Câteva referinţe şi indicii despre Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea, în perioada...

Câteva referinţe şi indicii despre Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea, în perioada regimului comunist… (partea a IV-a: Încercări ale Bisericii Ortodoxe Române de colaborare cu diferitele culte)

by -
0 756

Potrivnic opiniei încetăţenite că Biserica Ortodoxă Română s-a izolat de celelalte culte şi a colaborat cu statul comunist pentru eliminarea altor culte, dosarele Securităţii păstrează în paginile lor mărturii despre anumite încercări de creare a unei mişcări comune a cultelor creştine îndreptată împotriva statului comunist. Am identificat deocamdată trei asemenea proiecte: 1. colaborarea dintre anumiţi ierarhi ortodocşi cu Mişcarea Ecumenică Internaţională şi Biserica Protestantă Norvegiană; 2. cel propus de Visarion Puiu şi de legionarii rezidenţi la Vatican; 3. proiectul Benedict Ghiuş de colaborare al ortodocşilor cu catolicii. Un document referitor la vicarul patriarhal Antim Nica arată următoarele: pastorul Richard Wurmbrand,  şef al Misiunii Bisericii Norvegiene „Magne Solheim” a înfiinţat  şi organizat  în anul 1947 mai multe reuniuni interconfesionale care aveau loc la Braşov. La ceste reuniuni participau  şi preoţii Gâldău Florian (ulterior plecat în Anglia unde a  ţinut conferinţe la Radio Londra), Gagiu Ion, Drăgulescu Toma  şi episcopul Antim Nica (aflat în anul 1947 în fruntea eparhiei Dunării de Jos, în calitate de locotenent). Durata acestor întruniri era de  două săptămâni zi la zi consecutiv şi au avut loc două asemenea serii. Mai lămuritoare sunt notele făcute de ofiţeri de Securitate în  „planul de acţiune informativă Antim Nica”, „ceea ce este mai important din activitatea lui, după 23 august 1944, este faptul că s-a stabilit informativ că Antim Nica a făcut parte din grupul de clerici ortodocşi români care erau în legătură cu organizaţia religioasă <<Mişcarea ecumenică internaţională>> demascată ca oficină de spionaj a serviciului secret american. Antim Nica era unul dintre conducătorii clericilor români care era în legătură cu această mişcare. De asemenea, s-a mai stabilit că Antim Nica era în foarte bune relaţii cu Magne Solheim, pastor evanghelic luteran norvegian, care iniţiase şi la noi în ţară, după 23 august 1944, o organizaţie de ajutorare a clericilor de toate confesiunile. Astfel Antim Nica în anul 1947 a mijlocit un mare ajutor ce s-a dat clericilor ortodocşi de către această organizaţie a lui Solheim. Şi această organizaţie a fost demascată ca oficină de spionaj a anglo – americanilor. Important[ă] este participarea lui Antim Nica în fruntea clericilor ortodocşi ce erau în legătură cu Mişcarea ecumenică internaţională precum  şi faptul că nu întâmplător era în bune relaţii cu Solheim, demascat ca agent al spionajului american”.

Securitatea se arăta foarte interesată de activitatea mişcării ecumenice internaţionale şi de activitatea misiunii norvegiene, încercând blocarea colaborării Bisericii Ortodoxe Române cu aceste instituţii considerate agenturi imperialiste. De altfel, Biserica Ortodoxă Română a fost obligată să părăsească mişcarea ecumenică internaţională în anul 1948. Deoarece Securitatea considera colaborarea Bisericii Ortodoxe Române cu respectiva instituţie o cale de evaziune, care împiedica controlul strict al statului comunist asupra instituţiei eclesiastice în discuţie. La fel colaborarea cu alte culte cum  este cazul Bisericii norvegiene a fost şi el interzis, Biserica fiind izolată, evenimentele din toamna anului 1948 când Biserica Ortodoxă Română a „acceptat” să participe la desfiinţarea Bisericii Unite cu Roma, rupând în mare parte punţile cu alte culte religioase. Acest eveniment al colaborării dintre ierarhii ortodocşi şi slujitorii cultelor protestante arată, cu tot caracterul ei limitat, disponibilitatea ortodocşilor, cel puţin în perioada de început a comunismului, la păstrarea vechilor relaţii de prietenie cu celelalte culte religioase. Repetăm, acest lucru îngrijora foarte mult puterea comunistă care era conştientă de pericolul unei unităţi a cultelor religioase împotriva ei.

