Catedrale și Biserici

Catedrale și Biserici

by -
2 1366

De mulţi ani de zile observ, cam derutat, o campanie feroce împotriva construirii la Bucureşti a unei spaţioase clădiri eclesiastice. Participă la aceasta campanie oameni pe care-i socoteam prieteni, oameni pe care-i socoteam de valoare – în genere din păturile de sus ale societăţii, intelectuali. Zic „derutat” în măsura în care nu înţeleg pe deplin de ce persoanele respective sînt cuprinse de atîta agitaţie şi mînie. Şi mai ales de ce recurg la argumente atît de eronate, absurde chiar. Un om inteligent le-a numit „argumentul lui Iuda”: în adevăr în Evanghelii se vorbeşte de folosirea banului spre activităţi caritabile, iar nu întru onorarea şi glorificarea lui Dumnezeu.

Dacă însă ne gîndim bine, această venerare şi slăvire a Transcendenţei se poate găsi în toate culturile şi caracterizează oamenii de pe toate meridianele: Grecia şi Roma Antică, China, India şi Japonia, Iudeea veche, civilizaţia islamică şi oricare alta ne vin în minte. De ce oare supăra în mod deosebit Bucureştii atunci? Să trec în revistă alte cîteva (dincolo de „argumentul lui Iuda”) din argumentele eronate sau oţioase pe care le-am putut observa. Una este locaţia (şi implicit înrudirea): aproape de „palatul Ceauşescu”, deci înrudire prin gigantomahie. Dar oare de ce se uită că dorinţa iniţială a Patriarhiei a fost ca prevăzuta Catedrală să fie aşezată în Parcul Carol, de unde a fost deplasată la cererea autorităţilor civile în locaţia actuală? Şi fiindcă tot veni vorba, să spun ceva şi despre pomenitul Palat.

L-am văzut întîia oară la vizita din 1992, cînd un văr amabil m-a condus cu maşina în preajma sa. (Era să ne înfundăm în nişte noroaie din zona dimprejur). Mi s-a părut bizar, fantast. Sarcastic, am sugerat unor interlocutori de atunci ca palatul să devină luxos cazino, eventual găzduind şi o elegantă casă de toleranţă. Au trecut anii, i s-a găsit un rost, a început să intre în peisajul urban al capitalei, găsesc acest gigant arhitectonic pomenit ca o curiozitate vrednică de vizitat în ghidurile turistice străine. Rămîne mai departe o monstruozitate. Dar nu e singura în atîtea şi atîtea capitale. Turnul Eiffel a fost primit iniţial cu destulă ostilitate (vezi Guy de Maupassant); iată că în ziua de azi a devenit un simbol al Parisului.

La Londra au înălţat, nu demult şi cine ştie de ce, un soi de roată uriaşă ca de iarmaroc: lumea a început treptat să se obişnuiască cu această absurditate. Şi sărmanul Berlin, înainte şi după furtunile de foc abătute asupra sa a avut parte de curiozităţi, în fond urîte. Aşa se va instala şi acest palat, prevăd eu (fără entuziasm), în imaginarul românesc.

Dar să ne întoarcem la biserici şi catedrale. Nu, stilul ales nu e cel mai fericit. Am avut privilegiul să văd un proiect al admirabilului arhitect Augustin Ioan care mie unuia mi-a plăcut mult mai mult. (Părea într-o măsura inspirat de Dragomirna). În schimb argumentul dimensiunii nu este cîtuşi de puţin valabil. Oare chiar nu a vizitat nimeni Sibiul, Timişoara, Clujul, Iaşii? Aceste oraşe mai mici dispun de catedrale impozante, de dimensiuni considerabile. De ce aşadar se scandalizează lumea în cazul bucureştean?

Tradiţie ortodoxă? Să fim serioşi. Rusia dispune de o peste o duzină de spectaculoase catedrale. Dar şi ţări mai mici. La Sofia, în Bulgaria, poate punctul central al oraşului este magnifica Sf. Aleksandr Nevsky. La Tbilisi, în Georgia caucaziană, am văzut cu ochii mei cum se înalţă o catedrală absolut impresionantă (or să ne amintim, e vorba de o ţărişoară cam un sfert cît România). Această Catedrala a Sfintei Treimi („Sameba” cum îi zic localnicii) a fost înălţată între 1995 şi 2004, sub oblăduirea marelui patriarh Ilia II. Este una din cele trei cele mai mari din lume. Iar cea mai nobilă, cea mai falnică, zidire eclesiastică a universului ortodox rămîne şi azi Sfînta Sofia constantinopolitană: captivă de jumătate de mileniu în ghearele necredincioşilor, dar farul absolut în materie bisericească.

Dacă nu dimensiunile, dacă nu stilul, dacă nu „locaţia” atunci unde e hiba? Au fost unii care în mod deschis au mărturisit că pur şi simplu îi deranjează construcţia de biserici în România, că fapt în sine. Ele, vezi Doamne, ar „sufoca” urbanistica valahă (a cărei estetică delicată, nu-i aşa, ne copleşeşte altminteri!). Este un soi de argumentare care îmi aminteşte insistent de dărîmările de biserici din vremea dictaturii ceauşiste. Care, la rîndul ei, descindea din distrugerile masive ale dictaturii bolşevice abătute asupra Rusiei pravoslavnice şi din ideologia iacobină a Marii Terori. Ca o simplă paralelă să pomenesc cum am văzut într-o metropolă imensă precum Casablanca marocană „cartiere noi” (nou-nouţe şi chiar cochete) care, fără greş, aveau la mijloc cîte o moschee mai micuţă. După cum aceeaşi Casablanca avea, pe malul Atlanticului, o moschee de astă dată gigantică, cu gust construită şi înconjurată de chilii de studiu teologic. Smerenia? Tradiţia mînăstirilor şi a bisericuţelor modeste? Sigur, sigur, nu e nimic rău în asta, dar nu văd neapărat o contradicţie aici. Cineva argumenta că rugăciunea poate avea loc oriunde. De acord: dar tocmai de aceea este cazul să fie admisibilă din cînd în cînd şi cîte o ambianţă mai nobilă şi mai impunătoare. De fapt tocmai acest accent pe mărunţenie îmi cam aminteşte de protestantism sau chiar de „vechii credincioşi” (rascolnici sau lipovenii Dobrogei) desprinşi din trunchiul ortodox. Numai ca indignaţii de azi nu prea par să fie credincioşi aparţinînd acestor secte. (Măcar de-ar fi!)

Numele propus pentru Catedrala bucureşteană nu este fericit. „Mîntuirea neamului”? Poate că „Sfîntul Andrei”, „Sfînta Treime” sau ceva legat de Maica Domnului ar fi fost mai adecvat. Dar văd că acest aspect îi preocupa pe prea puţini. După toate aceste reflecţii rămîne ca întrebare fundamentală contrarul: de ce atîta ferocitate ori, mă rog, supărare, pentru o construcţie ecleziastică? Ce îi roade în fond pe obstinaţii (şi influenţii!) ei adversari? În primul rînd notez impresia mea că adversarii Catedralei sînt o pătura relativ subţire, deşi sus-pusă: nu e vorba de păturile mai joase şi mai groase ale populaţiei. Această pătură „elitară” este convinsă că religia e lucru depăşit, că nu e cazul ca românii să se comporte altfel decît macro-birocraţii cristofobi de la Bruxelles (sau să aibă convingeri şi credinţe cît de cît distincte de ale acestora).

Acuma să notăm că pe planiglob singura zonă anti-religioasă este tocmai Europa Apuseană: nici Africa şi Asia, nici America Latina, nici America de Nord, nici chiar vecinele din Europa de Est nu intră în această categorie. Vreau să spun că selectarea modelului de urmat nu e treabă prea încurajatoare dată fiind şubrezenia socio-economică şi culturală a acestei părţi a lumii. Sigur, trecutul ei este minunat şi exemplar, dar atîta tot, nici prezentul, nici viitorul „Europei” nu mi se par prea promiţătoare. Ar fi de dorit, zic eu, ca imitaţia europeană să fie ţinută în surdină. „Concertul naţiunilor” nu mai este azi ce era în secolul 19, ci este cu adevărat planetar şi, în fond, în ciuda aparenţelor, mult mai relaxat decît pe vremuri.

