Motto: ,,Ţelul final nu este viaţa, ci Învierea. Învierea Neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, nu-i decât un mijloc pentru a obţine această înviere.” (Corneliu Zelea Codreanu)
Decenii întregi nu s-a vorbit despre Mişcarea Legionară, iar acum în democraţia postdecembristă subiectul este din nou ocolit. De parcă legionarii lui Corneliu Zelea Codreanu n-ar fi fost români. Cu toate acestea, Mişcarea Legionară a existat, a fost la conducerea ţării, a fost decimată de Carol al II-lea şi mai apoi de comunişti. Doctrina ideologică impusă de Corneliu Zelea Codreanu bazată pe credinţă, dreptate, adevăr şi iubirea de neam, contrar celor care au blamat-o, şi-a atras mulţi simpatizanţi şi adepţi, lucru care a transformat-o în ,,carne de tun“ pentru cei din fruntea ţării şi a celor de după graniţele ei.
În cercetarea istoriografică, Mişcarea Legionară era un subiect cvasi-tabuizat. În perioada comunistă de pildă nici măcar nu se putea pune problema unor investigaţii intemeiate pe metodele ştiintelor politice, ale sociologiei, sau chiar ale psihologiei. Exista o singură carte dedicată exclusiv Mişcării Legionare, ,,Garda de Fier. Organizaţie de tip fascist”a autorilor Mihai Fătu şi Ioan Spălăţelu, care reia în fapt concluziile Partidului Comunist Român, vehiculate cu ocazia celei de 45-a aniversari a P.C.R. Aici, Mişcarea Legionară era catalogată drept o sumă de terorişti, fără aderenţi printre mase, care acţionau conform indicaţiilor Berlinului. În realitate lucrurile nu erau aşa. Alte cărţi, care puneau în discuţie perioade şi probleme istorice şi care nu puteau ignora Mişcarea Legionară, tratau subiectul tot dintr-o perspectivă ideologică. În paralel, istoricii occidentali, se interesau de ceea ce E. Nolte avea să numească drept ,,cea mai interesantă şi complexă mişcare fascistă din Europa, pentru că prezinta în acelaşi timp caracteristici prefasciste şi fasciste radicale”. Căderea comunismului a însemnat eliberarea de condiţionarea ideologiei comuniste pentru majoritatea dintre cercetători care au început să privească Mişcarea Legionară cu mai multă îngăduinţă, unii chiar cu simpatie.
după Monitorul de Făgăraş
Câteva descrieri-portret a lui Corneliu Zelea Codreanu
“…Deodată s-a produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte călărind un cal alb. S-a oprit aproape de mine. N-am putut vedea nimic monstros sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilaros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi totodată în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur si simplu pădurilor, munţilor, furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite cu zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor. Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească.” (Nagy- Talavera, Nicholas, O istorie a fascismului în Ungaria şi România. Ed. Hasefer, Bucuresti, 1996; ed. orig. 1971, în engl.).
Andreas Hillgruber, istoric evreu-german: “Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau, fără îndoială, dintr-un profund patriotism authentic”. (Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954).
Zigu Ornea, istoric evreu: “Toate aceste elogii despre Codreanu, ce întreţineau în jurul lui o atmosferă de cult, uimesc şi fascinează. Mai ales că unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de cultură notorii, unor strălucite inteligenţe. Dincolo de fanatismul unui credo de atunci, e dincolo de îndoială charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Dârzenia, intransigenţa, tăria convingerilor, integritatea morală, traiul modest, aproape în sărăcie, fanatismul credinţei ortodoxe erau, indiscutabil, calităţi care se distingeau într-o lume sceptică şi aranjoare, cu moravuri laxe si mereu coruptibile. Aceste trasături morale impresionau, convingeau, trezând admiraţie şi respect. Charisma lui Codreanu era o realitate incontestabilă.” (Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundatia Culturala Româna, 1995, p.386).
Iuliu Maniu, om politic ţărănist: “Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară şi anume: a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual. Să creeze mai întâi o elită conducatoare şi apoi un partid”. (Declaraţie făcuta la Snagov, în vara lui 1943).
Traian Trifan, Dr. în Drept internaţional: “Capitanul Corneliu Codreanu a deschis drumul bătăliei spre Învierea Neamului, implantând în conştiinţe, prin exemplul vieţii sale, responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu pentru actele săvârşite pe pământ şi pecetluind cu sângele său acest crez pentru neamul nostru”. (Traian Trifan, Marturisesc… Robul 1036, Ed. Scara, 1998, p. 119).
Filon Verca, profesor, scriitor, jurnalist: “Corneliu Codreanu era profund uman, profund creştin. El nu era anti: omul corect, omul cinstit, omul loial. El se găsea în faţa unei forţe “dominatoare”, după cum a definit-o cu atâta luciditate generalul Charles de Gaulle- care a Declanşat războiul subteran, contra ţării româneşti, cu scopul de a o supune, a o aservi. Reflexul de autoaparare a justificat această rezistentă, până la moarte, împotriva primejdiei de dispariţie ca neam.” (Filon Verca, Pe meleaguri straine, Ed. Dalami, Caransebes, 2004, p. 250).
Mircea Nicolau: “Socotesc că era o îmbinare a unei acţiuni de teren concrete, cu o viziune de ordin religios şi filosofic. În Corneliu Codreanu nu a existat această disociere între gând şi faptă. Între gândul lui şi faptă era o relaţie directa. Niciodată nu şi-a trădat gândul, sau nu şi l-a falsificat în fapta lui. Socotesc că dintre toţi oamenii care au militat pentru valorile româneşti, pentru interesele societăţii şi neamului românesc, nici unul nu a găsit cea mai fericită cale de a-şi realiza obiectivele, aşa cum a găsit Corneliu Codreanu. ” (Gabriel Stanescu, Convorbiri cu Mircea Nicolau, Ed. Criterion, Bucuresti, 2007, p.32).
Emil Cioran, scriitor şi filosof: “În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tăcerea blîndă a existenţei noastre şi ne-a obligat să fim. Virtuţiile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţă se îndreapta spre putere. Prezenţa lui era tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era “deştept”, Căpitanul era profund. Cuvintele Căpitanului, grele şi rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe…Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respirau natura şi cerul. Şi când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a ţării s-a zguduit.
Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane…El a pus problema în termini ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în respiraţia zilnică a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai să creeze România, dar să-i si răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, sa salveze, printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut. Capitanul a dat românului un rost.
Înclin uneori a crede că el a căzut din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuşi mai puţin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui…” (“Glasul strămoşesc”, Sibiu, anul VI, nr.10/25 Decembrie 1940).
