Confesiunile unui liberal. Competiția pentru regândirea guvernării moderne

Confesiunile unui liberal. Competiția pentru regândirea guvernării moderne

by -
0 2446

În ianuarie anul acesta, John Micklethwait care a condus revista „The Economist” din 2006 a renunțat la postul său, urmând să activeze ca redactor șef la „Bloomberg News”, agenție specializată pe probleme economice. Cu ocazia despărțirii de revistă, cel care s-a aflat în fruntea ei timp de nouă ani a scris un articol referitor la situația liberalismului astăzi și problemele care confruntă această orientare. Dat fiind și contextul în care a fost scris materialul, nu este nici un fel de îndoială că el reprezintă o adevărată confesiune intelectuală și umană a unui autor remarcabil.

Anul trecut, John Micklethwait a publicat o lucrare cu un titlu șocant, cel puțin pentru un liberal și, am spune, pentru gândirea dominantă a acestor ani care marginalizează într-un mod evident statul și răspunderile sale. Cartea semnată împreună cu Adrian Woodridge are următorul titlu: A patra revoluție, Cursa globală pentru reinventarea statului. Lucrarea a fost urmată de ceea ce am putea numi un articol de poziție publicat sub semnătura acelorași autori în „Foreign Affairs”. Deci potrivit autorilor, revoluția care urmează și care va hotărî ierarhia economică a lumii în următoarele decenii nu va fi legată de tehnologie, ci de stat și de reinventarea guvernării. Mărturisim, am parcurs cartea și articolele menționate cu o curiozitate greu represibilă. Mai ales că tema anunțată se întâlnea cu o sensibilitate personală referitoare la simplismul cu care tratăm noi astăzi o serie de probleme cu adevărat grave. Iar când o problemă gravă intră în malaxorul etichetelor și al modelor de gândire nu rezultă decât judecăți de-a dreptul stânjenitoare; drama este că în asemenea situații pozițiile mimetice și stereotipe au o inerție aparte, ele continuă să fie formulate și reformulate chiar și când este vizibil că realitatea s-a schimbat sub noi. Paradoxul este că asemenea poziții se reclamă și se prezintă drept abordări înnoitoare, moderne, emancipate de încărcătura obositoare a trecutului conservator. De aceea, sunt și foarte costisitoare.

Ne-au atras atenția pozițiile din ultima vreme ale lui John Micklethwait pentru că ele se concentrează pe probleme non-economice, pe probleme de model. Mai toate lucrările consacrate spectaculoaselor transformări din viața internațională au în vedere aspectele economice. Foarte importante, desigur. Competitivitatea, productivitatea, capacitatea de export, mărimea datoriilor, a deficitelor sunt toate foarte importante, dar multe din analize se opresc la acest nivel. Or, problema centrală, în ultimă instanță, este cea de model. Fiecare element este important în structura modelului. Dar cel care amplifică potențialul fiecărei părți componente este structura de ansamblu, este modelul. Abundă argumentele care explică succesele economice ale Chinei, de pildă, prin existența forței de muncă ieftine. Da, este un factor explicativ important. Dar China a avut forță de muncă ieftină și în urmă cu o sută de ani, și în urmă cu 50 de ani. De ce tocmai acum acest factor este pus la lucru? Deci totul se revarsă în ceea ce putem numi model. Iar când vorbim de stat, problemele de model nu mai pot fi ocolite. Ele se cer abordate frontal, cum o face și John Micklethwait.

În confesiunea de care am amintit, portretul pe care autorul îl face vieții politice contemporane este trist, chiar deprimant. Democrația pare să nu mai reprezinte o „destinație preferată”. Țări care cu nouă ani în urmă trimiteau semnale promițătoare privind evoluția lor – Rusia și Turcia – s-au ales cu „țari” și cu „sultani”. „Primăvara arabă” s-a transformat într-o adevărată „iarnă”. Și mai presus de toate, modelul autoritarist de dezvoltare, care și-a găsit argumente serioase în progresele economice ale Chinei, tinde să capete o influență tot mai mare, poate chiar o seducție. „Din 2006, venitul pe persoană în China a crescut de două ori mai mult decât în democratica Indie”.