În fine, slugărnicia, îndreptată cîndva spre Est, schimbată acum spre Vest, rămîne la fel de nesănătoasă. Ce-ar fi dacă zgomotoşii ar alege ca temă de protest lucruri mai apropiate de grijile zilnice ale omului de pe stradă? Nu se petrece însă acest lucru dintr-un motiv: nevoia panícă de a se simţi sub oblăduirea şi ocrotirea unui stăpîn. Această nevolnică necesitate duce rapid şi la obliterarea unei alte dimensiuni: dimensiunea spirituală a oricărei comunităţi umane. Substituirea spiritualului prin concepte şi lozinci conformiste a fost tot încercată şi re-încercată vreme de cîteva secole: nu a dus la nimic, atunci cînd nu a dus la răutăţi şi la defecte. Iată de ce mi se pare că şi de astă dată ar fi mai cuminte şi preferabil să fie lăsată în pace truda vrednică pentru rînduiala şi venerarea gîndului pios. (autor: Virgil Nemoianu, sursa: Convorbiri Literare, nr. 5, mai 2016)

(Visited 267 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

  1. Vorbirea despre Biserică între curs şi discurs sau a cuvânta, într-un duh creştinesc, despre Catedrala Mântuirii Neamului Românesc…

    Introducere

    Vorbind despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, am ajuns la multe definiţii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor… Nu ştiu, în schimb, în ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le este locul şi rostul!…
    Şi din cauza acestei stări de fapt există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristos şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului şi a destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger de fapt el ajunge fiară.
    Omus secundus deus – maximă iluministă şi marxistă – este concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii a aflat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu este o sumă de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu este una gnostică, teoretică.
    Se uită că religia creştină nu este rodul căutării omului ci este istoria căutării omului de către Dumnezeu. În Revelaţie, în această căutare şi descoperire, Dumnezeu nu comunică numai adevărul despre El, ci se deschide El Însuşi şi ne arată condiţiile mântuirii în El. Unirea omului cu Dumnezeu este scopul Revelaţiei, deci umanul este uman numai în Dumnezeu. Această înfiere a noastră în Hristos se realizează în Biserică. Acesta e mesajul Ortodoxiei şi puterea ei unică: accesul la duhul înfierii.
    Ereziile caută a-şi acomoda lor lucrurile Lui Iisus Hristos, patimile, învierea şi chiar trimiterea Duhului Sfânt. Dar se uită, în întunericul ce-i cuprind, că Iisus Hristos este însuşi Ομεγα αποστολος του Θεου – marele trimis al Tatălui, după expresia Sfântul Grigorie Palama. Căci El Spune: „N-am venit să fac voia mea ci voia tatălui meu, care este în ceruri”. Aşadar, cine trimite, cine alege, cine este trimisul? Tatăl trimite pe Duhul: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte şi cine mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cele ce M-a trimis pe Mine”. (Matei 11,40) „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14,16). Sfânta Treime este misionară prin însăşi trimiterea ei.
    Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea este aleasa şi Ea este plină de Treime, spune Sfântul Vasile cel Mare: Ea este aleasa şi ea trimite. Sfânta Treime este baza, modul structurii funcţiilor Bisericii. Taina coborârii Sfintei Treimi şi taina urcării omului la Ea este esenţa adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care este Biserica. A fi creştin, a fi în Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică, după principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care rupe pe Iisus Hristos de Treime, de Biserică, face din Ea o simplă învăţătură umană.
    Mântuirea în Biserică este intrarea în comuniune cu Sfânta Treime căci Ea, Biserica este locul şi spaţiul manifestării Sfântul Treimi. Iar Biserica se manifestă în Sfânta Treime, în care se află nuanţele persoanelor: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântul Duh.(Tainele iniţierii) De aceea cea mai mică biserică devine Ierusalimul ceresc. Iisus Hristos ne mântuie nu în primul prin învăţătura Lui ci în prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii (Ioan 6,35).
    De aici rezultă inseparabilitatea operei şi învăţăturii Lui Hristos de Persoana Sa, şi acesta este un principiu dogmatic. Domnul Iisus Hristos nu a venit să ne dea numai o gnoză, o cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al mântuirii: El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea: este viaţa noastră în Sfânta Treime după cum Sf. Ap. şi Ev. Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala se identifică cu persoana Lui Iisus Hristos. La fel Revelaţia nu e o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viaţa Sfintei Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, ruperea omului de Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin erezie, este un „pustiu de bine”. „Ei uită că ascultarea şi smerenia este modul existenţei în sânul Sfintei Treimi”, după cum spune Sfântul Siluan Athonitul. Ei uită că Iisus Hristos „trăieşte în eternitate în stare de Fiu”, adică de ascultare.
    Nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea sunt metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele, sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sfântul Grigorie Palama, cum tu faci din iconomia lor în Biserică şi în Istorie?
    După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (Matei 28, 19-20).
    Expresia “toate” arată natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şi a tradiţiei liturgice şi patristice, căci Iisus Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16,13).Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu a înţeles alegerea ca supremaţie.
    Dumnezeu te alege, nu ca să te înalţe, ci ca să te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, crediciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani – 9,10,11). Este de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalţi, Iisus Hristos şi-a dat viaţa pentru toţi, suntem aleşi, pentru a fi la dispoziţia tuturor. În creştinism, alegerea este universală, ucenicii au fost trimişi la toate neamurile. Epistola către Efeseni: este cartea eclesiologică a Bisericii. Prin opera Sa Iisus Hristos recapitulează totul, concentrează totul sub un singur cap: El, şi aceasta este marea taină că: „păgânii sunt împreună cu noi martori ai aceleaşi făgăduinţe”.
    Domnul nostru Iisus Hristos rupe peretele vrajbei dintre Israel şi păgâni. Aceasta este misiunea Bisericii, marele mister: ea împacă totul şi ceea ce este pe orizontal şi pe vertical. Misiunea sa este a chemării, a slujirii şi împăcării. Referinţe speciale avem la Sf. Ap. Şi Ev. Matei – cap.10 şi Luca – cap. 9 din ele rezultă legătura indisolubilă dintre evanghelizare şi slujire, Biserica făcând prezentă, ca activitate mântuitoare, prezenţa Lui Iisus Hristos în lume şi în Istorie.
    Pe lângă Sfintele Taine (căci astfel avem legătura cu Mântuitorul Iisus Hristos), trebuie să se înţeleagă că acest trup al Bisericii este şi organizat după concepţia paulină, din Epistola către Efeseni. Ortodoxia şi Biserica Romano-catolică au o înţelegere bisericească, eclesială, a credinţei, deci obiectivă, ca realizare şi plenitudine a Domnului Iisus Hristos. Denominaţiunile creştine, ereziile istorice înţeleg individualist credinţa. Se uită, sau nu se înţelege că Biserica poate fi contestată nu numai secularistic (sociologic, ideologii ateiste) ci din interiorul ei, de natură creştină.
    Biserica şi Iisus Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică.
    Dar mărturisirea în istorie este incomodă pentru societatea bazată pe minciună, înşelăciune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte cu diavolul, a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta.
    Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării.
    Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”… Chemarea ei se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare…

    Despre importanţa şi necesitatea construirii Catedralei Mântuirii Neamului precum şi a rostului, rolului şi semnificaţiei acesteia

