Datoria vieții noastre, de Vasile Pârvan

Datoria vieții noastre, de Vasile Pârvan

by -
0 514

De la o zi la alta popoarele trăiesc prin munca, mereu aceeași, a celor mulți. Singura oboseală ce și-o dă sufletul omului simplu e de a păstra cât mai neschimbat meșteșugul din bătrâni, care îi dă – după meseria ce o are – hrana. Și memoria populară e foarte precisă: unele procedee își au începutul lor, identic cu forma de azi, în epoca preistorică. Continuitatea civilizațiilor populare în cursul mileniilor e propriu-zis un simplu reflex al continuității vieții din natură: evoluția acesteia se petrece în limite de timp așa de imense, încât sunt neaccesibile controlului uman; se poate așadar vorbi de o adevărată eternitate a primitivismului popular, conservativ.

Istoric, adică evolutiv-uman, popoarele trăiesc numai prin fapta precursorilor și revoltaților. Aceștia tulbură ca niște demoni, perpetuu nemulțumiți, beatitudinea lenei spirituale a contemporanilor, le deșteaptă iluzii și apetituri, le răscolesc patimile, le dărâmă prețiosul echilibru al perfectei inerții. Fie că atunci masele populare se încaieră în războaie, fie că folosesc pașnic gândul născocitorilor, mimetismul și utilitarismul ancestral biciuit și de instinctul curiozității – care e mai vechi decât însuși omul – le împinge să aducă modificări, mai mult ori mai puțin adânci, sacrosanctelor lor tradiții.

Puterea aceasta uriașă a creatorilor de gânduri noi a fost aproape în tot cursul istoriei omenești confiscată de oligarhiile ori autocrațiile, care conduceau politic marile mase populare: fiecare nou exemplar de supraom a fost repede înrolat, catalogat, uniformizat, în casta preoțească, curtea monarhică, ori clientela politică, a conducătorilor cu sabia ori cu icoana, a diferitelor state ori națiuni. Cei recalcitranți au fost suprimați: cu binevoitorul concurs al mulțimilor slabe de minte. Doar rar de tot, când potentații politici au avut un respect romantic pentru geniul creator ca atare, născocitorii de gânduri au putut fi stăpâni pe viața lor și au putut răspândi după voie gândul lor. Aceste rare epoci corespund însă – Elenismul, postalexandrinism epigonic, – Romanismul, imperial – unei naive reglementări de către stat a selecției capetelor creatoare. Se introduce un sistem – foarte asemănător școlii contemporane – de industrializare și multiplicare mecanică a ideilor noi și de dresaj filozofic – în masă – a animalului uman. Democrațiile internaționale: elenistică, imperial-romană, actuală, au încercat, toate, posibilitatea de înmulțire pe cale mecanică a sufletelor superioare. Metoda – născocită de cei vechi – a fost, firește, cu căldură îmbrățișată și de ordinele religioase militante – în special al lui Ignațiu – întemeiate de Biserica Apusului.

Democrația contemporană, fie burgheză fie socialistă, e stăpânită de ideea răspândirii culturii în masele largi ale muncitorimii. Dar marea erezie a creării de genii prin fabricile de cultură, care sunt Universitățile și Academiile, începe a pierde din ce în ce teren. Cu foarte mare părere de rău Pontificii înțelepciunii dogmatizate încep să recunoască neputința lor de a crea altceva, decât niște docili papagali intelectuali și niște gelatinoase nevertebrate etice. Școala oficială începe să recunoască că toate doctoratele de știință și diplomele de artă ale lumii nu pot face dintr-o maimuță cu dar suficient de imitație un creator de valori noi spirituale. Încep să recunoască monumentalii șefi de școli, filozofice, artistice, științifice, că școala, ca instituție educativă a mulțimilor, nu are rostul mecanic, militarist și trivial al uniformizării gândului și al reglementării creerii, ci datoria mult mai modestă a dezanimalizării capetelor de sută și al procurării repezi a mijloacelor tehnice de lucru pentru capetele geniale. „Profesorul” contemporan, dacă e de fapt un om superior, nu mai e astăzi un infailibil profet de sentințe revelate, ci un „prospector” de aur și diamante în stâncosul pustiu al neînțelepciunii omenești. Ca Diogene din Sinope, profesorul contemporan are a căuta, în școală, ca și în lumea largă, cu lampa aprinsă și ziua, oameni: oameni întregi, noi, în care pâlpâie flacăra ideii. Avem azi apreciatori de artă, avem cunoscători de vinuri și de cai de rasă, dar n-avem prețuitori de suflete noi. Nu vezi pe nimeni bucurându-se, fiind fericit, că în mulțimea purtătorilor de ghiozdane de școală a găsit un anarhist al legilor actuale ale gândului, un neliniștit, un chinuit căutător de legi noi. Dimpotrivă, cel mai iubit, între puii de oameni care se ridică spre conștiință proprie, e cel mai docil dintre memorizatorii înțelepciunii consacrate.

Noutatea spiritului are nevoie de libertate, de aer larg. Și libertatea nu poate înflori în turmă. Și nici nu trebuie să înflorească acolo: ce-ar fi să zburde după cheful lor animalic toate necuvântătoarele care au nevoie de conducere și disciplină socială! Dar chiar în marile aglomerări școlare se poate crea libertatea de zbor pentru cei chinuiți de demonul lăuntric. Libertatea aceasta crește din starea de suflet a iubirii pentru idee. Profesorul să se facă și el simplu școlar, alergând la un loc cu copiii și adolescenții după licuriciul minunat al gândului, care luminează în întunericul banalității utilitare zilnice.

Cât spirit de acesta, de camaraderesc entuziasm, pentru idealul de toate felurile, va fi într-o școală, atâta libertate a gândului și deci atâta putință de înflorire a sufletelor, va fi în acea tovărășie de viitori oameni.