Culorile în care este realizat portretul democrației occidentale nu sunt nici ele vii sau atrăgătoare. „Washingtonul este sinonim cu blocajul”. În ultimii ani – mărturisește autorul – sondajele Gallup au arătat că „majoritatea americanilor sunt nemulțumiți de modul în care sunt guvernați”. Iar perspectiva ca în 2016 să avem o competiție între Bush vs Clinton nu pare decât o reeditare a „politicii banilor” care a dominat în ultimii ani scena politică americană. Singura modalitate de a căpăta o atitudine mai binevoitoare față de democrația amerciană este să o comparăm cu cea de la Bruxelles. Totdeauna „unaccountable and ineffective”. „Uniunea Europeană este adesea ținută în viață numai de o femeie care a reușit cumva să fie atât cel mai proeminent politician al Occidentului, cât și cel mai ezitant lider al său, Angela Merkel”. Criza nu a făcut decât să consolideze un sentiment de nedreptate (a feeling of unfairness) exprimat de protestele de stradă, precum și de amărăciunea care străbate din paginile lui Thomas Piketty. Liberalismul nu se poate simți comod în noul context, mai ales că nici un liberal nu poate să accepte faptul că „în 2006 o prea mare parte din finanțe a devenit pur și simplu un joc de noroc, iar nota de plată finală a trecut pe umerii plătitorilor de taxe”.

Există, potrivit lui John Micklethwait, două mari dezbateri în lumea dezvoltată care somează liberalismul să se redefinească. Prima este dezbaterea referitoare la inegalitate. Întrucât în numărul trecut al revistei Clipa am scris despre această temă și perspectiva cu totul surprinzătoare, dar solidă, pe care o propune lucrarea lui Thomas Piketty, Capital in the Twenty-First Century, asupra acestei teme, acum ne vom mărgini să semnalăm că „existența sărăciei în mijlocul bogăției” reprezintă „paradoxul central al capitalismului”, că proporțiile pe care le-a atins acest paradox în lumea dezvoltată nu mai pot fi îndurate mult timp. De pildă, în SUA partea din avuția națională care merge către jumătatea mai săracă a societății este de numai două procente. Următoarele 40 de procente din populație primește 23 de procente din această avuție. Iar zecimii celei mai bogate a societății îi revin 75 de procente. Când 50 la sută din populație primește doar două procente din avuția creată, ceva trebuie să se schimbe. Mai îngrijorător este că tendința de adâncire a inegalităților se accentuează.

A doua mare dezbatere privește statul, calitatea activității statale. John Micklethwait este liberal și în această calitate el nu poate fi de acord cu extinderea statului și creșterea cheltuielilor guvernamentale. În America, de pildă, cheltuielile guvernamentale au crescut de la 7.5 procente din GDP în 1913, la 34 procente în 2000 și la 41 de procente în 2011. În Marea Britanie, ele au evoluat de la 13 procente în 1913 la 48 de procente în 2011. Problema fundamentală este corelarea statului cu procesul dezvoltării. Iar când este vorba despre dezvoltare, statul și guvenarea joacă un rol fundamental. Este semnificativ modul cum începe articolul Starea statului publicat în „Foreign Affairs”. Cu un citat din Alfred Marshall, care fixează cu o rară putere rolul fundamental al statului: „Statul este cea mai prețioasă comoară a societății și nici un efort nu este prea mare pentru a-l face să-și îndeplinească misiunea în modul cel mai bun posibil”.

De ce este readusă în discuție problema statului tocmai acum? Pentru că suntem contemporani cu o nouă competiție globală al cărei rezultat depinde foarte mult de modul cum este utilizat instrumentul guvernării. Iar vestul pare nepregătit să folosească acest instrument fundamental, este ezitant și puțin dispus să vadă ce anume alimentează evoluțiile economice spectaculoase în Asia. „Guvernarea este un adevărat ax al succesului în competiția globală. În Occident, guvernarea este haotică, lejeră și lipsită de viziune”. Autorii intreprind chiar o incursiune teoretică în spațiul asiatic, încercând să identifice factorii care alimentează succesul economic, legați într-un fel sau altul de guvernare. „Chinezii își dau seama că guvernarea este adevărata explicație pentru succesul de până acum al Occidentului”. De aceea, guvernarea și perfecționarea acesteia reprezintă o adevărată prioritate în spațiul asiatic, țările din această regiune preluând elemente din experiența Occidentului. Tările dezvoltate sunt reticente în a învăța de la alții sau măcar în a menține o minimă deschidere față de experiențele care se constituie sub ochii noștri.

