China și programul de țară al României

China și programul de țară al României

by -
0 9880

Punctul de plecare al însemnărilor de față îl reprezintă lectura unei lucrări recente dedicate Chinei (1). Semnată de un autor recunoscut, David Shambaugh, lucrarea ridică două probleme foarte importante pentru evoluția noii puteri asiatice. Parcursă atent, analiza autorului american prezintă multe motive de reflecție pentru cititorul român preocupat de evoluția țării noastre. De altfel, acest ultim motiv ne-a și determinat să consacrăm lucrării amintite rândurile de față.

Prima problemă privește evoluția în perspectiva următorilor ani a Chinei. Va putea Beijingul să susțină dezvoltarea de până acum? Ritmurile și trepidația înaintării cu care ne-a obișnuit? Răspunsul formulat de David Shambaugh este clar: „nu există până acum un singur caz de țară care să-și fi dezvoltat o economie modernă fără să se fi democratizat. Experiența celorlalte țări recent industrializate arată că democratizarea este nu doar o consecință a modernizării, ci un factor favorizant al acesteia. Cu alte cuvinte, ele formează procese simbiotice”. Descoperim o problemă fundamentală: relația dintre democrație-dezvoltare, dintre democrație și modernizare. Perioada de industrializare poate avea loc în interiorul unui regim nondemocratic; procesul de modernizare reală, „stadiul de economie matură” pe care l-a atins China au nevoie de democratizare. Mai mult, succesul ei este determinat de împletirea cu democratizarea socială.

Autorul american împarte perioada dezvoltării în două mari etape: prima, de acumulare masivă, de industrializare care nu este neapărat nevoie să se împletească cu o viață democratică reală; cea de-a doua, de dezvoltare calitativă, implică obligatoriu o viață democratică. Ipoteza de care vorbim este, de fapt, o recunoaștere a unei evoluții care a avut loc. Sunt țări – la loc de frunte situându-se China – care s-au dezvoltat într-un regim autoritar, într-un capitalism de stat, numiți-l cum doriți etc. Acum s-a atins o anumită limită. Se trece la faza de modernizare care pretinde recursul la o viață democratică, înființarea/consolidarea unor instituții inclusive, menite să amplifice participarea socială. Joncțiunea dezvoltare-democrație este proiectată în viitor. Fiind asociată cu prevalența elementelor calitative ale dezvoltării. Ipoteza de care vorbim prezintă și un mare risc. Dacă, de exemplu, China se va dezvolta, se va moderniza în afara unei vieți democratice?

Să examinăm elementele acestei ipoteze mai amănunțit. Împărțirea pe care ne-o propune David Shambaugh are relativitatea ei. Fiecare pas în dezvoltarea industrială reprezintă și un câștig real în planul modernizării. Lucrurile nu pot fi despărțite. Putem chiar spune că dacă industrializarea și dezvoltarea primară – cea care pune accentul pe industrializare, construirea infrastructurii etc. – sunt temeinice, ele pregătesc terenul și asigură punctele de sprijin majore pentru o modernizare, reală și ea. Deci distincția făcută de autor între industrializare și modernizare are relativitatea ei. Ni se pare însă extrem de importantă precizarea că faza modernizării solicită o democratizare reală. Da, emergenții vor fi nevoiți să imagineze structuri și forme sociale – fără îndoială inclusive, după expresia lui Daron Acemoglu – care să favorizeze și să încurajeze participarea socială. Democratizarea societății va reprezenta o trecere obligatorie pentru toate economiile care vor să atingă marea performanță. În China și în noile țări industrializate din Asia s-a ajuns într-un stadiu în care dezvoltarea are nevoie de suflul participării, de suflul inovației, al asumării. Nu se poate altfel!