***

Libertatea spiritului nu crește de asemenea nici acolo unde omul e robit de trup. Iubirea ideii e un lirism deplasat în lumea în care „timpul e bani”. De o sută de ani omenirea trăiește în crezul materialist: economic, scial, istoric. Întreaga luptă pentru viață a umanității contemporane se dă între Capital și Muncă. deprins a cumpăra Inteligența când are nevoie de dânsa, pentru înmulțirea averii, ori înfrumusețarea vieții, Capitalismul nu o socotește ca un alt rival. Deprins a nu avea nevoie de inteligență, Socialismul face abstracție de ea, neputându-și-o închipui ca un eventual rival. Capitalismul biruitor în Apus, calcă disprețuitor în picioare toate idealurile pentru care intelectualitatea, solidară cu poporul, a crezut că trebuie să lupte în războiul cel mare. Socialismul biruitor în Răsărit – cel puțin ca experiență trecătoare politică – începe prin a distruge tot ce nu primitivitate și bestialitate de masă amorfă. Pentru că e fără putere fizică, pentru că e puțin numeroasă, pentru că e supărătoare în cererile ei de sacrificiu, nerentabil, pentru inutila urmărire a idealului, Inteligența creatoare contemporană, e în totalitatea ei zdrobită: de masivitatea impertinentă a bogătașului care asudă grăsime și de brutalitatea greoaie a proletarului care nu se gândește decât la mai multă pâine. Ținta oricărei cheltuieli de energie în lumea actuală e sporirea productivității. O monstruoasă stoarcere a tuturor puterilor pământului și omului, ca să dea cât mai mult material asimilabil pâtecelui și poftelor inferioare. Orice idee e valorată după interesul – pragmatic – pe care-l deșteaptă. Orice instituție ideală a societății e mecanicizată industrial. De o sută de ani încoace nu s-a născut o singură idee epocală, deschizătoare de drumuri necunoscute, în arhitectură, în filozofie, în sculptură, în religie, în morală. Numai știința – și anume, în special, cea aplicată – a făcut progrese enorme: rezultatul marii majorități a acestor progrese e însă asasinarea savantă a milioanelor de nenorociți care, fără aceste invenții și descoperiri, n-ar fi murit nici așa de mulți, nici așa de oribil, în actualul război.

O universitate nouă, în anul de la nașterea Domnului următor imensului faliment etic al concepției materialiste despre lume și viață e, dacă cei ce au întemeiat-o își dau cât de cât osteneala să gândească asupra rostului ei, un fapt de însemnătate nu numai locală, ci mondială. Într-adevăr, toate marile întrebări ale sufletului omenesc conștient de continuitatea istorică a gândirii omenești luptătoare, se pun din nou: cum să se facă cercetarea realului; cum să se îndrumeze căutarea adevărului; cum să se înțeleagă frumosul; cum să se ia poziție față de lume și viață; cum să se ajute selecționarea naturală a talentelor și geniilor; cum să se înnobileze scopurile vieții sociale, politice, naționale; cum să se dea lupta cu infinita bestialitate omenească, zmulgând cât mai mulți semeni de-ai noștri din noroiul în care se bălăcesc zilnic; toate aceste întrebări, care singure pot justifica sechestrarea atâtor libertăți individuale în folosul binelui social, trebuie să preocupe pe întemeietorii unui nou așezământ oficial de cultură socială și de cultură creatoare.

Dar mai ales la un popor încă în formare socială și națională, cum e al nostru, aceste întrebări sunt obligatorii sub sancțiunea absurdității noii instituții în mijlocul unor nevoi mult mai stringente, de ordin infinit mai adecvat primitivității vieții noastre publice. Căci dacă e ca noua Universitate să nu fie decât încă o uzină de superficialități și inutilități, de non-valori sociale, culturale, politice, înființarea ei nu e numai absurdă, e și imorală.

Desigur, fiecare păcat social se reflectă la un popor în toate așezămintele lui. Într-o lume de seci și de utilitariști josnici conspirația generală a neisprăviților va popula cu reprezentanți de-ai lor cele mai înalte locuri în ierarhia responsabilităților social-culturale ori social-politice. Dar sub imboldul idealismului mistic popular, trezit întotdeauna puternic în epocile de mari răsturnări și revoluții, doi-trei oameni de inimă pot pune la cale, susținuți de acest ambiant încrezător și cald, mari reforme spirituale, pe care în vremurile obișnuite nu le-ar fi adus o evoluție de decenii ori secole.

Iată, în fața noastră, o operă de revoluție, înfăptuită cu mijloace revoluționare, inspirată de o iubire cu totul dezinteresată pentru mai bine, apărată, tocmai prin acea speranță naivă și curată a celor mulți, de atacurile puterilor tradiționale, ignorate voluntar de întemeietori și mânioase de această ignorare.

Pe ce drum va apuca noua confraternitate spirituală? Cele vechi, mereu umblate, bine bătute, netede, duc toate în mlaștina materialismului vulgar. Iar drumurile noi sunt numai indicate, de cugetătorii solitari. Construirea lor e tot opera răbdătoare a tovărășiilor numeroase de ucenici ai noului gând. Și entuziasmul celor mulți nu ține decât până la primul obstacol, până la prima jertfă. Tăria de caracter – singura noblețe adevărată în lumea muritorilor – e o floare rară. Iar fără ea toată învățătura de pe lume, tot talentul creator, e un simplu amuzament egoist. Când semenii tăi te urcă în vârful piramidei sociale, trebuie să arzi tot sufletul tău pentru a rămâne acolo: nu pentru tine, că tu ești un om, trecător, dar pentru oameni, pentru idealul lor, pe care tu nu trebuie să-l lași să decadă, pentru sublimul pe care trebuie să-l faci să înflorească în inima contemporanilor tăi, chiar de ar fi să-l crești cu tot sângele vieții tale, pe care numai o dată o ai.