Un caz mult mai interesant este cel al mitropolitului Visarion Puiu. După cum se ştie, acesta a  fost  şeful Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria, cu rangul de mitropolit de Odessa, în perioada 1 decembrie 1942 – 1 decembrie 1943. Şansa lui a fost că în luna august anul 1944 a fost trimis cu o delegaţie în Croaţia de către Patriarhie, pentru înscăunarea unui ierarh. Evenimentele de după 23 august i-au făcut imposibilă întoarcerea în ţară. Acest lucru l-a salvat de condamnarea la moarte, de către Tribunalul Poporului din Bucureşti prin sentinţa nr. 11 din 21 februarie 1946, pentru activitatea sa desfăşurată în Transnistria, considerată ca o contribuţie la dezastrul  ţării, infracţiune prevăzută de art. 2, lit. j şi pedepsită de art. 3 din legea 312 din 1945. După mai multe peregrinări, el se stabileşte la Lonato, lângă Brescia (Italia). De aici el trimite un memoriu organelor de stat, datat 30 ianuarie 1947, prin care justifica toate activităţile sale şi respingea punct cu punct acuzaţiile ce i se aduceau. El se declara gata să se întoarcă în  ţară pentru a participa la judecarea recursului. Acesta a fost judecat în lipsă, deoarece Visarion Puiu nu s-a mai întors în ţară, iar pe 7 aprilie 1948 recursul a fost respins. Activitatea mitropolitului exilat a fost permanent supravegheată de către Securitate, deoarece se considera că desfăşura în Italia o activitate ostilă statului comunist. Din documentele Securităţii rezultă că Visarion Puiu a fost implicat într-un proiect care relua o idee mai veche de secolul XIX şi reiterată şi în perioada interbelică, cea a trecerii întregului popor român la catolicism. Această idee pornea de la premisa latinităţii funciare a poporului român, care în consecinţă nu poate fi decât de religie catolică, spre deosebire de ortodoxie, care ar fi apanajul slavilor. În volumul XII al dosarului  penal nr. 24.541, la fila 229 există un raport al Inspectoratului Regional de Siguranţă Cluj, datând din 12 noiembrie 1947 în care se citează revista italiană Unita, în care se spunea că Visarion Puiu „care după ce s-a catolicizat în cursul lunii decembrie 1947, urmează a fi sfinţit drept cardinal al Vaticanului. Este primul cardinal de origine română pe care catolicismul îl va utiliza în proiectele de catolicizare a întregii Românii. Această temă s-a discutat în fond de către fostul vicepreşedinte al guvernului antonescian Mihail Antonescu şi papa Pius, cu prilejul vizitei făcute de Antoneşti în Italia în cursul anului 1943. Pamfil Şeicaru a fost câştigat pe acel timp şi el pentru acest plan, dar n-a fost pus în aplicare, deoarece s-a socotit atunci necesar pregătirii opiniei publice printr-o intensă propagandă în acest sens. Teza susţinătorilor catolicizării noastre integrale era: numai renunţând definitiv la ortodoxie vom putea nădăjdui să ieşim din orbita de înrâurire spirituală  şi politică a Moscovei. Catolicismul ne va fi prieten efectiv în faţa opiniei publice mondiale şi va sălta câteva veacuri într-un răstimp scurt spiritualitatea românească. După cum suntem informaţi Puiu Visarion nu este singur la Vatican, ci mai are pe lângă el pe Alexandru Gregorian, fostul director al ziarului <<Sfarmă Piatră>>, apoi Vintilă Horia, poet , scriitor şi fostul director al revistei <<Meşterul Manole>>, care a fost ataşat de presă la consulatul român din Viena şi care astăzi este bibliotecar la Vatican. Toţi aceştia întreţin o activă de propagandă împotriva actualului regim din România, precum  şi pentru catolicizarea poporului român, publicând prin presa catolică din Italia diferite articole care au atingere cu aceste chestiuni”. Din alte documente rezultă că exista un curent de opinie care promova această idee alături de cei menţionaţi în citatul de mai sus, mai ales că în timpul războiului apăruse  şi o dispută catolico-ortodoxă, care a fost aplanată, se pare, în favoarea părţii catolice şi din interese politice. Mai exact este vorba de publicarea unui articol anonim, provocator, la adresa profesorului Teodor M. Popescu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea Bucureşti, în revista  Unirea de la Blaj. Disputa a fost aplanată politic  şi în favoarea părţii catolice, deoarece articolul de răspuns, denumit Papolatria, al profesorului ortodox, a fost interzis de la publicare de cenzura politică, în anul 1942, pentru ca relaţiile diplomatice cu Italia lui Mussolini şi Vatican să nu fie afectate.