    Catedrala Mântuirii Neamului Românesc reprezintă sinteza ethosului creştin-ortodox al poporului român, zidirea ei implicând variate semnificaţii de la cele duhovniceşti – liturgice-teologice până la cele naţionale-arhitecturale-sociale. În acest sens zidirea ei se constituie într-un simbol al permanenţei sintezei dintre Biserică şi Neam, precum şi într-o afirmare dinamică a valorilor spirituale şi culturale ale poporului român. În imaginea ei se vor regăsi tradiţia şi modernitatea, universalul şi particularul, amprenta inconfundabilă a devenirii istoric-religioase şi culturale a poporului român şi amprenta năzuinţelor spirituale ale acestui popor pentru veacurile ce vor veni.
    Este nevoie de un asemenea efort spiritual şi material pentru a da viaţa sacră unui spaţiu care va folosi nemijlocit nu numai unui popor aflat în rugăciune, ci şi unui popor chemat să-şi afirme mereu identitatea, verticalitatea şi măiestria, precum şi fidelitatea faţă de năzuinţele înaintaşilor care doreau cu ardoare zidirea unui asemenea locaş. Comuniune a oamenilor cu Iisus Hristos şi întreolaltă, legătură între generaţii, punte între eclesial, cultural şi social, deschidere responsabilă spre istoria şi spiritualitatea poporului, afirmare a identităţii şi a permanenţei creştinismului ortodox pe aceste meleaguri, simbol al unităţii spirituale a poporului român, spaţiu viu al afirmării valorilor Evangheliei lui Iisus Hristos într-o lume secularizată şi globalizată, Catedrala Mântuirii Neamului Românesc rămâne un ideal care trebuie asumat continuu de către fiecare creştin. De ce? Pentru că are menirea cuprinzătoare de a ne aduce aminte, mereu şi mereu, într-o lume care renunţă cu atâta uşurinţă la propriile-i rădăcini transcendente, cine suntem. Numai în măsura în care vom conştientiza necesitatea acestei mişcări lăuntrice de asumare dinamică a identităţii noastre vom reuşi să descoperim sensul ultim al acestei zidiri impresionante pe pământ românesc care nu este altul decât cel legat de aspiraţia spre propăşire şi mărturisire a credinţei neamului. Ori neamul – chiar într-o lume globalizată – ca de altfel fiecare persoană – chiar într-o lume hiper-individualizată – este chemată să conştientizeze că nu-şi poate afla sensul profund şi ultim al existenţei în afara lui Iisus Hristos. Catedrala ne arată că menirea ultimă a lumii este dincolo de lume, ea ne indică că locul omului este Biserica şi Iisus Hristos este locul omului: în acest adevăr stă „pragul speranţei” pentru noi…
    Credinţa ca manifestare a persoanei în comuniune se poate întrupa într-o viziune teologică asupra orânduirii spaţiului sacru care teologhiseşte şi exprimă această credinţă într-o intimă corespondenţă cu Evanghelia, dogma şi experienţa Bisericii. Arhitectonica Catedralei ne introduce în experienţa eclesială a credinţei care converge în multiplele ei manifestări spre dimensiunea sacramentală, care, în Euharistie oferă omului unirea maximă cu Iisus Hristos şi totodată pregustarea plină de har şi de adevăr a Împărăţiei ca neînserată zi a opta. Configuraţia ansamblului arhitectural pune această dimensiune sacramental-liturgică în centru prin simbolistica POTIRULUI, după cum în interiorul acestui centru se ridică maiestuos Catedrala a cărei simbolistică gravitează în jurul Pantocratorului Iisus Hristos şi a Treimii care cuprinde întreg universul creat, începutul, mijlocul şi sfârşitul creaţiei. Statornicia Tradiţiei Bisericii se împleteşte constructiv cu dinamica acesteia într-o aspiraţie spre a cuprinde universalul şi particularul într-o sinteză a coborârii iubitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu la om şi o urcare iubitoare şi mântuitoare a omului la Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt.
    Desigur nu lipseşte din ansamblul arhitectural nici dimensiunea eshatologică a creaţiei reprezentată de cele opt turle ca simbol al zilei a opta. În interiorul Catedralei ca spaţiu sacru, oamenii nu numai vor privi estetica plină de semnificaţii teologice, duhovniceşti şi culturale, ci se vor ruga, se vor angaja într-un itinerar spre sfinţenie, pregustând taina zilei a opta în Tainele Bisericii şi făcând experienţa acestei Taine ca şi sens profund şi esenţial al existenţei personal-comunitare descoperite deplin în Iisus Hristos.
    Asumarea unui asemenea proiect deşi se realizează în istorie, depăşeşte pentru fiecare creştin, imediatul cotidian, asemuindu-se cu itinerarul „darului” transformat după cuvintele lui Iisus Hristos în „comoara din ceruri”. De aceea, darul fiecăruia pentru aici, în vederea unei asemenea construcţii, va fi „un dar pentru eternitate”. Pentru împlinirea acestui deziderat spiritual care se întinde ca un arc peste generaţii este nevoie să-i acordăm acestuia un loc în sufletului nostru, loc care va deveni treptat semn al Împărăţiei şi al vieţii veşnice, legându-ne totodată de aspiraţiile înaintaşilor ca la rândul nostru să lăsăm o moştenire cu valoare de simbol naţional şi universal urmaşilor. Totodată, pentru împlinirea acestui deziderat spiritual, care deşi se săvârşeşte pe pământ, are rânduiala cetelor îngereşti, pentru ca oamenii împreună cu îngerii, creaţia întreagă să doxologească Creatorului ei, este nevoie de o credinţă vie şi dinamică şi de o iubire neîndoielnică faţă de Biserică şi Neam.
    Biserica este un dar, de aceea să fim fericiţi că suntem chemaţi să fim Biserica lui Dumnezeu, să avem bucuria că aparţinem Bisericii Lui. Ea este un dar frumos, în interiorul căreia noi trăim deodată, cu Iisus Hristos, frumuseţea negrăită a tainei istoriei neamului nostru şi a veşniciei lui. Prin urmare, să fim recunoscători pentru darul Domnului, pentru că „împreună cu Hristos” noi exprimăm experienţa de a fi cu toţi uniţi în numele Lui, experienţa de a fi Biserică, manifestată de poporul lui Dumnezeu în jurul Sfintei Treimi…
    După această introducere şi dezbatere de natură ori de nuanţă eclesiologică, vom ajunge la dezbaterea propriuzisă: aceea a lămuririi şi limpezirii rolului, locului, importanţei şi necesităţii construirii Catedralei Mântuirii Neamului Românesc – un proiect deosebit de important şi de curajos pe care actualul întâistătător al Bisericii noastre Ortodoxe Române Preafericitul Părinte Patriarh Daniel doreşte să-l ducă până la capăt, până la bun sfârşit, având suficiente şi eficiente argumente în impunerea şi susţinerea acestui măreţ şi nobil demers, câteva din aceste argumente, evocându-le şi noi, în cele ce urmează, (şi) cu ajutorul comunicatului Biroului de Presă al Patriarhiei Române şi al Centrului de Presă „Basilica”, publicat in cotidianul creştin „Lumina” din 01.08.2011; (http://www.ziarullumina.ro/articole;1680;1;60598;0;De-ce-construim-Catedrala-Mantuirii-Neamului si-care-este-semnificatia-acesteia.html)…

    1. Despre necesitatea liturgică a construirii Catedralei Mântuirii Neamului

    Numai cine slujeşte sau participă la momentele solemne liturgice şi la ceremoniile bisericeşti din actuala Catedrală Patriarhală cunoaşte dificultăţile pe care le creează lipsa acută de spaţiu în desfăşurarea normală a slujbelor religioase. Actuala Catedrală Patriarhală, construită la mijlocul secolului al XVII-lea (1656 – 1658), a fost iniţial biserică mănăstirească, devenită ulterior catedrală mitropolitană în anul 1668, iar din anul 1925, odată cu înfiinţarea Patriarhiei Române, ea serveşte în mod provizoriu drept Catedrală Patriarhală până la construirea Catedralei Mântuirii Neamului, aşa cum se menţionează în pisania scrisă deasupra uşii de intrare de patriarhul Miron Cristea, după lucrările de restaurare din anii 1932-1935. Toate catedralele mitropolitane din provinciile româneşti sunt cu mult mai încăpătoare decât actuala Catedrală patriarhală şi oferă clerului şi credincioşilor condiţii mai bune pentru desfăşurarea cultului.