Dar iată, totul e rău. Nici cei mai buni nu rezistă suferinței ori ispitei, ci renunță la luptă. Întreaga viață e murdărită de egoism, de interesul brutal, de utilitar. Milioane în jurul tău spun: așa e viața; zadarnic încerci să o schimbi. Și nu cobori ochii, din viziunile senine unde încerci a-i fixa, asupra pământului forfotitor de lume, fără să vezi confirmarea înmiită a asprului adevăr: până și suferința imensă a marelui război, abia încheiat, este astăzi profanată de materialismul cel mai odios; pacea care așează soarta lumii e opera nevrednicilor care nu au luptat, ci s-au îngrășat în război; nimic din dumnezeiasca frumusețe a jertfei, a iubirii, a morții, nu mai inspiră opera păcii; cei mișei, cei trădători, au fost poftiți alături, ba mai sus, decât cei curați, cei credincioși, cei drepți; o amară prețăluire pe arginți a început pentru sângele vărsat în lupte; biruințele trebuie răscumpărate cu banul văduvei și orfanului, iar cei care au câștigat biruințele stau triști și muți, aiuriți de mânie, dați la o parte ca niște meșteri fără pricepere și fără preț, în vreme ce zarafii cântăresc în talgere: aurul Răsăritului, focul Carpaților, grâul Dunării, codrii Munților. Călcarea cuvântului dat e astăzi lege. Iar înăuntrul țării tale, nu vezi decât necinste, cățărare disperată către locurile cele mai de sus, goană după avere, murdărire a tuturor numelor curate de luptători fără frică împotriva răului, aprobare stupidă a mulțimii, dată nu celor care-i cer virtute, ci celor ce-i laudă viciile. Și în atmosfera aceasta îmbâcsită de miasmele putreziciunii, rece de lipsa oricărei iubiri, chiar cei odinioară deschiși avântului cald spre ideal, devin reci, nemaiputând înțelege decât gândul rațional, logica faptelor brute; gândul ca expresie delicat-sentimentală, mistic încrezătoare, a înțelegerii intuitiv-lirice a Cosmosului, ca un tot din care noi oamenii nu suntem decât un infim fragment, mai mult simțind decât înțelegând legăturile noastre cu Întregul, e închis pentru ei. E așa de săracă inima omenească în înțelegerea cuvintelor care poartă gândul aproapelui! Vorba, ca o simplă monedă luată și dată, ștearsă de multă întrebuințare, e tot ce lovește cugetul: gândul închis în ea, strigătul nou, dat cu același, banal, cuvânt, le scapă. Și totul pare vechi, uzat, indiferent.

Pentru o confraternitate spirituală, cum e să fie aceasta, întemeiată acum, realitatea vieții trebuie să fie însă nu suma manifestărilor pragmatice ale unei societăți dezagregate și haotice, alcătuită din indivizi primitivi ori decăzuți, ci complexul potențelor spirituale, latente în sufletul național și general-uman, al maselor și indivizilor. Noi nu lucrăm cu realitatea unor contingențe de douăzeci și patru de ceasuri, ca jucătorii la bursă, ci lucrăm cu realitatea unor stabilități psihologice milenare, ale sufletului ancestral. Pentru noi faptele concrete sociale, a căror cunoștință nu numai [că] nu ne scapă, dar nouă singuri ne e complet inteligibilă, sunt numai mijloace de a diagnostica bolile sociale și de a pronostica evoluția lor. Noi nu ne mărginim la simpla constatare a bubelor urâte și la tratarea lor superficială – după metoda politică – ci căutăm a purifica însuși sângele bolnavului, spre a împuternici din nou leucocitele să ucidă microbii care circulă în întregul organism.

Supremul scop al luptei noastre e spiritualizarea vieții marelui organism social-politic, și cultural creator, care e națiunea. Mijloace întrebuințate de noi sunt exclusiv de caracter social-cultural și pleacă din izvorul unic al idealismului național. Metoda noastră e aceea a cultivării și selecției sufletelor superioare, prin punerea la probă a fiecărui individ, care ne este încredințat, cu piatra de încercare a Cultului Ideii. Cine rezistă și dă scântei e vrednic să intre în confraternitatea Universității naționale. Cine e un simplu pietroi brut e dat înapoi la grămadă, spre a servi ca pavaj de șosea pentru construirea drumului nou către sferele cele de sus. Oportunisme, tocmeli, reductibilități, nouă nu ne sunt permise. Noi suntem preoții aspri ai unei religii de purificare. Suntem profeții unui timp, cu mult prea îndepărtat pentru poftele grăbite ale hămesiților contemporani, dar nouă imediat accesibil prin largul orizont al vederii istoric-filozofice.

Noi suntem condamnați să fim ireductibili sau să ne retragem din luptă. Căci asupra noastră apasă răspunderea întregii vieți a națiunii. Sănătatea sufletului ei ne e încredințată nouă. Iar noi suntem datori să luptăm penru a-i păstra întru eternitate această imunitate față de decădere și moarte. Cum am putea o clipă să facem vreo concesie Răului, când știm că puterile lui, chiar cu cea mai îndârjită luptă a noastră, tot uriașe rămân, avându-și izvorul în eterna inerție cosmică? Noi trebuie să fim oracolul, la care să alerge mulțimea în ceasurile de cumpănire a Destinului, spre a-i da lămurire asupra viitorului: căci numai noi gândim mai presus de meschinul timp și spațiu politic-social. Noi trebuie să fim spiritul critic prin care să se lumineze națiunea, când în mizeria luptei vieții și în haosul ciocnirilor pătimașe politice, ea vede răsturnată toată scara valorilor și ceea ce socotea sfânt îi este arătat de luptătorii gălăgioși și fără conștiință ca murdar, iar ceea ce i se păruse josnic îi e înfățișat ca ideal. Noi trebuie să îi explicăm că civilizația materială, singură, nu e nimic mai presus ca un grajd sistematic pentru vite bine hrănite și țeselate, dar nici pe departe nu e o orânduire în care să aibă un loc și sufletul, care, în om, e idee.

Opera de purificare ce ne cade nouă, generației actuale, e cu totul ingrată. Nouă ni se cere sacrificarea însăși a sufletului nostru: noi nu vom putea face nimic complet, ce de-abia vom curăți drumul pentru alții. Cei ce vor veni după noi ne vor amesteca în același primitivism cu cel al societății în care trăim și nici nu vor bănui tragedia de precursori, chinuiți, batjocoriți, neînțeleși, trădați, care a fost în noi. Putând lucra, egoist solitar, ca cei mai buni din țările luminate ale Apusului, noi nu vom fi lăsat după noi nimic întreg, nimic armonios, nimic asemănător marii iubiri de gând, care a fost în noi.

***

Care e sufletul cu care avem noi a lucra?

Desigur, înainte de toate sufletul țăranului daco-roman. Care sunt însă potențele acestui suflet?

