Căderea Constantinopolului

În cei aproape 1100 de ani de existentă ai Imperiului Bizantin, Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori. A fost cucerit numai de două ori, în timpul Cruciadei a patra din 1204 şi atunci când bizantinii l-au recucerit câteva decenii mai târziu, în 1261. În următoarele două secole, imperiul a fost redus treptat de către o nouă ameninţare, Imperiul Otoman.

După ce împăratul Iustinian reuşise, în secolul al şaselea, să recucerească teritorii pierdute şi să facă din nou din Mediterana, pentru ultima oară, un lac roman,  în 1453 „imperiul” nu era altceva decât cetatea Constantinopolului şi o porţiune din Peloponez (cu centrul în cetatea Mistra). Constantinopolul era deja înconjurat din toate părţile de otomani. Decimat de Cruciada a patra, de războiul civil din 1341-1347 urmat de ciuma bubonică, imperiul consta acum din mai multe sate înconjurate cu ziduri, separate de câmpii vaste, toate înconjurate de zidurile ridicate de împăratul Theodosius în veacul al patrulea. Administraţia provinciilor era nefuncţională, Tracia fiind controlată de nişte feudali care, în ciuda avuţiilor lor, nu-şi plăteau dările către centru.

La factorii administrativi şi politici s-a adăugat penuria de resurse. Numai Morea, neafectată de ravagiile războiului civil, mai era relativ prosperă. Numirea lui Manuel Kantakuzenos ca despot al ei în 1349 a condus la crearea principatului semi-independent al Moreei, care va avea parte de ultima revenire economică şi culturală a Imperiului Bizantin, înainte de a cădea şi el în mâna otomanilor în 1460.

Sultanul Mehmet al II-lea, în vârstă de numai 21 de ani, al cărui bunic Baiazid I construise o cetate în partea asiatică a Bosforului, a construit acum o a doua cetate în apropierea Constantinopolului, în partea europeană, menită a spori influenta turcească asupra strâmtorii. Cel mai important rol al acestei cetăti era acela de a împiedica primirea de ajutoare din coloniile genoveze de la Marea Neagră.

Constantin XI, încoronat împărat cu numai patru ani în urmă, în 1449, a cerut ajutor Apusului, dar în afară de compasiune nu a primit prea mult ajutor. De la Marea Schismă din 1054, existaseră mai multe încercări de unire a Răsăritului ortodox cu Apusul romano-catolic. Constient de amenintarea otomană şi având nevoie de ajutorul militar al Apusului, împăratul Ioan VIII Paleologul încercase să negocieze o unire cu Papa Eugen IV, iar Sinodul de la Ferrara, din 1439, chiar proclamase o unire între ortodocsi şi romano-catolici.

Felul în care se realizase însă această unire este discutabil. Desi dorită, din motive politice, de conducătorii ortodocsi, episcopii Bisericii Ortodoxe nu se grăbeau deloc să renunte la adevărurile de credintă. În fata pozitiei lor intransigente, prin care cereau ca Papa să renunte la Filioque şi la alte inovatii teologice apusene, romano-catolicii au recurs la intimidări şi amenintări pentru a-i face pe episcopii ortodocsi să semneze unirea. Supusi la înfometare, privare de libertate şi chiar violentă fizică, acestia au primit unul după altul conditiile apusenilor. Singurul care a rămas ferm în denuntarea învătăturilor apusene ca fiind eretice, în ciuda presiunilor făcute chiar de Ioan Paleologul, a fost Sfântul Marcu al Efesului. Desi s-a considerat că unirea s-a realizat, prilej de mare sărbătoare în Apus, popoarele ortodoxe din Răsărit au refuzat să o accepte şi i-au repudiat pe episcopii care au semnat-o. În cele din urmă, unirea a rămas doar pe hârtie.

Oastea bizantinilor număra puţin peste 8.000 de oameni, dintre care 2.000 erau mercenari străini, proveniţi, în mod ironic, din Genova şi Veneţia, două cetăţi-stat italiene care făcuseră mult rău Imperiului în ultimii 200 de ani. Cetatea avea 20 de kilometri de ziduri – cel mai puternic complex de ziduri din epocă. Pe de altă parte, otomanii erau mult mai numerosi. Unele cronici vorbesc de 100.000 de oameni, incluzând 20.000 de ieniceri.

Mehmet plănuia să atace zidurile lui Theodosius, un sistem de ziduri şi santuri care apărau latura apuseană a cetătii, singura care nu era înconjurată de ape. Oastea sa şi-a asezat tabăra în fata cetătii în ziua de luni, după Pasti, pe 2 aprilie 1453. Întrucât ridicase o turnătorie la câteva sute de kilometri depărtare, Mehmet trebuia acum să-şi care artileria toată această distantă. Cele mai mari piese aveau nevoie de o turmă de 90 de boi şi peste 400 de oameni. Se stie că otomanii puteau turna tunuri de mărime mijlocie, acestea fiind totusi mai mici decât cele pe care aveau să le folosească acum. Un rol important în artileria otomană l-a avut un anume Urban, un creştin din Transilvania, mare mester în turnarea de tunuri. Tocmit de Mehmet, el a construit un tun lung de 9 metri şi suficient de mare pentru ca un om să poată intra pe gura lui. Tunul a lovit zidurile bizantine vreme de câteva săptămâni, neputând însă să le străpungă din cauza impreciziei sale şi a timpului necesar pentru reîncărcare, bizantinii reusind să repare mare parte din stricăciuni. Flota lui Mehmet nu putea să intre în Cornul de Aur din cauza barajului construit de bizantini la intrare. Otomanii au construit deci un drum de busteni unsi cu vaselină, peste care au tras corăbiile, aducându-le astfel înăuntrul Cornului de Aur. Această mutare a oprit corăbiile genoveze care aduceau ajutoare în cetate şi i-a demoralizat pe bizantini. Mai mult, acestia trebuiau acum să se împartă în două locuri pentru apărare, slăbind astfel apărarea de la zidurile lui Theodosius.