    2. Despre necesitatea Ei publică…

    Potrivit Legii privind „Libertatea religioasă şi regimul general al Cultelor” nr. 489/2006, Cultele sunt persoane juridice de drept privat şi utilitate publică (art. 8, alin. 1). În Catedrala Mântuirii Neamului vor fi organizate ceremonii religioase cu caracter public-naţional, ca de exemplu pomenirea eroilor neamului românesc la sărbătoarea Înălţării Domnului – Ziua Eroilor (unul din hramurile viitoarei Catedrale patriarhale) şi a Eroilor din Decembrie 1989 sau slujba de Te-Deum la Ziua Naţională – 1 Decembrie. În acelaşi timp, în Catedrala Mântuirii Neamului se vor desfăşura alte ceremonii, aniversări sau comemorări cu caracter naţional şi internaţional, vor fi primiţi oaspeţii din străinătate şi vor fi organizate evenimente cu semnificaţie religioasă, congrese, conferinţe şi alte manifestări ale preoţilor şi tinerilor români din ţară şi străinătate. Utilitatea publică a viitoarei Catedrale patriarhale va fi evidenţiată şi de amenajarea spaţiului generos de aproape 6 hectare din jurul ei ca parc public, mărind suprafaţa spaţiilor verzi din Bucureşti.

    3. Simbol al unităţii dintre lucrarea spirituală şi socială a Bisericii

    În ansamblul Catedralei Mântuirii Neamului, lucrarea spirituală de ordin liturgic, catehetic şi omiletic se va desfăşura în unitate şi completare cu lucrarea social-culturală – prin Centrul de conferinţe şi Muzeul creştinismului românesc -, social-filantropică – prin cantina şi căminul pentru pelerini – şi social-medicală – prin Centrul de diagnostic şi tratament -, toate în incinta Catedralei noi.

    4. Simbol al unităţii dintre generaţii şi al românilor de pretutindeni

    Catedrala Mântuirii Neamului prin stilul arhitectonic tradiţional bizantin-românesc va fi reprezentativă pentru credinţa majorităţii poporului român. Picturile şi mozaicurile viitoarei Catedrale Patriarhale vor include sfinţi şi lăcaşuri de cult reprezentative din toate provinciile româneşti şi chiar ale comunităţilor de români din afara României.

    5. Despre valoarea Ei de simbol al demnităţii naţionale

    Biserica Ortodoxă Română este astăzi singura între Bisericile Ortodoxe fără o catedrală reprezentativă pentru credinţa majorităţii poporului român. În mai multe ţări din lume, Catedrala din capitală se numeşte catedrală naţională. De exemplu, National Cathedral din Washington este catedrală naţională, în care au loc şi ceremonii cu valoare de simbol naţional. De remarcat faptul că în Bucureşti a fost construit stadionul Naţional Arena cu o capacitate de 55.000 de locuri, din fonduri publice, fără mari proteste în legătură cu oportunitatea acestui obiectiv sportiv naţional. În schimb, Catedrala Mântuirii Neamului, cu o capacitate de 5.000 de locuri, va fi construită doar parţial din fonduri publice, ceilalţi bani fiind din donaţii ale clerului şi credincioşilor ortodocşi români din ţară şi străinătate.

    6. Catedrala Mântuirii Neamului Românesc este complementară şcolilor şi spitalelor din România

    Noua Catedrală Patriarhală nu poate fi pusă în concurenţă sau opoziţie cu şcolile şi spitalele din România, aşa cum fac cei ostili construirii ei, deoarece ea este complementară acestora. Şcolile publice din România sunt concurate şi completate de multe şcoli particulare, apărute după anul 1990, aşa cum spitalele şi alte unităţi medicale de stat sunt concurate şi completate de centre medicale private. În schimb, Catedrala Mântuirii Neamului nu poate fi înlocuită de una privată, deoarece Catedrala este un simbol al unei mari comunităţi în rugăciune, al unui oraş întreg. Biserica este singura şcoală care nu se finalizează cu examenul de bacalaureat sau cu studiile de doctorat, ci rămâne permanent o şcoală spirituală pentru toată viaţa, care îndrumă oamenii să caute viaţa cerească veşnică, încă din timpul vieţii lor pământeşti. În plus, ea este singurul spital care vindecă pe om de păcate prin iertare şi prin cultivarea virtuţilor spre a dobândi sănătate sufletească şi iubire curată pentru armonia în familie şi societate. Aşadar, Biserica este şcoală spirituală şi spital duhovnicesc, complementară tuturor şcolilor şi spitalelor publice.
    De aceea, la solicitarea Bisericii, în şcolile publice se predă şi religia care educă pe copii şi tineri în spiritul valorilor perene şi eterne, completând astfel disciplinele ştiinţifice, iar în spitale sunt prezenţi preoţi de caritate care ajută şi completează practica medicală ştiinţifică, întrucât omul este nu numai trup, ci şi suflet. Biserica Ortodoxă Română îşi desfăşoară activitatea şi contribuie la viaţa societăţii româneşti în cadrul legal existent şi în modul său specific. Când construieşte sau repară lăcaşuri de cult, ea primeşte uneori fonduri din bani publici pentru că: a fost deposedată de multe proprietăţi în secolul al XIX-lea şi în timpul comunismului, membrii ei sunt cei mai numeroşi contribuabili la impozitele către stat, deţine cele mai multe monumente istorice şi de artă care fac parte din patrimoniul naţional şi nu este susţinută din fonduri externe. Întrucât lucrările de construire a Catedralei Mântuirii Neamului au început, în prezent se desfăşoară, cu aprobarea Sfântului Sinod, o amplă colectă în toate parohiile şi mănăstirile din Patriarhia Română, pe bază de chitanţiere special imprimate pentru susţinerea financiară a acesteia.
    Dacă în majoritatea democraţiilor europene occidentale, inclusiv în cea franceză, Biserica majoritară este susţinută, în diferite moduri, din bani publici, şi cultele din România pot fi sprijinite parţial din bani publici. În Statele Unite ale Americii, situaţia este diferită, pentru că acolo bunurile Bisericii nu au fost naţionalizate, cum s-a întâmplat în mai multe state europene, care, din acest motiv, au prevăzut măsuri compensatorii pe termen lung.
    Catedrala Mântuirii Neamului va completa lucrarea ei spirituală cu activitatea socială (cantină pentru pelerinii săraci, centrul de diagnostic şi tratament etc.), ea având astfel o multiplă utilitate publică.
    Biserica Ortodoxă Română nu se conduce după sondaje de opinie publică, adică nu se orientează după procente schimbătoare, ci după percepte religioase statornice. Preocuparea ei principală nu este popularitatea din sondaje, ci conştiinţa datoriei pastorale şi misionare în faţa lui Dumnezeu şi a credincioşilor pe care-i slujeşte, indiferent de gradul de democraţie al societăţii în care se află Biserica.
    Dialogul Bisericii Ortodoxe Române este mai întâi un dialog viu şi concret cu cei care participă constant la viaţa ei şi o ajută efectiv, nu rămân simpli spectatori critici, sceptici sau indiferenţi. Biserica noastră nu exclude dialogul cu oameni de alte credinţe şi convingeri, când aceştia apără sau promovează valori perene, nu doar mode efemere sau atitudini conjuncturale partizane.

    7. În concluzie, este mai util şi mai demn să construim cu bucurie un spaţiu-simbol al comuniunii decât să apărăm cu patimă un vid spiritual!…

    Acest adevăr este confirmat de mulţimea clericilor şi credincioşilor români care deja au început să ofere cu bucurie bănuţul lor pentru Catedrala care reprezintă dorinţa lor de întărire în credinţă şi de înălţare în demnitate.