Există o selecție naturală a inteligențelor naționale pe baza luptei de adaptare pe care popoarele trebuie s-o dea spre a birui dificultățile ridicate în calea lor de natură ori de om. Mintea se ascute din generație în generație în direcția biruirii cât mai ușoare a acelor obstacole. La popoarele prea chinuite de adversitățile istorice – cazul poporului nostru, martirizat de toate liftele pământului – se formează un fel de carapace spirituală, în care sufletul se refugiază spre a se păstra intact. Observatorul superficial vede numai carapacea pietroasă și inertă: în specie: fatalismul, insensibilitatea la nevoile unei vieți mai omenești, tradiționalismul, neîncrederea față de orice om sau lucru nou, asprimea și necioplirea în diferite manifestări individual-sociale. Dar observatorul răbdător, care stă și așteaptă să iasă din scoica colțuroasă, adevăratul organism, adăpostit înăuntru, are bucuria de a vedea o ființă foarte fin și complicat, foarte delicat construită, cu nenumărate organe de apercepție variată și puternică a lumii, total nebănuite, numai după aspectul crustei de piatră. Fatalismului cosmic îi corespunde splendida etică optimistă, păgâno-creștină, care dă celui nedreptățit siguranța că răutatea nu va rămâne nepedepsită și că deci el poate aștepta cu resemnare filozofică această pedeapsă imanentă a nedreptății. Insensibilității la greutățile și trivialitățile vieții materiale îi corespunde entuziasta dorință de a se face frumos măcar la zilele mari, care crește înclinările sale pentru arta de toate felurile. Tradiționalismului țărănesc îi corespunde o curiozitate extraordinar de multilaterală, chiar pentru lucrurile total străine de experiența lui principiară. Neîncrederii față de orice e nou îi corespunde dorința de a afla taina acelei noutăți, spre a o supune: de unde, un spirit de observație și de critică excepțional de ascuțit, întrecând adesea cu mult pe cel al omului cult, deprins cu formulele luate de-a gata din cărți. Asprimii în maniere îi corespunde un simț de măsură și cuviință sufletească, cu atât mai puternic, cu cât el nu se poate manifesta extern, decât cu totul stângaci. Copilul țăranului e aruncat în lupta vieții, încă de când e mai mic decât căciula de pe capul lui taică-său. El trebuie să învețe singur a ieși din încurcătură. Iar școala de agerime practică a trupului și sufletului îi e completată de lupta – nu căutată de cine vrea, ci impusă tuturora – pentru întâietatea ori distincția spirituală, extraordinar de prețuită în societatea țărănească. Agerimea minții îi e pusă la încercare fiecăruia în orice clipă, nu numai de un intres imediat și utilitar, dar mai mult încă de plăcerea, pur estetică, pe care țăranul o are de a vedea scânteind un cap superior. Iuțeala aperceperii, vioiciunea reflexiei, justețea judecății, promptitudinea respingerii argumentului contrar, stăpânirea de sine în focul luptei de inteligență, caalerismul condamnării imediate a mijloacelor lăturalnice ori brutale de întrecere, toată această minunată autoeducație ce și-o dă societatea țărănească, scânteietoare de vervă, de bucurie a vieții, încordată ca o strună continuu vibrând muzical, de sinceritate aproape antic de consecventă, de cavalerism cu un cod foarte complicat, – e o realitate pe care clasa suprapusă – în mare parte de alt neam decât poporul nostru – n-a cunoscut-o și deci n-a avut-o în vedere la organizarea culturii sociale a națiunii. S-a văzut ridicola babilonie a introducerii copilului de șăran în viața naturii prin cărți, care-i proclamau marele adevăr nou, că „boul e un animal cu patru picioare”. Sufletul țăranului român ne ajunge nouă – Confraternității universitare – total obosit, amărât, dezgustat și adesea chiar mutilat, de fabricile de banalizare sistematică, denumite școală primară și secundară. Mai e vreo mirare că feciorul de țăran trecut prin toată filiera uzinei școlare e un simplu neurastenic ori un nevrozat iremediabil? Căci trebuie să fie cineva prea recalcitrant la orice disciplină, ori prea puternic spiritual: dominând orice violență externă, ca să poată rezista tăvălugului nivelator, care e școala organizată mecanic-industrial: supunând și pe cel genial și pe cel sărac cu duhul aceluiași dresaj cu locuri comune. Universitatea deci, în loc de a fi un colegiu frățesc de tineri și bătrâni care caută împreună, deopotrivă de entuziaști, realul, adevărul, frumosul, sensul lumii și al vieții, trebuie să fie, în haosul și decăderea actuală, un adevărat spital pentru mutilații la suflet. Ca să-și poată veni în fire, copiii aceștia ai unei rase în adevăr nobile, încăpute pe mâinile educatoare ale unor oameni strâmb pregătiți ori rău conduși, trebuie să le redăm atmosfera de acasă, vioaie, veselă, lipsită de orice pedanterie și închipuire de sine magistrală, firească în libertatea deplină dela frate mai mare la frate mai mic, caldă, copilăresc de idealistă, – și, fără îndoială, multe suflete vor înflori din nou, strălucind prin inteligența lor originală, pătrunzătoare, clară, creatoare, – deși, tot așa de sigur, multe altele vor rămâne pentru totdeauna schilodite, luând cu ele numai arzătorul regret de a se fi născut prea devreme față cu încetul proces de purificare al nenorocitei noastre orânduiri sociale.

Fiecare națiune trebuie să-și aibă metoda sa proprie de dezanimalizare a mulțimilor și de selecționare a talentelor și geniilor. Copiii șăranului nostru, vioi și clar la minte, n-au nevoie de pisălogeala ucigător de metodică, născocită ca sistem educativ de națiile greoaie la spirit pentru copiii lor molâi și înceți. Școala noastră trebuie să fie alta, pornind de la realitatea etnopsihologică a sufletului nostru național și ramificată după scopurile sociale specifice evoluției noastre actuale.

Dacă însă calitativ sufletul cu care avem a lucra e de o finețe și mlădiere originară neîntrecută, cultural-evolutiv el e încă în stadiul primei copilării. El nu a făcut decât o foarte modestă etapă în ascuțirea psihofiziologică, necesară marilor abstracții ale culturilor creatoare superioare. Trecerea de la stadiul vegetativ-etnografic – oricât de strălucit – la cel cultural creator, general uman, universal-valabil, e departe de a se fi făcut. Un suflet proaspăt de la țară, supus presiunii formidabile a capitalului ideologic contemporan, rar poate suporta cu perfectă elasticitate povara și nu rămâne deformat. De abia în a doua ori a treia generație, treptat-treptat intelectualizată, țăranul român își arată incomparabilele lui calități sufletești. Și e caracteristic că chiar în trecutul nostru istoric o atare treptată intelectualizare a dus nu numai la egalitatea noastră, spiritual-creatoare, cu alte națiuni mai vechi în cultură, ci la superioritatea noastră asupra lor, dându-le noi, conducători sufletești.