Problema pe care o ridicăm este alta: democrația care se va construi în Asia va fi diferită de democrația liberală, așa cum o cunoaștem noi astăzi. Va fi o democrație dezvoltațională, corelată mai strâns cu problemele și cerințele dezvoltării. O democrație împletită cu existența statului, ca instrument și centru strategic al dezvoltării. O democrație care va muta centrul de greutate al dezbaterii publice în jurul performanței, al factorilor care favorizează și propulsează dezvoltarea. Așa, cum presupunem că ea va fi preocupată de eliminarea excesului de retorică. Am ținut să facem această precizare, pentru că autorul american, vorbind despre nevoia de democratizare – reală –, poate induce înțelegerea că este vorba despre democrația liberală, așa cum o cunoaștem noi astăzi. Dacă în Asia va avea loc un proces de democratizare, el va avea valori și opțiuni care vor putea fi diferite, ori altfel ierarhizate, comparativ cu democrația liberală.

Aducem în sprijinul ipotezei de mai sus și ideea – valoroasă și realistă a autorului – privind dependența de drumul parcurs până atunci (path-dependency). „Întotdeauna, cel mai ușor lucru  pentru automobile, oameni și guverne este să continue parcursul de până atunci. Într-o mare măsură, națiunile (ca și automobilele) sunt path dependent și pentru a modifica acest curs și a inaugura un drum nou este nevoie de decizii hotărâte și alocarea unor mari resurse”. Va trebui modificat cursul urmat până acum de către China și celelalte țări asiatice, în sensul democratizării lui? Da, cu siguranță! Dar va fi o modificare treptată, atent controlată și, mai presus de toate, va fi o modificare centrată în jurul valorii fundamentale: dezvoltarea. Un factor extrem de important de care va trebui să ținem seama este și profilul cultural al populației din aceste țări. Potrivit datelor sociologice, guvernul chinez, de pildă, se bucură de una din cele mai înalte suțineri din partea populației. De ce? Pentru că a asigurat dezvoltarea țării. Este suficient să menționăm că, în momentul de față, clasa de mijloc din China cuprinde 300 milioane de persoane, cu perspectiva de a se dubla, dacă nu chiar tripla până în 2030. Populația asiatică a început să culeagă roadele dezvoltării. Deci ea va fi direct interesată în continuarea drumului. Să nu uităm, este o populație cu „nevoi puține și credințe tari”. Asemenea celeia din Orientul Mijlociu. Cu deosebirea – fundamentală că în acest din urmă caz, totul este proeictat pe un fundal religios, pe când în China și Asia fundalul este laic. Putem deja vorbi de elemente ale unei noi religii în Asia: religia dezvoltării.

Dependența de drumul parcurs are multe învățăminte pentru România. În cei 26 de ani care au trecut din 1989, noi am încercat o desprindere – necesară – de ceea ce a fost, dar nu ne-am întrebat, mai precis, în ce anume constă desprinderea,  ce drum urmează să parcurgem și, mai ales, cu ce mijloace? Prin desprindere, noi am înțeles distrugere, un gen de pârjolire a ceea ce creasem tot noi sau părinții noștri. În perioada de circa 50 de ani, cât a durat socialismul, lumea a progresat, capitalismul s-a transformat și el. Tot luptând cu ceea ce a fost înainte de 89, noi nu ne-am mai întrebat cu ceea ce ne cuplăm, cu ce tip de societate. Judecând după „reformele” pe care le-am promovat (între care restitutio in integrum se situează la loc de frunte), noi am optat pentru un capitalism interbelic pe care nu-l mai întâlnim nicăieri în lume. Priviți la situația din agricultură și veți vedea unde se situează țara noastră. Nu doar dezindustrializarea care a urmat, dar și prăbușirea învățământului, a sănătății, înstrăinarea unor resurse strategice au făcut ca, în momentul de față, să fim lipsiți de ceea ce putem numi premisele dezvoltării. Pe ce ne bizuim noi când vorbim despre dezvoltarea țării? Pe ce puncte solide? Pe cele dinainte de 1989 le-am desființat, iar altele nu am construit. Copiii care dărâma casa moștenită de la părinți înainte de a procura mijloacele necesare pentru ridicarea alteia nu au cum să aibă un viitor bun. Cum nu mai au casă și cum nu au nici onestitatea să recunoască faptul că au greșit, încep să acuze tot părinții că nu le-au lăsat mai multe case…