    Concluzii finale şi încheierea

    În acest fel stând lucrurile, ne minunăm pe zi ce trece văzând câtă dreptate a avut istoricul Gheorghe Brătianu când, scriind o scurtă istorie a românilor, i-a numit pe aceştia „un miracol şi o enigmă a istoriei“. Şi suntem într-adevăr un miracol că ne mai găsim şi regăsim pe aici, în ciuda atâtor încercări în care alogenii au vrut să devenim altceva. Suntem deopotrivă o enigmă pentru că, nu de puţine ori, ne-am păstrat în starea de latenţă, ieşind în evidenţă când şi când, fie prin vreun domnitor, fie prin vreo luptă sau prin vreo carte, dar, mai ales prin capacitatea unora dintre noi de a pune piedică celui cu idei bune sau cu iniţiative care să ne scoată din starea de latenţă. Dacă la această „calitate“ mai apare şi câte un alogen (care nu are, de fapt, nici un interes să vadă că pe acest spaţiu oamenii excelează), mulţi dintre noi şi în spiritul ospitalităţii tipic româneşti, fără simţ critic, receptează foarte repede ideile „dezinteresate“ ale acestuia (doar este străin şi nu are nici un interes), blocând de cele mai multe ori iniţiativele marilor bărbaţi care vor să ne scoată din anonimat şi din interiorul unei culturi care a excelat în miniaturi, broderii, frontispicii de cărţi şi construirea de odăiţe…
    Până de curând, în multe din regiunile româneşti s-a cultivat nu monumentalitatea, ci stilul „odăiţă“. Să credem că şi sub acest aspect sugerăm ideea că în venele noastre nu curge sânge de roman – care avea simţul monumentalităţii – ci sânge de dac? Aici, în odăiţă, românul şi-a mâncat sărmăluţa sau fasolea, udată cu un pahar, două-trei, mai multe sau foarte multe de vin sau de ţuică. Şi atunci, având de-a face cu oameni într-o asemenea stare de euforie, nu mai este de mirare că, de multe ori, străinii au făcut aici ceea ce nu reuşeau la ei acasă, spunând despre România că este ţara tuturor posibilităţilor (până şi a celor imposibile altundeva).
    Capacitatea unor compatrioţi de-ai noştri de a fura pălăria celorlalţi, adică de a-i păcăli pur şi simplu, şi a dovedi că mulţi dintre noi nu simt cu propria lor inimă şi nu cugetă cu propriul lor cap s-a arătat din momentul în care a reapărut în spaţiul românesc ideea construirii Catedralei Mântuirii Neamului pusă în circulaţie în societatea românească în anii 20 ai secolului trecut, de eroii Primului Război Mondial care au voit ca mormântul ostaşului necunoscut, adică al românului anonim care şi-a jertfit viaţa pentru pământul său, să fie într-o asemenea Catedrală, Naţională.
    Alergia unor alogeni necreştini la tot ceea ce înseamnă edificiu religios creştin pe teritoriul românesc a crescut acum, unindu-se cu o cultură de odăiţa unora, cu o capacitate a altora de a pune piedici realizării ideilor bune şi a păcăli pe cei naivi. Aceştia încearcă să-şi exercite abilitatea de hoţ, furând românului de bun-simţ, nu numai pălăria, ci şi ideile bune de sub pălărie, cu alte cuvinte, ducându-l de nas, mai nou, manipulându-l. Concret, au lansat gogoaşa (înghiţită de mulţi) a inutilităţii unei catedrale, pe motiv că ar presupune sume enorme într-o vreme când majoritatea românilor sunt săraci şi, în subsidiar, că s-ar atenta la libertatea de conştiinţă a câtorva persoane care nu cred în Dumnezeu, de fapt, în Iisus Hristos.
    Pentru domniile lor nu contează principiul majorităţii, specific democraţiei. Ei clamează să li se respecte dreptul de a nu crede, în ciuda faptului că neagă dreptul majorităţii de a crede şi a-şi exercita credinţa. Procedează ca infractorul care face apel la Drepturile Omului în închisoare, unde a ajuns tocmai pentru că el nu a respectat drepturile celorlalţi oameni. Trebuie să ştie tot românul că Bucureştiul este singura capitală europeană care nu are catedrală. Ne putem, oare, mândri cu o asemenea lipsă? Nicidecum! Nimeni nu poate excela nicăieri prin carenţe. Inexistenţa unei catedrale în Bucureşti este o mare carenţă, nu numai a Capitalei noastre, ci şi a poporului român căruia mulţi dintre vizitatorii străini îi reproşează că nu a fost capabil să aibă în capitala ţării ceea ce capitalele lor au: Catedrală.
    Nu ştiu de ce unora dintre noi le este indiferentă o atare apreciere, ştiut fiind că nu suntem mai prejos decât alte popoare europene. În orice capitală europeană mergi, vei constata că emblema şi mândria acesteia o constituie catedrala, nu şoselele mărginaşe, numite „centură“. Quartetul format din românul consumerist, cârcotaşul de profesie, alogenul proaspăt vopsit român şi cel care se află în elementul său atunci când este manipulat a început lamentaţia împotriva construirii unui templu de artă şi spiritualitate ca acoperiş spiritual peste capitala ţării. Aşadar, au şi apărut acţiunile de împiedicare a realizării acestui edificiu, necesar unui popor care vrea să lucreze la propria lui demnitate. Un popor îşi arată demnitatea în ceea ce construieşte ca neam în istorie. Catedrala face parte din demnitatea unui popor. La edificarea ei ar trebui să-şi aducă contribuţia orice român. Şi să fie bucuros că i se dă o asemenea şansă.
    Prin urmare, Catedrala nu este nici hală, nici aulă, ci un spaţiu unde ne rugăm în mod public şi în mod individual, un spaţiu în care ne regăsim în propria noastră identitate de popor creştin. Pentru acest motiv, Patriarhia a căutat şi caută specialişti care au mai construit biserici, dar care ştiu că bisericile, mari sau mici, sunt construite pentru rugăciune, nu pentru a impresiona şi a-ţi da fiori reci când te vei afla lângă sau în ele din cauza stilului epocii. De aceea nu au motiv de supărare specialiştii în blocurile comuniste sau cei care au construit monstruozităţile stresante postrevoluţionare din jurul Capitalei şi nu ar trebui să se cantoneze doar în „a monitoriza critic“ dorinţa Patriarhului României de a construi o Catedrală care să fie spaţiu adecvat rugăciunii.
    Alţii, apărătorii statornici ai culturii de odăiţă, care nu au nici o legătură cu ceea ce este conştiinţa demnităţii naţionale, sunt îngrijoraţi că românii vor sărăci dacă se va începe construcţia catedralei. Temerilor vegetative ale acestora se adaugă şi interesul alogenilor, care vor ca românii să nu facă nimic pentru ei, ci numai pentru alţii. Vezi, Doamne, dacă ar lucra pentru ei, ar sărăci! Trebuie ştiut că planul construirii Catedralei Neamului pe care Patriarhul României l-a pus în lucrare nu va sărăci pe nimeni, dimpotrivă!
    În neamul românesc sunt mulţi care doresc să pună, nu o cărămidă, ci multe la construirea Catedralei Demnităţii Noastre. Sunt mulţi care sunt gata să ofere tot ceea ce pot spre realizarea visului urmaşilor celor care au trudit la ridicarea frumoaselor mănăstiri din Moldova, Bucovina, Curtea de Argeş şi al eroilor de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz şi de pretutindeni sau din alte locuri de a avea şi ei o Catedrală în capitala ţării, după modelul celorlalte capitale europene. Visul celor mai mulţi dintre noi de a fi în rândul lumii. Da, Catedrala Mântuirii Neamului Românesc ne introduce în rândul lumii civilizate. Numai în jurul unei asemenea instituţii s-ar putea cristaliza multe din cele ce ţin atât de latenţele, cât şi de dorurile românului.
    Construcţia Catedralei, departe de a secătui buzunarele românului, le va îndestula. Va fi o lucrare complexă care necesită mulţi specialişti, începând cu proiectanţii şi terminând cu artiştii şi muncitorul în lemn, în fier sau în piatră. La edificarea ei, Patriarhia Română oferă locuri de muncă, nu unul-două, ci sute. Prin urmare, cel puţin, chiar şi pentru această oportunitate, românii trebuie să-şi dorească începerea cât mai repede a lucrărilor, zădărnicind acţiunile celor străini de românism, prin neam sau (in)cultură, de blocare a construirii Catedralei Mântuirii Neamului. Construirea Catedralei vine dintr-o necesitate şi la timpul potrivit, nu din frustrări sau complexe. Cel puţin din necesitatea pe care o simt cei mai mulţi dintre locuitorii acestei ţări de a afirma şi a confirma că românii au depăşit nivelul împiedicării bunelor intenţii pe care elita neamului nostru vrea să le pună în operă, că-şi cinstesc eroii, că ştiu şi pot să-şi edifice propria ţară, unindu-şi eforturile în construirea Catedralei Mântuirii Neamului, că ştiu şi pot să depăşească emblema pusă de vecinii noştri europeni cum că românii nu au simţul monumentalităţii, ci numai pe cel al miniaturii şi odăiţei. (Potrivit afirmaţiilor Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Răducă, publicate în Ziarul „Lumina de Duminică” din 07.03.2010 -http://www.ziarullumina.ro/articole;1185;1;34975;0;Catedrala-Mantuirii-Neamului-o-prioritate-spirituala-pentru-Romania.html)…
    În loc de epilog