Din aceste constatări decurge – ca o condiție esențială a oricărei superiorizări a culturii, individuale, ca și sociale – lărgimea general-umană a orizontului inspirator de gânduri.

Naționalul e ceva biologic-politic: e conștiința de sine, solidară, a unui organism independent, în luptă de existență cu alte organisme analoage și întrebuințând pentru apărare chiar forma animalică a luptei, care e războiul. Naționalul nu e ținta supremă a spiritualizării, ci e materialul brut, care are a fi înnobilat prin gândirea general-umană, astfel încât creațiunile lui să devie pretutindeni și etern valabile. Ești național în orice creațiune a culturii superioare nu conștient, voit, ci inconștient, fatal. Dar întocmai cum nu vrei, ci ești, fără voia ta, în opera de artă, liric ori epic, tot așa ești, fără să vrei, național, în sufletul tău.

Omul, fie el incult, fie cult, lucrează, ideologic, cu un material de gânduri general-omenesc; etnografic, adică sub-cultural, ca și superior-creator, adică adevărat cultural, esența diferitelor civilizații naționale e asemănătoare: nu numai în ideile conducătoare, ci adesea chiar în unele forme concrete, îmbrăcate de aceste idei; comparați civilizația etnografică românească cu cea scandinavă, cu cea peruviană sau chiar cu cea a negrilor mahomedani și comparați cultura elenică a epocii clasice cu cultura mexicană anterioară invaziunii spaniole. Calitatea diferită a sufletelor naționale e o entitate de ordin diferențial și potențial, iar nu esențial.

Fie prin specializarea aptitudinilor sufletești subconștiente, fie prin tăria excepțională a puterii aperceptive și raționale, popoarele ajung a se deosebi într-un fel – am putea zice termic: unele cu sânge rece, luna masculină, soarele feminin – altele tocmai dimpotrivă. Identitatea construcției generale, psihofiziologice, la toate rasele omenești creează substratul sufletesc universal-valabil al tuturor civilizațiilor. Legea cosmică a diferențierii aptitudinilor până chiar și în organele perechi ale aceluiași individ, creează, pe baza factorilor multipli de influență a pământului asupra omului, potențe și nuanțe etnopsihologice, nenumărat de variate.

Mijlocul unic de a accentua diferențialul e acela de a intensifica genericul. Lărgind și aprofundând cultura noastră de simpli oameni, ca oricare alții, devenind cât mai spiritualizați ca cetățeni ai lumii, subconștientul specific-național din noi, care colorează fatal oricare creație superioară de artă, filosofie ori știință, din pricina precumpănirii instinctului asupra inteligenței în orice inspirație nouă (altfelcei mai erudiți ar fi cei mai geniali, pe când dimpotrivă geniul procede prin inspirație transcendentală), subconștientul, zic, are un câmp mult mai vast de manifestare, atât intensivă cât și extensivă. Dar mai mult decât atât. De la etnografic la cultural nici nu e punte de trecere. Etnograficul e ceva definitiv, milenar și universal, rezultat ultim al geniului popular natural. Etnograficul exprimă o concepție etică, estetică și metafizică asupra lumii și vieții ca rezultat al unei experiențe multiseculare: atât ideile cât și formele lui alcătuiesc o lume aparte, din care nu este trecere: precum nu este trecere de la civilizația laponilor la cea a elenilor. Culturalul e ceva abstract, simbolic, artificial. Culturalul e rezultatul spiritualizării aristocratic-idealiste pe cale de antrenament și selecție forțată într-un spațiu și timp dat. Etnograficul pleacă de la instincte. Culturalul pleacă de la idei. Culturalul e mereu schimbător în rafinata evoluție spre cât mai complex a ideilor creatoare. Etnograficul e perpetuu stabil, pe baza celui mai minuțios tradiționalism. Necesitățile vieții spirituale superioare sunt total necunoscute vieții etnografice. A lua valori și forme etnografice pentru a exprima valori și forme culturale înseamnă a confunda iremediabil două stări de suflet total disparate și a crea un monstru de civilizație falsă. Nu forma creează ideea, ci ideea își caută forma. Culturalul ca forme concrete e exclusiv rezultatul gândirii superioare solitare, născute prin generație spontanee, din legea cosmică a diferențierii, calitative și intensive, aplicată indivizilor izolați. Tonalitatea, nuanța, ritmul creației acesteia superioare, sunt date, firește, de pasta psihofiziologică diferită a nenumăratelor organisme sociale, care sunt rasele și popoarele. Ai aceeași idee de templu, ori de statuie, ori de imn liric, ori de contract social-politic, exprimată de marii creatori ai culturilor originale, capetele geniale ale națiunilor, total diferit, nu după mentalitățile individuale ci naționale: această diferență e cu atât mai inconștientă cu cât creatorul e mai desăvârșit. În adevăr singura muncă, singura grijă și suferință a creatorului e de a da formă deplin corespunzătoare gândului care-l frământă. Iar gândul acesta nu este un gând social, politic ori național, ci e un gând specific creației: compozitorul gândește muzical, sculptorul gândește plastic, poetul gândește simbolic. „Limbile” acestea specifice sunt intraductibile dintr-una într-alta. Creatori foarte elocvenți în limba lor, plastică, muzicală, simbolică, sunt total afazici în limba noastră practic-utilitară a necesităților vegetative ale vieții, ca și în limba metafizică a cetățenilor republicii lui Platon.

Cea mai evidentă dovadă a stării noastre spirituale înapoiate e confuzia care se face între etnografia românească și arta ori gândirea superior-culturală românească. Ai noștri înțeleg o prelungire a etnograficului în cultural, a popularului în artisticul-filozofic, în loc să le înțeleagă ca două lumi diferite care au contact între ele, nu direct, ci prin intermediul altor lumi, care sunt etapele treptate ale spiritualizării colectiv-individuale: prin propagarea unei anumite religii a unui nou complex de idei: cum a fost, în alte locuri și timpuri: cultura superioară medievală, cultura superioară a Renașterii etc., în diferitele lor faze, crescute treptat din forțele vii, singular-geniale, populare, ale națiunilor, diferit colorate la diferitele națiuni, dar deopotrivă de abstract fecundate de la artificial la natural, iar nu de la popular la artistic-filozofic.

