Câteva referinţe şi indicii despre Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea, în perioada...

Câteva referinţe şi indicii despre Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea, în perioada regimului comunist… (partea a III-a: Spiritualitatea ca formă de rezistenţă)

by -
0 281

Una din problemele esenţiale ale ideologiei comuniste era religia. Un marxist moderat, precum Georg Lukács afirma distanţa uriaşă dintre lumea religiei şi lumea construită pe baze filosofico–ştiinţifice: ”Filosofia şi religia merg pe căi principial opuse în constituirea ontologiei”; ”Astfel, religia conturează o imagine a lumii în cadrul căreia <<dorinţele nesatisfăcute în viaţa cotidiană, care transced existenţa cotidiană a oamenilor, dobândesc perspectiva împlinirii într–o altă lume, instituită cu pretenţii ontologice>>. Dimpotrivă, ontologia filosofico–ştiinţifică <<Cercetează  realitatea obiectivă pentru a descoperi spaţiul de mişcare real al practicii reale (de la muncă la etică)>>”10. Doctrina comunistă, construită pe fundamentele ştiinţei (de aici numele de socialism ştiinţific) se proclamă ca adevărata cunoaştere, singura care instituie o lume reală din punct de vedere ontologic, restul lumilor fiind autoiluzii sau minciuni acreditate cu bună ştiinţă de o autoritate malefică, similară demiurgului cel rău, pe care revoluţia comunistă are dreptul să o exorcizeze, arzându–se tot ce este fals şi ambiguu. Tot Lukács consideră că orice demers ontologic îşi are originea în acele grupuri sociale a căror sarcină specială este să ofere societăţii din care fac parte  o interpretare a lumii. Oferind viziuni radical  diferite, în mod normal  statul  comunist  şi biserica se exclud 11.

Din această perspectivă pe tot parcursul perioadei comuniste între statul comunist şi  B.O.R. a existat un antagonism perpetuu, prin simplu fapt al afirmării a două viziuni radicale despre lume 12. B.O.R. şi-a original discursul  în mod consecvent în revelaţia hristică şi nu pe materialismul comunist, întâlnirea dintre cele două instituţii venind pe tărâmul concret al  binelui poporului. Patriarhul Iustinian a afirmat permanent că credinţa în Dumnezeu este necesară, dându-i omului acea putere de a merge mai departe. Biserica nu aprobă ideologia marxistă, dar dacă punerea ei în aplicare poate aduce rezultate benefice oamenilor, atunci Biserica tolerează coexistenţa 13. Statul comunist a dorit o colaborare cu B.O.R., dar o colaborare absolut specială, în sensul că nu se dorea decât păstrarea unei efigii, a unei mumii, prin care să păcălească pe cei care aveau încredere în biserică. Lupta principală, de bază a preoţilor şi ierarhilor ortodocşi a fost tocmai păstrarea sâmburelui viu al credinţei. Documentele Securităţii arată că  şi simpla rugăciune, slujba duminicală, erau văzute ca forme  de subversiune a puterii comuniste. Cu toate că prin Constituţie libertatea credinţei era garantată,  „cei prea religioşi” erau atenţi supravegheaţi. Prima formă de rezistenţă, cea de zi cu zi, a constat într-o exercitare corectă a slujbei religioase şi oferirea unui cuvânt de învăţătură adecvat credincioşilor. Cei care nu luau în seamă adăugirile formale, neesenţiale despre „binele adus de comunism”, puteau recepta mesajul lui Iisus Hristos care îi îndepărta cel puţin în conştiinţă de ideologia comunistă. Ori statul comunist avea nevoie de un control total şi asupra sufletelor oamenilor. De aceea, foarte mulţi preoţi, care nu au făcut altceva decât să se exercite conştiincios misiunea preoţească au fost arestaţi, suferind ani grei de închisoare. Exemplul cel mai relevant în acest sens este „Rugul Aprins al Maicii Domnului”. Ceea ce au făcut Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghiuş,  şi alţii, nu era altceva decât o aplicare a învăţăturii mistice a rugăciunii inimii. Această activitate nu avea în mod manifest nici o conotaţie politică, însă Securitatea a interpretat această activitate ca o uneltire împotriva statului comunist. Extrem de relevante sunt următoarele afirmaţii pe care unul din arestaţii în cazul „Rugul Aprins” este obligat să le facă:  Rugăciunea inimii  ”reprezenta forma cea mai exagerată a ortodoxiei, fiind potrivnică şi dăunătoare actualului regim, prin aceea că  cei ce ajungeau să practice această rugăciune în mod corect, trebuia ca tot timpul în afara orelor de somn să repete în gând această rugăciune. Acest lucru ducea la ruperea noastră de regim şi chiar de orice activitate în special de cea politică, pentru ca pentru început să avem la dispoziţie cât mai mult timp liber. În afară de aceasta treptat, treptat deveneam nişte fanatici într-ale credinţei, fiind neapărat siliţi să ne retragem la mănăstire. Sandu Tudor ne-a cerut să şi propovăduim această rugăciune a inimii în rândul celorlalţi  studenţi, lucru pe care eu l-am şi făcut, cum ar fi de exemplu cu Rodica Săulescu   şi alţii de ale căror  nume nu-mi mai reamintesc momentan… Aceasta este  activitatea  duşmănoasă desfăşurată de mine şi celelalte elemente împotriva actualului regim în perioada anilor 1955-1956” 14. Această formă de rezistenţă fie s-a realizat la modul individual, aproape instinctiv, al preoţilor care intuiau că totul ar fi fost pierdut fără o asemenea activitate, fie a căpătat un caracter organizat, sistematic, de organizare de centre de excelenţă spirituală cu rolul de a aglutina în jurul lor pe cei care nu credeau în ideologia comunistă. Pentru început Sandu Tudor dorea ca la Schitul Crasna de Gorj să strângă mai mulţi intelectuali aplecaţi spre monahism, cu binecuvântarea Mitropolitului Firmilian Marin al Olteniei 15. Iniţiativa eşuând, s-a continuat cu mişcarea „Rugului Aprins”16 cu o largă cuprindere în orizontul monahal românesc (a implicat călugări de la mănăstirile Antim, Rarău, Plumbuita, Căldăruşani, Sihăstria, Putna), experienţa de la mănăstirea Vladimireşti, mănăstiri precum Vâforâta, Tismana, Polovragi 17.