De ce „a patra revoluție”? Pentru că statul occidental a cunoscut în perioada modernă trei revoluții și jumătate (cele inspirate de scrierile lui Hobbes, J.S. Mill, Tangled Webb și Milton Friedman – doar jumătate de revoluție). Este perioada în care guvernarea a fost mereu regândită și adaptată particularităților etapelor mari pe care le-a parcurs capitalismul modern. Acum ne aflăm, potrivit autorilor, în fața celei de-a patra revoluții de care depinde poziția Occidentului în lumea viitorului. Statul și guvernarea se cer, din nou, regândite. Ceea ce presupune despărțirea de modelul dominant al perioadei postbelice, al statului care se extinde mereu și înlocuirea sa cu un nou model reprezentat de o guvernare mai flexibilă și mai performantă.

Pentru noi, punctele centrale de referință, atunci când este vorba despre stat și răspunderile sale, sunt reprezentate de judecățile formulate de către doi mari economiști ai lumii, având orientări complet diferite, dar complementare. Anume John Maynard Keynes, care sublinia încă în perioada interbelică un lucru trecut sub tăcere de marea majoritate a specialiștilor: „Cele mai importante răspunderi ale statului nu se referă la activitățile pe care le îndeplinesc deja persoane particulare, ci la acele funcții care se situează în afara sferei individului, la deciziile pe care dacă nu le ia statul nu le ia nimeni (subl. ns.). Misiunea guvernului nu este să facă lucruri pe care deja le fac indivizii, cu rezultate mai bune sau mai slabe, ci să se ocupe de acele lucruri de care nu se ocupă nimeni în prezent” (subl. ns.). Al doilea autor este Milton Friedman, care, preciza, parcă anticipând exagerările ce aveau să urmeze privind responsabilitatea socială a corporațiilor: „misiunea corporației este să producă profit”. Dacă vom corela cele două judecăți, vom realiza conturul mare al responsabilității statului. Cum misiunea corporației este să producă profit, ar fi cu totul greșit să condamnăm corporațiile că își urmăresc scopurile pentru care au fost create; cum la fel de greșit ar fi să privim statul prin dioptriile pe care trebuie să le poarte corporațiile, prin dioptriile profitului. Principala misiune a statului este de ordin strategic, în multiplele sensuri pe care le conține acest termen. În primul rând, să asigure echilibrele mari ale societății, să asigure ceea ce nu pot să facă persoanele particulare: orizontul de inaintare a societății. Cum își îndeplinește statul o asemenea misiune este o altă discuție și principala slăbiciune a dezbaterii contemporane referitoare la stat și guvernare este perpetuarea acestei confuzii în fel și chip. Că statul a devenit un Leviathan modern, că este birocratizat și ineficient poate fi adevărat. Dar acest lucru nu trebuie să conducă la o adevărată prigonire a statului, la o diabolizare, chiar la o negare parțială a utilității sale. Astfel, dezbaterea privind utilitatea statului s-a substituit, într-un mod vinovat am spune, temei centrale: calitatea activității statale. Confuzie care în România a atins proporții absolut alarmante. Nu numai că direcția de înaintare s-a estompat, dar ea s-a dizolvat în tot felul de acțiuni spectaculoase dar haotice și care par să indice faptul că descompunerea și dezagregarea sunt dominantele momentului.

An Editor’s Farewell. The Case for Liberal Optimism, „The Economist”, January 31st, 2015.

John Micklethwait & Adrian Wooldridge, The Fourth Revolution, The Global Race to Reinvent the State, Allen Lane, an imprint of Penguin Books, 2014.

John Micklethwait & Adrian Wooldridge, The State of the State, The Global Contest for the Future of Government, „Foreign Affairs” July/August 2014.

John Micklethwait & Adrian Wooldridge, The Fourth Revolution, The Global Race to Reinvent the State, p. 9.

John Micklethwait & Adrian Wooldridge, State of the State, „Foreign Affairs”, July/August 2014.

John Micklethwait & Adrian Wooldridge, The Fourth Revolution, The Global Race to Reinvent the State, p. 136.

John Maynard Keynes, The End of Laissez-Faire. The Economic Consequences of the Peace, Prometeus Books, 2009, p. 28.

Milton Friedman, The Social Responsability of Business is to Increase its Profits, „The New York Times Magazine”, September 13, 1970.

(Visited 175 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.