Avem dar de intensificat în tinerimea care aleargă la luminile noastre nu ceea ce e țărănesc în ei, ci ceea ce e general-omenesc. Dar această culturalizare a intelectualității noastre născânde nu are a se face prin antrenamentul spiritual cu cultura unei anume națiuni predilecte. A încerca să facem din cultura noastră o prelungire colonială a culturii franceze, italiene, germane ori anglo-saxone, e o greșeală analogă aceleia, mai înainte atinse, a etnografizării creațiilor abstracte. Căci cultura acestor națiuni este ceva organic, netransmisibil: ea reprezintă un suflet specific, diferit de al nostru. Ar însemna să ne strâmbăm sufletul, sau să fim niște simple animale mimetice, dacă am căuta să gândim cultural ca francezul, englezul, germanul, contemporan ori istoric. Cultura unei națiuni se naște din ciocnirea unor influențe ideologice străine, forțat ori de bună voie, cu instinctul creator național. Cu cât însă un popor este mai tânăr, cu atât el e mai expus să ia expresia formală drept idee. Ori forma este ceva neasimilabil: ea este interpretarea națională, specifică, a ideii pure. Ideea singură e asimilabilă fiindcă e general omenească. Ideea catedralei gotice în Franța și Italia e ca ferment aceeași, ca întruchipare total diversă. Noi avem a oferi instinctului creator al națiunii noastre idei, iar nu forme. Și ideile vor fi imediat roditoare, pe când formele vor fi sterile. Idei în sine, idei artistice, științifice, filozofice, sociale, politice, în perpetuitatea lor – critic văzută – de transsubstanțializare infinit de variată.

Nu cultura superioară a unei națiuni, ci cultura a cât mai multor națiuni, are a ne interesa. Numai, așa putem ucide mimetismul ieftin al formelor și silim la gândire, la luare de poziție personală originală. Cultura istorică deci, mergând mână în mână cu cultura filozofică și cea artistică, toate general-umane, iar nu singularizat naționale, cu atitudine servil-colonială față de ele.

Ideile pure, care circulă în spațiul geografic-uman și în timpul istoric-uman, cu ajutorul marilor genii creatoare, în care ele aprind focul luptei pentru transsubstanțializare a gândului abstract în formă concretă, – sunt activ în indivizi și națiuni în cele două feluri etern creatoare de energie: simpatetic – prin iubirea față de noul gând – sau, repulsiv, prin ura și combaterea noului gând, adică – din ciocnire – prin crearea antitetică a altui gând. Și într-un caz și într-altul rezultatul final e tot crearea. Decât, că în cazul urii, drumul până la creare e mai lung și cheltuiala de energie mai mare. Firesc, indivizii, și după ei popoarele, iau mai bucuros drumul cel dintâi, al iubirii.

Ideea-mamă a întregii culturi românești e ideea romană. Cultura noastră națională, creatoare, spre deosebire de străvechea civilizație vegetativă etnografică, daco-romană, populară, începe odată cu descoperirea Romei. Roma ne descoperise pe noi încă din întunecatul ev mediu. Dar noi nu reacționasem. Dimpotrivă noi am descoperit-o simultan, pe căi diferite, dar cu efecte fulgerător-creatoare identice, în toate cele trei țări românești ale Daciei – deplin – abia în secolul al XVII-lea. Istoriografia românească din Moldova, Ardeal și Țara Românească e creatoarea conștiinței naționale superior culturale a poporului nostru. Iar această conștiință națională superioară aprinde fără întârziere – pe cale simpatetică – sufletul primitiv-natural al națiunii fiice cu dorințe, impulsii, tendințe violent răscolitoare de gânduri. Legătura cu Roma-mamă e făcută întâi – multă vreme – prin sora italiană, apoi marele foc sacru al ideii pure, încinge întreaga Franță. De la 1789 până azi ideea culturală creatoare romană e activă în națiunea noastră prin mijlocirea Franței. Încercările antiquaric latine ca și cele romantic italofile – de legătură nouă cu gândul roman – n-au creat nimic trainic.

Dar ideile culturale romane – propriu-zis, cultural antice, greco-romane – nu sunt azi exclusiva proprietate spirituală a Franței. Întreaga lume europeană și americană – am putea zice întreaga lume civilizată – latină, germană, anglo-saxonă – trăiește cu idei romane. O exclusivitate a inspirației noastre prin Franța, ne-ar duce – prelungită prea mult – la situația intolerabilă de colonie culturală franceză. Ideea romană trebuie deci readusă la puritatea ei principiară, impregnată cât mai mult de suflul ei originar-antic, eleno-roman, iar reacțiunea noastră față de această idee trebuie din ce în ce mai mult intensificată național-daco-roman, liber inspirată de sufletul nostru nefalsificat, nemanierat cu diferite influențe exclusive contemporane. Clarificându-ne și aprofundându-ne mintea noastră cu experiența ideologică universală – fiecare națiune făcând să vibreze în noi, puternic, o altă coardă – lăsând iubirea noastră instinctivă pentru Roma să coloreze după legile ei, fatale, creațiile noastre, vom avea dat substratul larg omenesc al inspirației culturale creatoare prin ciocnirea cu alte gânduri – diverse de cel românesc. Împlinirea însă a chiar actului creării trebuie să fie cea mai sălbatică liberare de tot balastul, de toată schelăria, pe care ne-am urcat, spre a privi cât mai departe și cât mai adânc, în lume. Suprema depersonalizare, deznaționalizare, destendenționalizare, trebuie să fie actul de purificare, precursor creării. Înaintea ideii pure: de filozofie, artă, știință, trebuie să stea omul pur de orice intenții trecător lumești. Din unirea sufletului lui imaculat de cele pământești, cu ideea pură, se va naște – potrivit legilor supreme, incontrolabile și neguvernabile de noi – opera nouă: asemănându-se – ca eternă valabilitate, umană – cu mama ei, ideea, – și asemănându-se – ca înfățișare formală, națională – cu tatăl ei, creatorul.

