Destinul comunist al poemului „Albatrosul ucis”…

Destinul comunist al poemului „Albatrosul ucis”…

by -
0 421

Poezia Albatrosul ucis are o semnificaţie distinctă în opera labișiană: face parte din creaţia literară de vârf a poetului cu viaţa întreruptă brutal în plin urcuș genial, fapt pentru care a fost considerată o premoniţie a lui, adăugându-i-se în acest sens epigrafele. Redacţia „Gazetei Literare” (organ al Uniunii Scriitorilor), în 1955, a refuzat să o publice, nu și „Scânteia Tineretului” (organ al CC al UTC), în ianuarie 1956, inclusă apoi în volumul postum Lupta cu Inerţia (Ed. Tineretului, 1958), titrând ciclul de versuri din care mai făceau parte: Sunt douăzeci de ani, Epitaf I, Epitaf II, Pasărea cu clonţ de rubin. Ulterior, în 1966 și 1993, două volume de poezii ale sale vor fi intitulate omonim.

Creaţia poetului român are o „filosofie” proprie, cu bătaie lungă, în plină inchiziţie stalinistă, ceea ce înseamnă că se dezmeticise din mocirla ideologiei comuniste, el, cântăreţul „evului aprins”. Este interesantă rezonanţa/reacţia poeziei lui Nicolae Labiș la etajele specifice ale conducerii superioare de partid și de stat comuniste, la câteva săptămâni după ce s-au desfășurat, în București, între 23-25 decembrie 1955, lucrările Congresului al VII-lea al PCR.

Astfel, la Consfătuirea cu principalele cadre din presă (redactorii-șefi de la cotidienele regionale și departamentale), din 12 ianuarie 1956, condusă de Sorin Toma, concluziile au aparţinut lui Leonte Răutu. Şeful Secţiei de Propagandă și Agitaţie a CC al PCR (1948-1956). Iată cine erau indivizii aceștia:

„Este dificil și dureros să facem un inventar al caznelor la care a fost supusă cultura română în anii administrării sale de către ceata de politruci guvernată de Răutu. Un belfer cu tupeu, precum Traian Şelmaru, ajungea să dicteze în lumea scriitorilor români, un agitator de duzină de talia lui Sorin Toma își permitea să stigmatizeze poezia lui Tudor Arghezi, iar versificatorul mediocru numit A. Toma era declarat urmașul lui Eminescu. Şi toate acestea se petreceau sub directul patronaj al lui Răutu, aparent aghiotantul lui Iosif Chișinevschi, în fapt dictatorul absolut și de nimeni controlat al literelor și gândirii românești în anii pustiitori ai stalinismului.” (Vladimir Tismăneanu, Arheologia Terorii. București, Editura Eminescu, p. 230-231)

Paragraful din concluziile lui Leonte Răutu, care îl încriminează comunist/cominternist pe Nicolae Labiș, poezia lui în chestiune, este destul de explicit și neechivoc; textul respectiv este inedit:
„A apărut ­raportul Tova­rășului Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost Congresul și era firesc ca după Congres spiritul de partid, combativitatea să crească. Ce se întâmpla? Să luăm de exemplu Scânteia Tineretului.

Scânteia Tineretului publică o poezie a lui Labiș, Albatrosul ucis. Am aflat că Gazeta Literară, acum câteva luni, a respins această poezie cu conţinut ideologic neconform și Scânteia Tineretului a găsit timpul ca după Congres, imediat să publice această poezie a morţii albatrosului:

Când se-nteţește briza aripa-i se înfioară
Şi reînviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru și mai demn.

Dacă am putea găsi un citat sobru și demn pentru asemenea poezii ar fi foarte bine, dar noi am dat loc în Scânteia Tineretului, care vrea în acest fel să mobilizeze tinerii pe șantiere în construirea socialismului. Duceţi această poezie la Bicaz și desigur vă va lua cu huo.” (Arhivele Istorice Naţionale Române, București, Fond Cancelarie CC al PCR nr.12 / 1956, f. 1-28).

Prigoana filistină fusese declanșată cu ipocrizie mai înainte.

În Gazeta Literară (nr. 1/1955) a apărut o caricatură cu Nicolae Labiș și Alexandru Andriţoiu ca frecventatori ai lui Bacchus. Era continuarea caruselului excluderii și reprimirii în UTC a lui Nicolae Labiș, pe când urma cursurile celebrei Şcoli de Literatură „Mihai Eminescu” din București (1952-1954). Semnalul dat de Leonte Răutu a oficializat oprobiul public. Atacurile împotriva poetului devin concentrate și dese: Mihu Dragomir îl critică pentru așa-zisele neglijenţe de exprimare (Consfătuirea Tinerilor Scriitori, 22 martie 1956), Aurel Rău, ca teribilist (Contemporanul, nr.14 / 1956), Mihai Beniuc, pentru că „nu s-a înscris pe linie” (Primul Congres al Scriitorilor, 18-23 iunie 1956).

Totuși, în același an 1956, Nicolae Labiș debutează editorial cu o plachetă de versuri: Puiul de Cerb și un volum de poezii: Primele iubiri, pe care autorul voia să-l titreze Vârsta de bronz, periate bine de cenzură politrucă.

autor: Mircea Colosenco (Revista Clipa)

Redam in continuare poezia:

Cînd dintre pomi spre mare se răsucise vîntul
Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,
L-a scos un val afară cu grijă așezîndu-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.

La marginea vieţii clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de ţeapăn, trufaș, însă răpus.
Privește încă parcă talazurile zării
Cu gîtul galeș îndoit în sus.

Murdare și sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cîntă-un surd prohod,
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.

De valuri aruncate pe ţărmul sec și tare
Muriră fără luptă sclipind acum bogat.
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,
Aripa lui cu mîl întunecat.

Deasupra ţipă-n aer dansînd în salturi bruște,
Sfidînd nemărginirea, un tînar pescăruș.
Războinicul furtunii zvîrlit între moluște
Rasfrînge-n ochiu-i stins un nou urcuș.

Cînd se-nteţește briza aripa-i se-nfioară
Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru și mai demn.

(Visited 86 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.