    Referitor la inițiativa legislativă recentă privind modificarea Ordonanței de Guvern nr. 19/2005 privind realizarea Catedralei Mântuirii Neamului, astfel încât acest proiect să nu mai poată fi finanţat din bani publici, facem următoarele precizări:
    Construirea Catedralei Mântuirii Neamului este un vechi proiect de peste 130 ani. După Războiul de Independență din anul 1877, când bulgarii au hotărât construirea Catedralei Alexandru Nevski din Sofia, ca expresie de recunoştinţă faţă de soldații căzuți pentru independența Bulgariei de sub Imperiul Otoman, regele Carol I (1866 1914) a promulgat Legea nr. 1750/1884 în care se preciza necesitatea construirii unei catedrale ortodoxe în București. Prin aceeași lege, Statul român aloca un buget de 5 milioane de lei pentru construirea acesteia, sumă care reprezenta aproximativ 5% din bugetul țării, însă, din nefericire, începerea lucrărilor a fost amânată.
    Primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea (1925 1939), a reluat ideea construirii Catedralei Mântuirii Neamului, mai ales după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, ca fiind un deziderat național. În prezent, proiectul a devenit o realitate, construcția este avansată şi poate fi finalizată până în anul 2018.
    Afirmația domnului deputat Remus Cernea că obiectivul Catedrala Mântuirii Neamului nu ar trebui să se mai afle în programul România 100, menit să marcheze, în anul 2018, o sută de ani de la constituirea Statului unitar Român, arată lipsa de respect și de adeziune a domnului Remus Cernea față de istoria și credinţa poporului român.
    Construirea Catedralei Mântuirii Neamului este o necesitate de ordin practic atât în ceea ce privește spațiul din Sfântul Altar, cât și spațiul destinat credin¬cioșilor. Catedrala Patriarhală de pe Dealul Mitropoliei, construită în urmă cu peste 350 de ani (1656 1658) ca biserică de mănăstire, având doar provizoriu statutul de catedrală, stabilit de Patriarhul Miron Cristea în anul 1925, nu mai corespunde astăzi cerințelor liturgice, pastorale şi de reprezentare ale Bisericii Ortodoxe Române.
    Dacă până în anul 1990 Sfântul Sinod era format doar din 12 membri, în prezent numărul ierarhilor este de 53. În acelaşi timp, capacitatea actualei Catedrale Patriarhale din Dealul Mitropoliei este de aproximativ 500 de persoane, situaţie în care numeroşi credincioşi sunt nevoiţi să participe la Sfânta Liturghie aflându se în exteriorul acesteia, de multe ori în condiţii de vreme nefavorabilă.
    Toate catedralele şi bisericile mari construite după anul 1990 în alte orașe ale României au primit sprijin financiar de la bugetul central sau de la bugetele locale, potrivit Constituției României (art. 29 30), Legii Cultelor nr. 489/2006, O.G. 82/2001 şi H.G. nr. 1470/2002.
    Autorităţile Statului român au înţeles necesitatea construirii Catedralei Mântuirii Neamului ca necesitate practică, dar şi ca simbol al demnității şi unității naţionale prin adoptarea în unanimitate a Legii Catedralei nr. 261/2005, precum şi ca o reparație morală pentru bisericile demolate sau translate din Bucureşti pentru a construi în locul lor Casa Poporului.
    În art. 1 alin. (2) al acestei legi se prevede că fondurile necesare construirii Ansamblului Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului vor fi asigurate de Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, de către Guvernul României, în limita alocărilor bugetare anuale, precum și de organele administrației publice locale. În acest context, aprobarea iniţiativei legislative a domnului deputat Remus Cernea ar constitui o discriminare între Catedrala Mântuirii Neamului și orice alt locaș de cult, al oricărui cult religios recunoscut din România, sprijinit financiar de către stat.
    Menţionăm că în alte state din lume, marile catedrale s au construit şi cu sprijinul financiar al Statului sau prin acordarea de facilități fiscale pentru societățile comerciale care au contribuit la edificarea acestora. De exemplu, Catedrala Națională din Washington DC (SUA), Catedrala Iisus Mântuitorul din Moscova (Rusia), Catedrala Sfântul Sava din Belgrad (Serbia) etc.
    Viitoarea Catedrală Patriarhală sau Catedrala Mântuirii (eliberării) Neamului va fi un obiectiv arhitectural şi turistic important pentru Bucureşti, singura capitală europeană care nu are încă o Catedrală reprezentativă pentru credinţa majorității locuitorilor săi (două milioane de creștini ortodocși). După cum sume importante de bani au fost alocate de la bugetele de stat centrale și locale pentru Biblioteca Naţională, Teatrul Național şi Arena Națională, obiective reprezentative din București, deși nu toți cetăţenii merg la bibliotecă, teatru sau stadion, tot astfel este justificat şi sprijinul financiar de la Stat pentru Catedrala Mântuirii Neamului…
    Atitudinea ostilă a domnului Remus Cernea faţă de noua Catedrală s a manifestat şi în anul 2007, când Asociația Solidaritate pentru libertate de conștiință, condusă pe atunci de dânsul, a pierdut definitiv și irevocabil în fața instanțelor judecătoreşti o acțiune în contradictoriu cu Patriarhia Română.
    Ca şi atunci, şi în prezent citatele trunchiate din legislație au devenit o regulă în slaba argumentare a domniei sale.
    De exemplu, domnul deputat Remus Cernea ignoră cu bună ştiinţă mențiunea explicită din Legea cultelor nr. 489/2006, potrivit căreia Cultele religioase recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului pentru cheltuielile privind… con¬strucții noi (art. 10 alin 6).
    În schimb, acesta încearcă să deducă din neutralitatea statului (inclusiv față de ideologiile atee) o interdicție a autorităţilor de a acorda sprijin cultelor recunoscute, potrivit reglementărilor existente.
    În concluzie, recenta inițiativă legislativă provocatoare a domnului deputat Remus Cernea are ca scop legiferarea de către Parlamentul României a unei interdicţii de finanţare a viitoarei Catedrale Patriarhale, iniţiativă care intră în contradicție cu Constituția României (art. 30) şi Legea cultelor nr. 489/2006… (Biroul de presă al Patriarhiei Române).
    (Cf. Biroul de presă al Patriarhiei Române – http://ziarullumina.ro/o-constructie-avansata-trebuie-finalizata-107335.html – 25.11.2015;
    http://basilica.ro/o-construcie-avansatA-trebuie-finalizatA-110698.html – 25.11.2015).
    Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Biserica şi, de fapt, Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului, a patimii şi a morţii!…