***

Nu românizarea noastră feroce, întru vegetativul etnografic, ci continua noastră umanizare întru sublimul uman va crea suprema splendoare a culturii românești. Acordarea întru eternul omenesc a creatorului îl va face să crească până la simbolul veșniciei fiecare element superior prelucrabil al vieții noastre naționale. Și cântăreți divini ai frumosului, profeți incomparabili ai adevărului, vor da viziunea sublimului, în formă transcendental ritmată română, tuturor popoarelor și tuturor timpurilor.

Dar pentru a ajunge acolo, ca națiunea noastră să trăiască universal-uman, confraternitatea Universității noastre trebuie să convertească întreaga națiune la cultul ideii pure. Dematerializare fără cruțare; spiritualizare entuziastă; cercetare neobosită a realității naționale pentru ceea ce are etern în ea; activitate misionarică social-culturală, adânc iubitoare, pentru prepararea întregii mulțimi a fraților cu taina cea mare a nașterii geniilor noastre, universale: iată uriașa sarcină care apasă pe umerii noștri de adevărați părinți ai națiunii.

Și după cum trupul omenesc, pentru a se mișca în spațiul terestru, are nevoie să ia anumite atitudini, la care e treptat-treptat antrenat în viață: pe pământ, în mers, alergat, urcat, – în apă, înnotând – tot astfel sufletul pentru a se mișca în lumea ideilor are nu mai puțin nevoie să fie inițiat în atitudinile necesare, imperativ obligatorii și total diferite unele de altele, – atitudini care singure pun sufletul în stare de a primi și a da ideile pure, care, ca atomii în Cosmos, alcătuiesc vibrarea vieții etern conștiente de sine: atitudinea religios-lirică, cea ritmic-muzicală, cea poetic-plastică, cea filozofic-tragică, cea științifică-arhitectonică, cea istorică-epică-dramatică, cea social-culturală, ori, în sfârșit, cea practic-politică.

Maeștrii atitudinilor sufletului, inițiatorii în taina mișcării în lumea ideilor, trebuie să fim noi, cei care prin știință, experiență, suferință, închinare, am fost binecuvântați cu darul măcar al unei singure mișcări în lumea imensă a gândurilor. Discipolii vor intra la fiecare, vor încerca acordarea sufletului cu atitudinea fiecăruia din noi, și, sau vor vibra armonios de contactul cu ideea cea nouă, sau, vor căuta mai departe atitudinea deplin înrudită alcătuirii sufletului lor, individual.

Nenorocita identificare a sufletului cu trupul în care trăiește și apoi a acestuia însuși cu materia inertă, a făcut să se piardă, în raționalismul feroce, trivial-materialist, modern, până și însăși înțelegerea originii gândurilor noastre fundamentale. Filozofia, istoria, arta sunt astăzi științe care se inoculează, ca un ser medical – pe cale așa-zis metodică – în creierul celui chemat și celui nechemat, deopotrivă. Suflete total nefilozofice, ori neistorice, sunt dresate cu de-a sila ca atare – nu se dresează oare și cai matematici? – și sute de monștri pseudoumani, numiți și specialiști, sunt aruncați în viața socială spre a neferici la rândul lor pe alții. Și așa va suferi omenirea, fără putință de îndreptare, cât nu se va întoarce la divina doctrină a inițierii afinitar-elective în idee, prin punerea la încercare a sufletului adolescent cu atitudinile spirituale capitale, spre a și-o alege – prin iubire – pe aceea în care sufletul lui se pierde ca o notă în acordul perfect.

Cum omul care a trăit o viață într-o strâmtă vale de munte, la prima vedere a vastului spațiu liber ce-l dă orizontul mării, se va da înapoi speriat căutându-și sprijin în cel mai apropiat obstacol care să-i mărginească privirea, cum sufletul nostru însuși, mereu visând de infinit, se dă totuși înapoi cu groază și i se pare că se scufundă în haos, când îi ceri să gândească la ce poate fi dincolo de ultima stea văzută, și tot mereu mai departe, dincolo, fără oprire și fără hotar, – așa se dă aiurită înapoi mintea contemporanilor noștri când din cutiuțele sistematice, cu cea mai perfectă metodă ordonate și cuprinzând întreaga înțelepciune științifică asupra lumii și vieții – e scoasă de marile izbucniri ale geniului creator solitar, intuitiv-vizionar în natură și în sufletul omului, spre a lua cunoștință de anarhica lui descoperire, fără fișe și rafturi, a unui nou aspect al formei, ori al ideii universale.

Ci viața adevărată e a inspiraților. Când pentru întâia dată sufletul omului s-a trezit la viața conștientă în lume, tulburarea iubirii, a fricii, a mâniei, a necunoașterii, i-a acordat sufletul liric, religios, politic, științific, și gândul care i-a fulgerat atunci în minte, ca și forma fierbinte, pătrunsă toată de vibrarea vieții închise întrânsa, scurt lapidară, pentru că vulcanică, au fost expresia veșnic-valabilă pentru toți muritorii care au mai trăit în lume. Și tot așa când întâia dată sufletul omului s-a deșteptat din credința în minune, când ochii săi au putut privi tăios și rece asupra vieții și morții, gândul filozofic, ideea ordonatoare a tuturor aparițiilor în Cosmos s-a născut complet înarmată, ca Palas din capul lui Zeus. Iar frângerea speranței umane, brutala dezmințire a copilăreștilor noastre planuri de fericire trainică pe pământul plin de durere, a născut cântecul tragic.

Privește pe creator la lucru: „fragmentul acesta de lume e frumos: și anume așa, și așa”: și omul imită natura mereu și mereu mai deplin, – ca să arate că el vede tot, că nu-i scapă nimic, că el e ca însuși Dumnezeu, căci el pătrunde toate câte le-a pus Dumnezeu în ce a creat. Și ca Dumnezeu creează și el viață din lutul inform. Și bucuria pe care omul o are de a înțelege toate, îi dă mișcarea ritmică a sufletului, care îl face să cânte: în cadențe, în versuri, în linii, în culori, în forme, în numere.