Pe de altă parte, ziarul Curentul, al cărui director era Pamfil Şeicaru, publică începând cu anul 1943 mai multe articole referitoare la trecutul Bisericii greco-catolice din Transilvania, prezentări detaliate cu privire la lăcaşurile catolice, mai ales cele din Italia, afectate de război, sau pastorale rostite de prelaţi romano-catolici. Revenind la persoanele amintite în documentul citat, îi precizăm şi pe Horia Cosmovici şi Danciu Agenor, legionari,  care s-au convertit la catolicism şi au încercat să răspândească ideea unei catolicizări generale a românilor. După cum se vede, toţi cei menţionaţi de partea catolică au antecedente legionare clare. Putem explica această atitudine a lor prin dimensiunea religioasă pe care o impusese Legiunea „Arhanghelului Mihail”, membrii ei considerând religia o valoare fundamentală a spiritului uman. Nemulţumiţi de anumite acţiuni de după război ale B.O.R., ei au văzut în catolicism soluţia salvatoare. De altfel Danciu Agenor se referea în felul următor la mişcarea legionară  şi la catolicism: „mişcarea legionară ca bază ideologică este sau era complet greşită, bazându-se pe Biserica Ortodoxă, o Biserică fără perspectivă filosofică. Singurul care a văzut just a fost Moţa, care indignat că se trage cu mitralierele în obrazul lui Dumnezeu, a plecat în Spania,  ţara care a dat un număr atât de mare de sfinţi”. Amintindu-i-se că Spania a dat printre altele  şi Inchiziţia, Danciu Agenor afirma că  „Inchiziţia era o instituţie necesară pe atunci, [care a] salvat multe suflete de decădere. Moţa s-ar fi catolicizat dacă nu murea  şi atunci poate totul ar fi decurs altfel. Mişcarea legionară nu a putut fi adevărată, deoarece nu era catolică, nu cunoştea adevărul absolut al Bisericii Catolice şi de aceea s-a dărâmat, căci Ortodoxia nu poate da nici sfinţi nici eroi, căci aceasta trebuie să aibă har (?!)”.

După cum se poate observa multe din cele ce se spun astăzi despre Biserica Ortodoxă au o vechime respectabilă de cel puţin 50 ani. Ceea ce ne face să bănuim că disputa ortodoxie-catolicism ce durează de mai bine de o mie de ani cu unele aspecte specifice în ultimii două sute de ani este de fapt fundamentul în care cele întâmplate în epoca comunistă nu este decât un moment între altele. Revenind la activitatea lui Visarion Puiu, rezultă că el se folosea de nunţiul papal de la Bucureşti pentru a ţine legătura cu Eugeniu Suceveanu Laiu, fost locotenent de arhiepiscop de Craiova sau diaconul Ionescu de la catedrala din Craiova. De asemenea ieromonahul Damian Pânzaru, un apropiat al lui Visarion Puiu era bănuit de către Securitate că întreţinea legături cu cercurile catolice. Numit intendent la vila Patriarhiei de la Dragoslavele, după fixarea domiciliului obligatoriu la această vilă a episcopilor greco-catolici, Damian era bănuit că oferea informaţii nunţiaturii despre situaţia celor închişi. Acest proiect se pare că era destul de serios, mai ales că în acelaşi dosar există două note informative, din 8 iunie 1949: „Faţă de această situaţie ortodocşii din R.P.R.  se pregătesc şi ei pentru a se apăra şi ei împotriva catolicismului.

Astfel Părintele Profesor Dumitru Stăniloae de la Institutul Teologic Bucureşti, cunoscut pentru activitatea sa legionară din trecut, având sprijinul Mitropolitului Bălan Nicolae al Ardealului, pregăteşte o mişcare ortodoxă de mase pentru ca cu ocazia <<viitoarelor schimbări politice>> credincioşii ortodocşi din ţară să nu rămână la discreţia Vaticanului. Până în prezent la planul domnului (?!) Stăniloae au aderat  şi îşi dau concursul următorii: Lazăr Iacob, profesor universitar pensionar, Căciulă Olimp, bibliotecar la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti, diaconul Ion Lăncrăjeanu de la biserica Flămânda din Bucureşti, Aurel Popa, fost secretar general la Ministerul Cultelor, şi profesorul  pensionar Nedrea Constantin, urmând a se sta de vorbă cu profesorii Tudor Popescu, de la Institutul Teologic, Cojocaru Haralambie şi arhimandritul Arsenie Boca de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus”. Astfel reapare profesorul Teodor M. Popescu ca apărător al ortodoxiei, alături de celelalte personalităţi ale Bisericii Ortodoxe Române. El fusese un susţinător al Bisericii Ortodoxe prin studii  şi articole care demonstrau autenticitatea acesteia, scrise atât înainte de anul 1944, cât  şi după această dată. De menţionat este  şi faptul că toţi cei vizaţi, pentru tabăra ortodoxă, luaseră diferite poziţii strict ortodoxe  şi anticatolice, în diverse studii sau conferinţe.