A doua mare provocare pentru China este reprezentată de ieșirea din ceea ce specialiștii numesc „capcana venitului mediu”. Ieșirea despre care vorbim înseamnă un salt către economia matură, caracterizată prin preponderența elementelor calitative: productivitate mai mare, inovație, producerea de bunuri cu mare valoare adăugată etc. Ceea ce înseamnă un alt tip de pregătire a forței de muncă, un efort încordat de a „pune la lucru” toți factorii care participă la dezvoltare (pământ, capital, forță de muncă etc.), de a moderniza radical sistemul financiaro-bancar, într-un cuvânt, de a realiza o nouă sinteză a acestora care să favorizeze, încă o dată, afirmarea elementelor calitative ale dezvoltării. Ca să ne dăm seama de dimensiunea efortului, este suficient să menționăm că după 1960, așa cum menționează David Shambaugh, au existat în lume 101 economii care se aflau în rândul statelor cu venit mediu. Până în 2008 doar 13 dintre ele au reușit să promoveze în rândul țărilor cu venituri înalte, printre ele aflânu-se Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong, Puerto Rico, Mauritius, Singapore și Israel. Majoritatea statelor cu venituri medii nu au reușit să treacă examenul promovării. Mai mult, au cunoscut stagnarea economică, uneori chiar recesiunea. Și au rămas prinse în capcana venitului mediu, tipice în acest sens fiind țările din fostul sistem socialist și cele din America de Sud.

Va reuși China să realizeze saltul de care vorbim, să se smulgă din capcana venitului mediu și să pășească în rândul economiilor mature ale lumii? Greu de spus. Judecând după determinarea cu care această țară a urmat drumul dezvoltării, răspunsul ar putea fi afirmativ. În orice caz, dacă va reuși, China va deveni o economie atât de competitivă, încât puține alte economii îi vor putea face față. Iată ce precizează în această privință ministrul de finanțe al Chinei Lou : „sunt doar 50 la sută șanse” ca țara sa să promoveze „în prima ligă” a economiilor lumii. Dar a ținut să adauge: „dacă acest lucru se va întâmpla, atunci China va dispune de o economie cum nu a mai cunoscut lumea” (the world has never witnessed).

Imediat, gândul ne-a dus din nou la România. Se discută, în momentul de față, despre un nou program de țară. Ieșirea din capcana venitului mediu ar putea fi un asemenea program. De altfel, Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale, a vorbit în mai multe rânduri despre această capcană și despre nevoia de a ne pregăti pentru a ieși din strânsoarea ei. Dacă Beijingul consideră – prin vocea ministrului de finanțe – că are 50% șanse să iasă din această capcană, este limpede că noi avem cu mult mai puține. Tristețea este că nu ne punem o asemenea problemă. Că suntem – indiferent dacă admitem sau nu – pe lângă mainstream-ul mondial. Parcă nici nu avem timpul necesar să ne gândim la lucruri mari, care să ne propulseze pe trasee cu respirație istorică. Noi sărim din campanie în campanie și uităm că rostul adevărat al unei nații este să se dezvolte. De aceea, credem că adevăratul program de țară al României ar trebui să fie revenirea la normalitate, la un tip de așezare care să ne dea răgazul să gândim, să proiectăm, să ne găsim un loc al nostru într-o competiție mondială din ce în ce mai aspră. Am luptat circa 20 de ani cu comunismul, timp în care țara s-a dezindustrializat. Acum am început altă luptă, lupta în contra corupției (necesară, dar fără excesele și dezechilibrale de astăzi). Temerea noastră este că atunci când se va încheia această nouă campanie (la noi aproape totul ia forma unei „campanii”, care întotdeana împinge în plan secund problemele de fond, cele care decid evoluția de ansamblu), stabilitatea internă se va clătina serios și, o dată cu ea, țara. Parcă acesta ar fi și scopul. Ne apropiem de centenarul Marii Uniri cu o țară răvășită. Nu este cel mai bun argument pentru cei care nu s-au împăcat cu înfăptuirea de acum o sută de ani? Nu mai avem tresăriri nici în fața celui mai mare eveniment din istoria noastră… (autor: Paul Dobrescu, sursa: Revista Clipa)

NOTĂ:

1) David Shambaugh, China’s Future, Polity Press, Cambridge, 2016.

(Visited 335 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.