Câteva referinţe şi indicii despre Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea, în perioada...

Câteva referinţe şi indicii despre Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea, în perioada regimului comunist… (partea I: Introducere)

by -
0 647

Pentru a intra direct în tema şi subiectul acestui material documentar, vom afirma, remarca şi susţine că reperele doctrinare comuniste demonstrează că acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are structura şi modul de funcţionare foarte asemănătoare cu o religie. Valorile pe care le-a promovat au evidente conotaţii negative dacă le raportăm la o viziune creştină. Modul de implementare a fost bazat pe două coordonate: – mistificare; – teroare. Cu rădăcini în mişcările socialiste şi anarhiste, comunismul a apărut între ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului şi bunăstării generalizate dar purtând în substratul discursului său elemente cu evidente conotaţii malefice. Evoluţia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul în care diavolul a procedat şi operează în istorie.

            După discursurile triumfaliste şi după schema pe care s-a construit ideologia, comunismul s-a vădit mai degrabă o religie sau, mai corect spus o utopie, ce aminteşte de ereziile dualiste: – existând o luptă maniheică ce se dă între proletariat (Binele, Mesia) şi burghezie (Răul) – în urma acestei încleştări violente şi sângeroase se naşte o nouă eră, paradisiacă, din care Răul (burghezia) a fost abolit, – iar cetăţeanul noului paradis a fost omul nou, comunist.

            În implementarea pe care ideologia comunistă a cunoscut-o în URSS au existat două mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna şi violenţa, cu multiplele lor forme de manifestare. Există o evidentă schimbare de optică între comunismul marxist şi comunismul bolşevic, deşi amândouă îşi declară aceleaşi finalităţi şi au suprapuneri în cele mai multe aspecte. Diferenţa este aceea că Marx vedea naşterea revoluţiei proletare ca un proces firesc rezultat din crizele provocate de evoluţiile tehnologice, astfel că implicarea factorului politic era oarecum secundară, pe când în viziunea leninistă revoluţia politică este elementul declanşator, dealtfel nici nu s-ar fi putut vorbi de crize provocate de tehnologie, când aceasta era aproape o metaforă pentru Rusia anului 1917. Debutând cu o lovitură de stat, comunismul în URSS se instaurează sub auspiciile lui Lenin şi evoluează sub cizma necruţătoare a lui Stalin.

            Cu toate că vizează naşterea unui om nou, comunismul depersonalizează şi deznaţionalizează, astfel substanţa umană îşi pierde consistenţa rămânând doar învelişul corporal. Conştiinţă, sentiment, într-un cuvânt întreaga interioritate sunt dinamizate şi se naşte homo sovieticus, un humanoid ce are o grilă morală conform căreia orice este bun şi sfânt dacă slujeşte la victoria revoluţiei. Prezenţa demonului este demonstrată poate cel mai bine prin această obstinaţie cu care maşinăria comunistă vizează depersonalizarea, care duce neîndoielnic la o demonizare. Se operează falsificarea tuturor valorilor, a istoriei şi în consecinţă a existenţei înseşi. Anii 1936-1938 sunt cunoscuţi în istoria URSS ca anii terorii când execuţiile se făceau zilnic de ordinul sutelor. Există o evidentă violenţă verbală la nivelul discursului oficial şi se operează mutaţii de bază în limbaj care şi el îşi pierde consistenţa născându-se acel monstru lingvistic numit „limbă (sau) limbaj de lemn”.

            Liderii comunişti, atât cei sovietici cât şi ceilalţi, supuşii lor mai mici, dar şi cei din Asia ori de aiurea au un accentuat apetit pentru cultul personalităţii. Ceea ce va duce la manifestaţii şi frazeologii monstruoase dar şi la ivirea unui panteon comunist ale cărui personaje au ca trăsături definitorii cruzimea şi infinita admiraţie de sine, un hybris nestăpânit care îi va incita mereu să-şi devoreze supuşii.

            În România Mare mişcarea comunistă nu figura printre forţele politice care puteau fi luate în calcul. Din PSD se va desprinde aripa maximalistă care va semna afilierea la a III-a Internaţională (Comintern), în anul 1921, luând astfel naştere PCR. Modul cum această grupare politică funcţionează atât înainte, cât şi în timpul celui de al II-lea Război mondial demonstrează că se supunea fără cârtire centrului de la Moscova. De acolo primea directive precise care erau aplicate în ţară în cea mai deplină conspirativitate, astfel că mai mult decât o grupare politică PCR sau PCdR era o agenţie de spionaj. Conştientizându-se adevărata natură a mişcării comuniste în România, în anul 1924 partidul este scos în ilegalitate. Atât linia ce trebuia urmată cât şi liderii sunt în continuare numiţi de la Moscova. Spre acolo se îndrepta speranţa şi privirea plină de admiraţie a comuniştilor români. Încă de pe acum partidul era măcinat de lupte intestine ce nu vor înceta niciodată…