    Dr. Stelian Gomboş

    https://steliangombos.wordpress.com/

  2. Câteva gânduri sincere, impresii mărturisitoare şi idei apologetice despre Catedrala Mântuirii Neamului Românesc…

    Scurtă introducere, expunere sau prolog

    Catedrala Mântuirii Neamului Românesc reprezintă sinteza ethosului creştin-ortodox al poporului român, zidirea ei implicând variate semnificaţii de la cele duhovniceşti – liturgice-teologice până la cele naţionale – arhitecturale – sociale.
    În acest sens zidirea ei se constituie într-un simbol al permanenţei sintezei dintre Biserică şi Neam, precum şi într-o afirmare dinamică a valorilor spirituale şi culturale ale poporului român.
    În imaginea ei se vor regăsi tradiţia şi modernitatea, universalul şi particularul, amprenta inconfundabilă a devenirii istoric-religioase şi culturale a poporului român şi amprenta năzuinţelor spirituale ale acestui popor pentru veacurile ce vor veni.
    Este nevoie de un asemenea efort spiritual şi material pentru a da viaţa sacră unui spaţiu care va folosi nemijlocit nu numai unui popor aflat în rugăciune, ci şi unui popor chemat să-şi afirme mereu identitatea, verticalitatea şi măiestria, precum şi fidelitatea faţă de năzuinţele înaintaşilor care doreau cu ardoare zidirea unui asemenea locaş.
    Comuniune a oamenilor cu Iisus Hristos şi întreolaltă, legătură între generaţii, punte între eclesial, cultural şi social, deschidere responsabilă spre istoria şi spiritualitatea poporului, afirmare a identităţii şi a permanenţei creştinismului ortodox pe aceste meleaguri, simbol al unităţii spirituale a poporului român, spaţiu viu al afirmării valorilor Evangheliei lui Iisus Hristos într-o lume secularizată şi globalizată,
    Catedrala Mântuirii Neamului Românesc rămâne un ideal care trebuie asumat continuu de către fiecare creştin.
    De ce? Pentru că are menirea cuprinzătoare de a ne aduce aminte, mereu şi mereu, într-o lume care renunţă cu atâta uşurinţă la propriile-i rădăcini transcendente, cine suntem.
    Numai în măsura în care vom conştientiza necesitatea acestei mişcări lăuntrice de asumare dinamică a identităţii noastre vom reuşi să descoperim sensul ultim al acestei zidiri impresionante pe pământ românesc care nu este altul decât cel legat de aspiraţia spre propăşire şi mărturisire a credinţei neamului.
    Ori neamul – chiar într-o lume globalizată – ca de altfel fiecare persoană – chiar într-o lume hiper – individualizată – este chemată să conştientizeze că nu-şi poate afla sensul profund şi ultim al existenţei în afara lui Iisus Hristos.
    Catedrala ne arată că menirea ultimă a lumii este dincolo de lume, ea ne indică că locul omului este Biserica şi Iisus Hristos este locul omului: în acest adevăr stă „pragul speranţei” pentru noi…
    Credinţa ca manifestare a persoanei în comuniune se poate întrupa într-o viziune teologică asupra orânduirii spaţiului sacru care teologhiseşte şi exprimă această credinţă într-o intimă corespondenţă cu Evanghelia, dogma şi experienţa Bisericii. Arhitectonica Catedralei ne introduce în experienţa eclesială a credinţei care converge în multiplele ei manifestări spre dimensiunea sacramentală, care, în Euharistie oferă omului unirea maximă cu Iisus Hristos şi totodată pregustarea plină de har şi de adevăr a Împărăţiei ca neînserată zi a opta.
    Configuraţia ansamblului arhitectural pune această dimensiune sacramental – liturgică în centru prin simbolistica Potirului, după cum în interiorul acestui centru se ridică maiestuos Catedrala a cărei simbolistică gravitează în jurul Pantocratorului Iisus Hristos şi a Treimii care cuprinde întreg universul creat, începutul, mijlocul şi sfârşitul creaţiei.
    Statornicia Tradiţiei Bisericii se împleteşte constructiv cu dinamica acesteia într-o aspiraţie spre a cuprinde universalul şi particularul într-o sinteză a coborârii iubitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu la om şi o urcare iubitoare şi mântuitoare a omului la Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Desigur nu lipseşte din ansamblul arhitectural nici dimensiunea eshatologică a creaţiei reprezentată de cele opt turle ca simbol al zilei a opta.
    În interiorul Catedralei ca spaţiu sacru, oamenii nu numai vor privi estetica plină de semnificaţii teologice, duhovniceşti şi culturale, ci se vor ruga, se vor angaja într-un itinerar spre sfinţenie, pregustând taina zilei a opta în Tainele Bisericii şi făcând experienţa acestei Taine ca şi sens profund şi esenţial al existenţei personal-comunitare descoperite deplin în Iisus Hristos.
    Asumarea unui asemenea proiect deşi se realizează în istorie, depăşeşte pentru fiecare creştin, imediatul cotidian, asemuindu-se cu itinerarul „darului” transformat după cuvintele lui Iisus Hristos în „comoara din ceruri”.
    De aceea, darul fiecăruia pentru aici, în vederea unei asemenea construcţii, va fi „un dar pentru eternitate”.
    Pentru împlinirea acestui deziderat spiritual care se întinde ca un arc peste generaţii este nevoie să-i acordăm acestuia un loc în sufletului nostru, loc care va deveni treptat semn al Împărăţiei şi al vieţii veşnice, legându-ne totodată de aspiraţiile înaintaşilor ca la rândul nostru să lăsăm o moştenire cu valoare de simbol naţional şi universal urmaşilor.
    Totodată, pentru împlinirea acestui deziderat spiritual, care deşi se săvârşeşte pe pământ, are rânduiala cetelor îngereşti, pentru ca oamenii împreună cu îngerii, creaţia întreagă să doxologească Creatorului ei, este nevoie de o credinţă vie şi dinamică şi de o iubire neîndoielnică faţă de Biserică şi Neam.
    Biserica este un dar, de aceea să fim fericiţi că suntem chemaţi să fim Biserica lui Dumnezeu, să avem bucuria că aparţinem Bisericii Lui. Ea este un dar frumos, în interiorul căreia noi trăim deodată, cu Iisus Hristos, frumuseţea negrăită a tainei istoriei neamului nostru şi a veşniciei lui.
    Prin urmare, să fim recunoscători pentru darul Domnului, pentru că „împreună cu Hristos” noi exprimăm experienţa de a fi cu toţi uniţi în numele Lui, experienţa de a fi Biserică, manifestată de poporul lui Dumnezeu în jurul Sfintei Treimi…

    Câteva opinii propovăduitoare şi păreri apologetice

    Despre smerenie, fără a judeca

    Poate că cei ce ne cântă și recită „despre smerenie” nu sunt ușă de biserică din lemn. Dar mă tem să-i judec. Nu de ei, ci de El. De Cel care a „dezarmat” o ceată de judecători și călăi pregătiți să execute o păcătoasă prin câteva cuvinte scrise pe nisip și un îndemn simplu: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”. Despre mine, El ar avea de scris nu cuvinte, ci tomuri. Așadar, nu judec, ca să nu fiu judecat.
    Mă opresc doar la titlul clipului devenit viral în aceste ultime zile. Că tot vorbim despre social media, dacă veți căuta pe internet cuvintele „despre smerenie”, primele două-trei pagini ale motorului de căutare vă vor trimite la articole conexe acestui „experiment”. Păreri pro și contra. Prea departe de subiect. Adevărata smerenie rămâne în scrierile sfinte. Și de această dată, cartea bate netul. Există, în presă, regula de a prezenta adevărul „din trei surse”. Ei bine, acesta este un principiu bisericesc. Revelat. Biblic. Scripturistic Îl regăsim în Vechiul Testament, la Deuteronom 19, 15.
    De aceea, voi căuta cuvânt despre smerenie la trei martori de netăgăduit.
    Sfântul Ioan Scărarul descrie smerenia raportându-se la singurul Care poate vorbi despre această virtute la persoana I, Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Ne-am adunat și am cercetat împreună și am ispitit înțelesul cinstitei numiri. Și unul a zis că ea înseamnă uitarea deplină a isprăvilor proprii; altul, a se socoti pe sine cel mai de pe urmă și mai păcătos dintre toți; altul, cunoștința ce o are mintea despre neputința și slăbiciunea ei; altul, a lua înaintea aproapelui în cazuri de supărări și a dezlega cel dintâi mânia; altul, cunoașterea harului și milei lui Dumnezeu; altul, iarăși, simțirea sufletului zdrobit și tăgăduirea voii proprii. Iar eu ascultând toate acestea, ispitindu-le prin chibzuință și trezvie, n-am putut să aflu simțirea fericită a aceleia prin auzire.
    De aceea ca unul ce sunt cel mai de pe urmă, adunând ca un câine din fărâmiturile ce au căzut de la masa acelor cunoscători și fericiți părinți, încercând să o lămuresc, am zis: Smerita cugetare este un har fără nume al sufletului, având un nume numai pentru cei ce au primit cercarea (experiența) ei. Ea este o bogăție negrăită; este numirea lui Dumnezeu și darul Lui. Căci zice: «Învățați de la Mine»; deci nu de la înger, nici de la om și nici de pe hârtie, ci «de la Mine» (Mt. 11, 29), adică din sălășluirea, din luminarea și din lucrarea Mea în voi; «că sunt blând și smerit cu inima» și cu gândul și cu cugetul; «și veți afla odihnă», din partea războaielor, și ușurarea de gânduri «sufletelor voastre».”
    Cântând troparul Sfântului Ioan Gură de Aur, îl lăudăm ca pe cel ce „înălțimea gândului smerit nouă ne-a arătat”. Cuvântul său la Duminica vameșului și a fariseului ne rămâne îndemn de a căuta smerenia și a primi batjocura acestei lumi: „Iar tu, creștine, te vei teme ca nu cumva să te înjosești prin smerenie? Atunci vei fi tu mai mare și mai înalt decât alții, mai strălucit și mai mărit, când te vei înjosi pe tine însuți, când nu vei umbla după rangul cel dintâi, când vei răbda de bună voie umilința, jertfirea de sine și primejdia, când tu te vei sârgui a fi sluga tuturor, gata a face și a suferi toate pentru aceasta.
    Să cumpănim acestea, iubiților, și cu toată râvna să ne sârguim la smerenie. De am fi tratați de alții cu semeție, de am fi batjocoriți, luați în râs și disprețuiți, să le suferim toate cu răbdare! Căci nimic nu ne poate așa înălța, nici face așa de cinstiți și mari, ca fapta bună a smereniei”.
    Cel de-al treilea dascăl al smereniei pe care l-am ales drept călăuză este părintele Cleopa (†2 decembrie 1998) de la Sihăstria, un cuvios contemporan de la a cărui naștere s-au împlinit în 10 aprilie 104 ani: „Sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuțile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate și fără ea, toate sunt nimic. Cel ce are smerenie în inima sa, chiar de-ar avea toate faptele bune, pururea se socoate pe sine sărac și că, înaintea lui Dumnezeu, nu a făcut nimic bun”.
    Aceste trei mărturii sunt fără putință de tăgadă datorită vieții celor ce le-au scris: cum vorbeau, așa trăiau. Și viceversa. Trăiau în smerenie și vorbeau smerit despre ea.
    Și totuși, cum să treci, chiar și în vis, prin Centrul Vechi și să nu-L regăsești măcar în liniștea Stavropoleosului? Răspunsul îl aflăm la Pascal: De nu M-ai fi găsit…
    (Cf. Alexandru Briciu – http://ziarullumina.ro/despre-smerenie-fara-a-judeca-111206.html – 13.04.2016/11.05.2016).