Marele lui chin, marea luptă, cu cât vede mai deplin și mai adânc lumea și viața, e însă biruirea inerției materiei. Fiecare creație nouă își are ca început aceeași inspirație subconștientă, transcendentală, vulcanică, pe care a avut-o și primul om, înspăimântat de văpaia gândului nou ce i se aprinsese în suflet. Dar creatorul zilelor noastre luptă implacabil cu forma spre a o sili să cuprindă cât mai întreagă ideea de foc inițială. Și de multa preocupare de formă, rătăciții în lumea gândurilor, cei ce n-au iubit niciodată ideea, cred că doar forma e totul. Și lumea contemporană întreagă trăiește o vreme a formelor, a idolilor morți luați drept zeii înșiși și toată știința și filozofia și arta nu mai e decât pură morfologie metodică. Cum după o formulă dată chimistul reconstruiește un corp, tot astfel cu membra disiecta artistul, cugetătorul, istoricul, după metoda cu care a fost dresat în școli, compune cu ușurință, repeziciune și perfectă liniște de suflet nenumărate opere moarte. Ce pot toți oamenii aceștia să știe despre chinul creării sub imperiul demonului lăuntric? Despre marea suferință a exteriorizării ideii, care-și cere inexorabil trupul, în care să se coboare în lume? Dar și de nebuna jubilare a găsirii armoniei între gândul nou și materia inertă biruită, în veci nu vor ști banausii, a căror muncă e silnică, al căror spirit e mort.

Și alexandrinisml acesta contemporan, care nu mai vede în lume decât probleme de forme și metode, nu e în esența lui diferit de cel antic. Problemele de formă se nasc întotdeauna atunci când ideile sunt puține și slabe, când omul se simte epigon al altor vremuri superioare, când atitudinea lui în fața lumii și vieții e luată din cărți și tradiții, iar nu din propriul suflet luptător. El ar trebui să știe că în timpurile sublime orice formă e numai un efect al ideii, orice metodă numai un plan personal și pur subiectiv de stabilire a drumului spre transsubstanțializarea ideii. Dar sufletul anchilozat al contemporanului, turtit de nihilismul materialist-mecanicist, nu mai îndrăznește să zboare: i se pare chiar ridicol să încerce a zbura. Cercetarea realităților vieții se identifică pentru dânsul cu cercetarea realului material. Realul spiritual care, de fapt, e adevăratul real în lumea omenească, singura conștientă de sine și de Cosmos, căci omul e singurul animal, cosmic, pe care până acum l-a creat Rațiunea supremă, realul spiritual e pentru cei de azi o simplă ipoteză discutabilă. Întreaga viață a sufletului nu mai are – pentru contemporan – decât un sens descriptiv. Redarea precisă, amănunțită, a impresiilor simțurilor animalice. Un senzualism trivial și neinteligent. Munți de material informativ-descriptiv, fără o singură idee subsumator-spirituală înăuntrul materiei.

Și până și atitudinea istorică, adică sintetizator-evolutivă a gândului, ca și atitudinea filozofică, adică valorificator cosmică a lumii și vieții, au decăzut la o simplă atitudine utilitar practică, de urmărire a faptelor și ideilor umane ca a unor simple materiale brute, clasificate, etichetate și înmagazinate metodic ca niște fosile găsite în pământ și expuse apoi paleontologic. A face știință astăzi se cheamă „a strânge materiale”. Se uită că nu poate strânge materialul decât acela care îl înțelege și valorifică principiar, cauzal, efectiv. Real-criticismul înțelept ca gând prim, și vechi ca însuși Socrate, deplin îndreptățit ca sistem de înțelegere a lumii, numai pe baza perfectei și adâncii ei cunoașteri efective, a dus în epigonii de astăzi la un hamalâc stupid al tuturor nechemaților care adună fără nici un spirit superior, ordonator în haosul faptelor, tot ce le cade sub simțuri, fiindu-le total indiferent și neinteligibil de-i caracteristic, ori zadarnic și mut. Confraternitatea Universității noastre trebuie să înțeleagă viața ca o luptă pentru mai mult gând. Spontaneitate, originalitate, însuflețire, spiritualizare, a întregii noastre munci ordonate în viață. Iar spiritualizarea aceasta a vieții, valorificată după unitatea de măsură supremă: etern valabilul uman, să fie legea perpetuă a deosebirii inertului de viu, animalicului de uman, naturalului de cultural, materialului de spiritual. Întru început era rațiunea supremă. Și rațiunea supremă era la Dumnezeu și Dumnezeu era rațiunea supremă. Socrate, Platon, Zenon, Ioan și Kant n-au putut găsi altă înțelepciune decât aceasta. Dar în viața-spirit, în viața-ne-moarte e cuprinsă însăși legea de existență a Cosmosului. Și ridicându-ne din țărâna care ne trage la dânsa, proclamându-ne una cu spiritul viu al Lumii, noi împlinim comandamentul legii vieții pe pământ: de la sub-om, la om, de la om, la zeu.

Și toată puterea, latentă în națiunea noastră, de creare nouă, de luminare a lumii cu o nouă lumină, are a fi fructificată de acest gând al sublimului. Din iubirea pentru ideea forță, din avântul către idealul vieții biruitoare a morții, se va naște singura formă, singura existență concretă a supremei noastre culturi, care în trecerea mileniilor de viață umană, să dea nemurirea vieții spirituale, etern-valabile, și faptei geniului națiunii noastre. Și cum nimeni nu știe ziua și ceasul când chiar popoarelor le e dat să se săvârșească în viața trupului, e graba mare ca sufletul națiunii mele să înflorească deplin, înainte ca destinul să unească din nou trupul ei cu natura mamă din care cu milenii înainte s-a trezit la viață.

Desfă-ți dară aripile, suflet al națiunii mele, lovește cu ele puternic și larg aerul lumii de jos și ia-ți ca un vultur zborul în țările senine și curate. De acolo ochii tăi vor vedea încă mai limpede întreaga icoană a lumii și vieții, dar nu vei mai respira miasmele aducătoare de somn, inerție și moarte ale putreziciunii materiei care dospește în adâncuri. Și solitudinea calmă a cerului te va reînvăța olimpicul ritm constant al eternului, netulburat de moarte, al legilor veșnice după care trăiește Infinitul, din care, ca lumina eternă, răsfrântă în spațiile interastrale, se răsfrâng în sufletul nostru ideile, spiritul, viața.

Lecție de deschidere a cursurilor de istoria antică și de istoria artelor, ținute în semestrul de iarnă 1919 – 1920 la Universitatea din Cluj, citită în ziua de 3 noiembrie 1919.

(Visited 262 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.