Rapoartele Securităţii arată că la mănăstiri era un aflux enorm de credincioşi 18, fapt de natură să neliniştească autorităţile comuniste  şi care a fost un motiv pentru declanşarea unei represiuni ample prin aplicarea decretului 410/1959. Raportul înaintat de Alexandru Drăghici, publicat de către Constantin Aioanei, este confirmat în dosarele de urmărire întocmite de către Securitate. Din ele rezultă că această rezistenţă, iniţiată  şi înfăptuită în mare parte de preoţii  şi călugării simpli, era cunoscută  şi chiar sprijinită de înalţii ierarhi ai Bisericii printre care cităm pe Patriarhul Iustinian Marina, Mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei, pe Antim Nica sau de apropiaţi ai acestora ca Bartolomeu  Valeriu Anania 19. Un caz ce poate fi citat este cel al cursurilor de îndrumare spirituală, care de fapt aveau drept scop o educaţie în spirit marxist a preoţilor. Patriarhul Iustinian a dat dispoziţii ca să se insiste mai puţin pe partea teoretică, în bună parte marxistă, şi se facă mai multe slujbe care nu puteau fi afectate de ideologie. Prin urmare orice manifestare religioasă corectă era descurajată de organele represive ale statului, Biserica trebuia să lupte zi de zi  pentru a-şi realiza atribuţiile minime, nemaipunând la socoteală aspectele mai delicate, cu tentă politică clară, pe care statul comunist nici nu concepea să le scape de sub control. Acest nivel bazic de rezistenţă trebuie apreciat la adevărata lui valoare şi menţionat fiecare preot care a încercat să-şi facă datoria, ei fiind eroii mărunţi ce au întreprins o rezistenţă tenace şi cea mai eficientă în ultima instanţă. De la acest nivel se pot analiza formele mai explicite de rezistenţă anticomunistă. (autor: Stelian Gomboș)

Vezi partea I AICI și partea a II-a AICI

(Visited 45 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.