Turcii au lansat mai multe atacuri frontale asupra zidului, dar au fost respinsi cu pierderi grele. De la jumătatea lunii şi până pe 25 mai, otomanii au încercat să străpungă zidurile construind tuneluri subterane în încercarea de a le surpa. Multi dintre lucrători erau sârbi, trimisi din Novo Brdo de voievodul sârb. Bizantinii aveau însă un constructor pe nume Johannes Grant, care a construit contra-tuneluri, permitând astfel ostenilor bizantini să intre în tuneluri şi să-i omoare pe săpătorii turci. Bizantinii au dat peste primul tunel al atacatorilor în noaptea de 16 mai. Pe 21, 23 şi 25 mai au întâlnit apoi celelalte tuneluri, pe care le-au distrus. Pe 23 mai au prins două căpetenii otomane, de la care au aflat pozitia tuturor tunelurilor săpate de otomani.

Mehmet s-a oferit să ridice asediul în schimbul unui tribut urias, imposibil de plătit de către cetate. Când oferta sa a fost respinsă, sultanul s-a hotărât să atace zidurile frontal, stiind că bizantinii vor fi istoviti înainte ca el să rămână fără trupe.

Pe 22 mai 1453, luna, simbolul Constantinopolului, a intrat în eclipsă, împlinind o prorocie despre căderea cetătii. După patru zile, întreaga cetate a fost acoperită de o ceată groasă, lucru necunoscut în această parte a lumii în luna mai. Seara, când ceata s-a ridicat, „flăcări erau deasupra cupolei Sfintei Sofia şi lumini se putea vedea în zare, mult dincolo de tabăra turcilor”. Aceasta a fost văzut ca un semn că Duhul Sfânt pleacă din sfânta biserică.

Dimineata, pe 29 mai, a început atacul. Primul val de atacatori, azabii, erau slab antrenati şi prost echipati, dar trebuiau să omoare cât mai multi apărători bizantini. Al doilea atac, constând din anatolieni, s-a concentrat pe partea de nord-vest a cetătii, care fusese partial dărâmată de tunul lui Urban. Zidurile de aici erau mai recente, din veacul al unsprezecelea, şi erau mai slabe. Cruciatii din 1204 intraseră în cetate pe aici. Tot pe aici au reusit acum să intre şi otomanii, doar pentru a fi dati afară imediat. Bizantinii au reusit să tină piept şi unui al treilea atac al ienicerilor, dar generalul genovez, Giovanni Giustiniani, care comanda ostile de pe uscat a fost grav rănit în luptă, iar iesirea lui de pe câmpul de bătaie a stârnit panică în rândul apărătorilor.

Unii istorici spun că bizantinii au uitat deschisă poarta Kerkoporta din zona Vlaherne, iar otomanii au descoperit repede această greseală.

Otomanii au năvălit în cetate. Împăratul Constantin însusi a condus ultima apărare a cetătii. Aruncându-şi mantia purpurie, şi-a condus în luptă oamenii, murind împreună cu acestia în luptele de pe străzile orasului.

Otomanii s-au răspândit în cetate, ocupând rând pe rând punctele principale şi îndreptându-se cu totii spre piata Augusteum din fata Sfintei Sofia, ale cărei porti de bronz erau ferecate de multimea creştinilor închisi înăuntru, la o ultimă Sfântă Liturghie de implorare a milei ceresti.

Devastarea şi distrugerea care au avut loc după căderea cetăţenii au fost poate depăşite doar de cele din timpul Cruciadei a patra.

Mehmet avea să transforme oraşul în capitala imperiului său. După colindarea Marelui Palat aflat acum în ruine, el rosteşte câteva cuvinte dintr-un poet persan:

Păianjenul ţese draperii în palatul Cezarilor; bufniţa vesteşte ceasurile în turnurile lui Afrasiab…

Se spune că în clipa pătrunderii primilor luptători turci în biserica Sf. Sofia, cei doi preoti care slujeau au dispărut în zidurile altarului, de unde vor reapărea pentru a sluji mai departe Liturghia întreruptă, atunci când sfânta biserică va fi din nou a creştinilor. Altii spun că împăratul Constantin XI nu a murit, ci a fost salvat de un înger şi prefăcut în marmură, asezat apoi într-o pesteră sub pământ, lângă Poarta de Aur, unde asteaptă să fie din nou adus la viată.

de Bogdan Mateciuc, http://www.odaiadesus.ro

Nota:

1.Se vorbește prea puțin despre corupția și filetismul care au făcut ca cei din Constantinopole să fie atât de urâți de Românii, Sârbii și Bulgarii din imperiu și din fostele stăpâniri ale imperiului (”bizantin”) încât aceștia nu au vrut să-i ajute în fața atacurilor otomane.
2.Mult mai potrivit pentru termenul ”bizantin”, deși îndătinat la noi și în Apus, este cel de ”romaic”, ce arată caracterul grecizat al Imperiului roman de răsărit după împăratul Heraclius.

Harti si Nota de Cezar Machidon.