Toate faptele semnalate în acest caz merită studiate mult mai atent deoarece dacă ele sunt confirmate  şi de alte surse  şi au avut un caracter real fără a fi fost o manipulare a Securităţii, ar arăta contradicţiile profunde dintre catolici şi ortodocşi, care au fost incapabili să se unească într-o luptă comună împotriva comunismului. Din aceste materiale, rezultă că Biserica catolică a menţinut mesajul ei de prozelitism  şi de condiţionare a ajutorului de o eventuală trecere a ortodocşilor la catolicism, iar ortodocşii nu au putut primi oferta Bisericii Apusului. Această situaţie  aminteşte de momentul 1453, când creştinătatea nu a putut să se apropie prin respect reciproc într-o coaliţie împotriva Semilunei. De altfel această imposibilitate istorică, a apropierii a acestor culte, a fost semnalată şi de arhimandritul Benedict Ghiuş. În câteva menţiuni pasagere existente în dosarul de anchetă a „Rugului Aprins” se aminteşte că Benedict Ghiuş era preocupat de o apropiere, fără a se da amănunte. Însă a renunţat la idee deoarece considera că sunt prea mulţi factori care s-ar pune stavilă acestui proiect. Trebuie precizat faptul că, prin aceste aspecte prezentate aici, B.O.R în frunte cu Patriarhul Nicodim Munteanu, apoi cu Iustinian Marina, care a reuşit, printr-o abilă diplomaţie să se apere în faţa tendinţelor de acaparare canonică a Bisericii Ruse, susţinută de statul sovietic, în interesele sale politice, dar  şi din orgolii ale ierarhiei slave, reuşind totodată să nu se izoleze de Occident.

Tot o problemă controversată a istoriei bisericeşti postbelice este cea a înglobării Bisericii greco-catolice de către B.O.R. Act politic clar iniţiat de către P.C.R. la sugestia „fratelui mai mare”, el a venit, este adevărat, pe fondul unei dorinţe mai vechi a Bisericii Ortodoxe de reintegrare a „oilor rătăcite”. Mai departe  încep însă problemele, deoarece încă nu se poate stabili cât entuziasm a depus Biserica Ortodoxă în realizarea misiunii încredinţate de către partid. Chiar şi unii istorici pro catolici au subliniat că ierarhii ortodocşi au manifestat anumite reticenţe faţă de un asemenea act de forţă, care nu rezolva nimic într-un mod durabil. Dosarul penal al profesorului Alexandru Filipaşcu, greco-catolic „revenit” la ortodoxie în mod formal, ne arată care era atmosfera la Institutul Teologic Ortodox din Cluj, care înglobase şi o parte a cadrelor didactice greco-catolice. Rezultă că atât timp cât nu se trecea la o manifestare deschisă, foştilor greco-catolici le era tolerată de către Nicolae Colan, arhiepiscopul Vadului, Feleacului  şi Clujului, o activitate  „underground” greco-catolică, acesta fiind conştient că majoritatea preoţilor greco-catolici trecuseră la ortodoxie formal, cazul lui Filipaşcu fiind exemplar din acest punct de vedere. El chiar menţionează în mod expres că Patriarhul Iustinian  Marina şi Mitropolitul Nicolae Bălan nu au avut nici o contribuţie la actul de unire, acesta fiind inspirat de Partidul Comunist.  Ceea ce am dorit să semnalăm prin cele de mai sus este o nuanţare a imaginii de Biserică lipită strâns de aspiraţiile partidului comunist, aşa cum este acreditată de către anumiţi istorici. Au existat curente de gândire alternativă care, chiar dacă au fost minore  şi cu un impact relativ mic, relevă totuşi o căutare de soluţii alternative în faţa agresiunii comuniste. Ele aparţin unor ortodocşi  şi credem că acest lucru arată că atunci când abordăm problema atitudinii Bisericii Ortodoxe Române faţă de statul comunist trebuie să avem în vedere persoanele  şi nu instituţia ca atare. Greşelile unor ierarhi nu trebuie să impieteze asupra Bisericii, care este veşnică. Afirmaţii precum cele lansate de Danciu Agenor nu credem că pot fi luate în discuţie la modul serios.  (autor: Stelian Gomboș)

Vezi partea I AICI, partea a II-a AICI și partea a III-a AICI

(Visited 81 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.