            Prin urmare, cea mai spectaculoasă „realizare” a sistemului comunist a fost represiunea, care a atins dimensiuni înspăimântătoare, un malaxor de vieţi omeneşti, implacabil şi necruţător cu ajutorul căruia comunismul a reuşit să se menţină ca regim politic în România cinci decenii, timp în care a operat o urâţire a interiorităţii naţionale şi personale ce se dovedeşte greu de remediat. Instaurată după model sovietic şi de către cadre sovietice Securitatea, braţul înarmat al partidului va fi dublată de Miliţie, o altă instituţie represivă care la nivelul comunelor şi satelor va prelua prerogativele Securităţii. În primii ani cadrele de Securitate vor fi formate în cea mai mare parte din oameni proveniţi de la periferia vieţii sociale, ajutaţi de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre autohtone, adesea şcolite la Moscova. Dacă în anii ’45 -’60 tortura şi bătaia erau principalele instrumente securistice, mai târziu metodele se vor rafina, supravegherea şi delaţiunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai puţin eficiente. Pe măsura scurgerii timpului, deşi puterea devenea din ce în ce mai sigură pe poziţia ocupată, aparatul Securităţii devenea şi el din ce în ce mai stufos, semn că, paradoxal, frica regimului de propria populaţie creştea şi ea.

            Duritatea metodelor aplicate în anchetele Securităţii şi regimul exterminant aplicat în penitenciare a determinat ca să se realizeze o serie de anchete în această privinţă fără însă să existe rezultate concrete notabile, aceasta fiind imposibil pentru că răul nu era în neglijenţa sau în excesul de zel al unor angajaţi ci la rădăcinile aparatului, Securitatea fiind o instituţie criminală şi represivă ce lupta împotriva propriei populaţii. Intrat într-un astfel de aparat, fundamental rău se producea fragmentarea conştiinţei şi personalităţii omului, el putea fi tată bun acasă dar torţionar neîntrecut la servici.

            Cea mai mare forţă a Securităţii şi totodată cel mai mare succes al ei au constituit-o informatorii, privită din acest unghi Securitatea era un monstru cu nenumăraţi ochi şi nenumărate membre care îi confereau ubicuitate. În 5 martie anul 1946 premierul britanic Churchill făcea o declaraţie prin care recunoştea intrarea sub sfera de influenţă sovietică a estului Europei, declaraţia a fost considerată ca începutul războiului rece. Dar occidentul fusese conştient încă din anul ’44 că Stalin nu va întârzia să colonizeze teritoriile respective iar când procesul începuse să se desfăşoare sub ochii lor nu putuseră decât sporadic şi firav să lanseze slabe proteste, mai mult formale pe care sovieticii le-au ignorat cu nonşalanţă. Dar şirul nesfârşit de crime şi atrocităţi care au inundat aceste ţări nu pot fi privite de o conştiinţă morală occidentală ca străine. Vinovăţia nu se opreşte în puncte cardinale sau la graniţele statelor ci în funcţie de implicarea în crimă ea există în mai mică sau mai mare măsură. În masacre de asemenea dimensiuni nimeni nu rămâne inocent, inocenţa este cea care moare odată cu prima victimă cunoscută. Într-un astfel de scenariu în care insidios şi apoi extrem de violent în fruntea ţării se instaurează o putere dominată de rău, care poate fi partitura pe care omul poate să se salveze? Este evident că pentru omul creştin, comunismul se constituie într-o provocare. Faţă-n faţă cu comunismul creştinul este pus faţă-n faţă cu o forţă demonică ce se manifestă în istorie într-o formă fără precedent.

            După faza înşelăciunii, dar fără să o părăsească definitiv el aplică cu voluptate morbidă faza terorii. Ştie că pentru a stăpâni trebuie să înfricoşezi prin urmare va porni malaxorul terorii generalizate. Primele victime vor fi potenţialii concurenţi şi anume elitele politice. Prin scenarii regizate de Securitate şi prin denigrarea făcută de presă partidele democrate de pe scena politică a României vor fi suprimate. Invective precum „fascişti” şi „criminali de război”, „trădători” sunt termenii în care presa controlată în totalitate de PCR îi va stigmatiza pe liderii politici în care populaţia încă mai vedea o speranţă pentru redresarea ţării şi ieşirea de sub teroarea roşie.  Experimentul temniţelor şi al muncii forţate din lagărele şi coloniile comuniste a însemnat distrugerea clasei politice interbelice, eliminarea elitei intelectuale, exterminarea unui număr mare de clerici ortodocşi sau greco-catolici şi, în general, represiunea împotriva tuturor persoanelor care s-au împotrivit instaurării ,,democraţiei populare”. Începând cu martie anul 1945, Partidul Comunist a declanşat o teroare sistematică împotriva opozanţilor politici, reproducând pe teritoriul României modelul Gulagului sovietic.

            Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in România, în timpul regimului comunist, în România au existat 44 de penitenciare principale şi 72 de lagăre de muncă forţată destinate deţinuţilor politici în care au pătimit peste 3 milioane de români dintre care 800.000 de oameni au murit. Ele se aflau sub coordonarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor (cu toate modificările de titulatură pe care le-a cunoscut de-a lungul vremii). Alături de conducerea centrală a DGP, responsabili pentru deciziile referitoare la tratamentul aplicat în locurile de detenţie politică erau: comandanţii de penitenciare, lagăre şi colonii de muncă şi locţiitorii lor, precum şi ofiţerii politici care asigurau reeducarea deţinuţilor conform directivelor partidului comunist. Locurile de detenţie din perioada comunistă ar putea fi clasificate în mai multe categorii, deşi majoritatea deţinuţilor a trecut prin cel puţin două dintre ele… (autor: Stelian Gomboș)

(Visited 126 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.