Ce pierdem odată cu scrisul de mână

In scolile din Statele Unite, scrisul de mana a devenit, recent, o disciplina optionala. In era digitala, cand copiii sunt conectati, ombilical, la tastaturi, cine mai are nevoie sa stie sa scrie cu pixul pe o hartie?, se intreaba Andrew Coyne in „National Post“.

Un scriitor experimentat poate avea, insa, o viziune un pic diferita asupra acestei chestiuni. Cand esti blocat in fata unui laptop, simtind ca ai nimerit intr-o fundatura, un pix si o hartie pot face minuni. Acesta nu este un fapt intamplator. Cele doua activitati solicita parti diferite ale creierului. Scriind de mana, cream, din nou si din nou, literele, folosind functii motorii complexe. Iar miscarea fluenta a mainii, senzatia paginii de hartie, sub palma, si satisfactia estetica a unor litere frumos rotunjite solicita functiile intuitive ale emisferei drepte.

Mobilizarea intuitiei reprezinta un aspect esential in arta scrisului – si in aceea a gandirii, arata Andrew Coyne. Descoperirea cuvantului potrivit pentru un anumit gand e, rareori, o alegere rationala: de multe ori, cuvantul iese singur la suprafata, reteaua sa de conotatii si de asocieri suprapunandu-se peste conotatiile si asocierile gandului care se vrea exprimat. In mod frecvent, ne vom da seama ca nu putem spune, imediat, de ce acela, si nu altul e cuvantul potrivit. Pur si simplu, este cuvantul potrivit.

Insa nu doar aceasta fluiditate face din scrisul de mana un bun sfetnic al gandirii. Constrangerile pe care acesta le impune sunt la fel de importante, explica Andrew Coyne. La fel ca in cazul multor tehnologii vechi, virtutile caligrafiei tin, in parte, de defectele sale. Problema radioului este ca nu te poti uita la el; partea cea mai buna, in privinta radioului, este ca nu e nevoie sa te uiti la el. Textul scris pe un calculator poate sa fie corectat la infinit: nu te angajeaza in nici un fel, dandu-ti libertatea de a crea un talmes-balmes perfect. Ne aruncam, orbeste, cu capul inainte intr-o propozitie, fara a avea idee incotro ne indreptam. Si ne pierdem busola, cu usurinta.

Dimpotriva, scrisul de mana cere, din partea noastra, sa facem o investitie. Odata ce asezam pe pagina cuvintele, nu le putem modifica; putem doar sa le taiem. Asta inseamna ca e nevoie sa ne compunem, intai, in cap propozitia pe care vrem sa o scriem. Iar propozitiile pe care le compunem in cap vor fi mai scurte si mai precise decat cele pe care le insiram, fara busola, pe o tastatura.

Acesta e motivul pentru care versurile trupei Beatles sunt memorabile, crede Andrew Coyne: au fost compuse, intai, in cap. Nici Lennon, nici McCartney nu stiau nici sa scrie, nici sa citeasca note muzicale. Asa ca, daca nu terminau un cantec intr-o zi, trebuiau sa-l tina minte pana in ziua urmatoare. Si, daca nu reuseau sa-l tina minte, erau mari sanse ca acel cantec sa nu fi meritat sa fie tinut minte.

autor: Cătălin Sturza

sursa: Revista Cultura