ostilă Guvernului şi, mai ales, primului ministru. Este vorba de gruparea „drapelistă”, intitulată astfel după numele noului organ de presă, „Drapelul”.
Acţiuni publice la fel de zgomotoase organizează conservatorii Take Ionescu şi Nicu Filipescu, cărora li se adaugă „protestul doamnelor române” . Întreaga protipendadă bucureşteană era frământată de chestiunea aflată la ordinea zilei – „chestiunea Ghenadie” – şi „persecuţiile” la care fusese supus fostul mitropolit. Anumite piese documentare, total exagerate, din voluminosul dosar întocmit de prinţul Bibescu aveau să fie preluate şi făcute publice de către ziarul oficial al Partidului Liberal, „Voinţa Naţională”, ceea ce nu a făcut altceva decât să toarne şi mai mult gaz pe foc.
Agitaţiile se vor calma pe perioada verii, datorită vacanţei parlamentare, şi pe timpul vizitei Împăratului Franz-Iosef la Bucureşti şi Sinaia (16-18 septembrie 1896), pentru a fi reluate cu îndârjire după deschiderea sesiunii Corpurilor legiuitoare (15 noiembrie 1896), când vor avea loc ample manifestaţii de stradă abil dirijate de dizidentul Nicolae Fleva. Intervenţia dură a autorităţilor avea să determine în cele din urmă demisia Cabinetului D.A. Sturdza şi formarea unui Guvern compus din membrii dizidenţei liberale „drapeliste”, în frunte cu P.S. Aurelian (21 noiembrie 1896).
Una din sarcinile imediate ale noului Cabinet de nuanţă liberală era aplanarea „chestiunii mitropolitane” şi calmarea spiritelor, drept pentru care, noul ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Gheorghe Mârzescu, susţine ideea convocării unei noi şedinţe a Sfântului Sinod pentru reabilitarea celui osândit şi apoi înregistrarea demisiei sale. De această dată, membrii Sinodului retrag acuzaţiile la adresa fostului mitropolit şi revin asupra deciziei luate anterior. Pentru a calma agitaţiile şi a mai putea salva ceva din ridicolul situaţiei, mitropolitul reabilitat şi reînscăunat trebuia să-şi dea imediat demisia. Situaţia părea la un moment dat a fi compromisă de indecizia lui Ghenadie Petrescu. În cele din urmă hotărăşte să înainteze demisia sa liderului conservator Lascăr Catargiu, ce, la rândul său, o va remite Regelui, căruia, de altfel, îi era adresată.
Astfel, la 4 decembrie 1896, sunt publicate o serie de acte oficiale ce puneau, în sfârşit, capăt „chestiunii Ghenadie”, şi anume: hotărârea Sfântului Sinod de reabilitare, urmată de actul demisiei Mitropolitului, aprobarea acesteia prin decret regal şi actul de convocare al colegiilor electorale în vederea alegerii unui nou Mitropolit. Singura persoană socotită capabilă a restabili prestigiul Bisericii, serios zdruncinat de evenimentele petrecute, era fostul Mitropolit Iosif Gheorghian, antecesorul lui Ghenadie Petrescu în perioada 1886-1893. Aşadar, Iosif Gheorghian avea să fie din nou ales, investit şi înscăunat Mitropolit Primat al Ungro-Vlahiei la 8 decembrie 1896 . La scurtă vreme, Guvernul prezidat de P.S. Aurelian va fi obligat să se retragă ca urmare a intrigilor fostului prim-ministru şi a presiunilor exercitate de cei doi miniştri ce rămăseseră fideli acestuia, sarcina formării unui nou Cabinet revenindu-i, bineînţeles, lui D.A. Sturdza la 31 martie 1897. Astfel se încheia un episod, ce l-am putea numi astăzi tragi-comic, al vieţii politice româneşti, în care prestigiul Bisericii şi cel al guvernanţilor fusese serios ştirbit.

dupa prof. dr. Sorin Liviu Damean

sursa: http://sorin-damean.blogspot.com

(Visited 126 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.