    Dumnezeu iubeşte Şi lemnul, nu doar lemnul!

    Oamenii trebuie să înţeleagă că, de fapt, catedralele nu sunt un moft al cuiva, ci ele sunt o necesitate! Nu întâmplător 95% din ţările civilizate ale Europei au asemenea edificii; ele fiind un prim semn al demnităţii acelor naţiuni. Nu suntem noi primii care ne dorim o Catedrală a mântuirii neamului.
    Două lucruri mi-au atras atenţia în ultimele săptămâni: 1. emisiunea de divertisment realizată de Carmen Avram, în care distinsa doamnă făcuse rost de câţiva infractori spirituali – preoţi caterisiţi pentru abateri grave de la morala creştină (a se vedea lucrarea Mitropolia caterisiţilor de la Secuieni) – autointitulaţi episcopi şi mitropoliţi în aşa-numita biserică paralelă, prezentându-i opiniei publice ca pe nişte modele demne de urmat şi, 2. Cântecelul liderului trupei „Taxi”, intitulat Despre smerenie, care – sub masca smereniei – dezvăluie ostilitatea autorului faţă de construirea Catedralei Mântuirii Neamului – unul dintre cele mai importante edificii iniţiate după anul 1990.
    Despre „Mitropolia caterisiţilor de la Secuieni” am vorbit în alte circumstanţe şi de aceea, pentru moment, îl consider a fi un subiect închis; cu recomandarea pentru cei de bună-credinţă de a nu se lăsa înşelaţi, în vreun fel, de acei falşi slujitori.
    Cât despre cel de-al doilea subiect, trupa „Taxi”, într-un cântecel intitulat Despre smerenie – asumat de 33 de personalităţi şi vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură – face o pledoarie pentru bisericuţele din lemn, apostrofând bisericile generoase ca mărime, respectiv, Catedrala Mântuirii Neamului.
    Din păcate, smerenia exprimată în cântecelul amintit este una de natură carantanică, ce nu are nimic de-a face cu smerenia hristică. Probabil că, dacă autorii ar fi cântat suferinţa unor bisericuţe de lemn, care figurează pe lista monumentelor istorice, dar care sunt lăsate în paragină, le-am fi putut înţelege neliniştile smereniei. Şi apoi, astăzi, lemnul este apanajul Firmei Schweighofer, care, cu bună-ştiinţă, a decimat în ultimele decenii pădurile ţării.
    Din păcate, smerenia bisericuţelor din lemn a devenit pentru artişti doar un pretext de mustrare arogantă adresată Catedralei Mântuirii Neamului, – prinosul Ortodoxiei româneşti – care, din motive neînţelese de masa credincioşilor noştri, le-a provocat coşmaruri şi insomnii, vise şi vedenii; deşi se pare că treziţi de presiunea oamenilor de bun-simţ, vor acum să dreagă busuiocul, – vorba românului.
    În general, după cum se ştie, lucrările serioase se fac cu multe încercări şi ispite; aşa se întâmplă ori de câte ori se intenţionează să i se ofere câte un dar lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi filocalici spun că – atunci când se construieşte câte o biserică – toţi dracii din infern se răscolesc; după cum vedem, realitatea nu contrazice afirmaţia Sfinţilor Părinţi.
    Tocmai acum, în preajma Sfintelor Paşti, când încep şi lucrările de primăvară, semănătorul de zizanie şi-a scos oamenii la treabă. Vrea cu tot dinadinsul să semene „smerenie” peste Catedrala Mântuirii Neamului.
    Ca unul care am coordonat construirea a peste 350 de biserici în Arhiepiscopia Iaşilor – toate, deopotrivă, construite la cererea credincioşilor, din anul 1991 şi până în prezent, din încredinţarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, care a iniţiat proiectul „Nici un sat fără biserică” – vreau să vă spun că, în majoritatea cazurilor, acolo unde s-a construit câte un astfel de edificiu, preotul a fost apostrofat, înjurat, reclamat, acuzat; însă – ce este mai dureros – nu de cei care ar fi fost îndreptăţiţi să o facă, în cazul în care preotul ar fi greşit, ci de către cei care – de la primirea certificatului de Botez – nu au mai avut nimic în comun cu Biserica.
    Acesta este, de fapt, războiul făţiş declanşat de Cel rău, care lucrează – din nefericire, iată – şi prin unii oameni potrivnici realizării unor deziderate nobile.
    Însă nu tot aşa se întâmplă atunci când se construieşte câte un loc nociv trupului şi sufletului; sau atunci când se legiferează câte o lege prin care se ridică la rang de virtute păcatele strigătoare la cer. Se pare că, atunci, diavolii – fiind stăpâni pe situaţie – jubilează nestingheriţi.
    Mă întreb: Au fost oare sinceri şi bine intenţionaţi cei care s-au lăsat antrenaţi în cântecelul Despre smerenie? Pe cât de vocali sunt împotriva Catedralei, prinosului adus de Ortodoxia românească Dumnezeului părinţilor noştri, pe atât de muţi au fost împotriva celui care – nomina odiosa – de la tribuna Parlamentului României – a cerut legalizarea prostituţiei şi a păcatelor contra firii?!
    Consider a fi o întrebare de bun simţ, care – sper – să nu-i deranjeze pe cei vizaţi, ci doar să-i trezească!
    Faptul că trupa „Taxi” – secundată de cele 32 (67) de personalităţi şi vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură, pentru care, de altfel, Biserica se roagă la fiecare „Sfântă Liturghie” – ne recomandă smerenia, nu este un lucru rău; deşi, nu cred că ei ar fi cei mai îndreptăţiţi să o facă. Mai ales că printre ei sunt şi persoane străine învăţăturii şi credinţei noastre.
    Pe unii din grupul celor 32 (67) – ortodocşi practicanţi care ar vrea să se roage într-o bisericuţă construită din lemn, fie ea şi „pe cheiul Dâmboviţei” – nu-i opreşte nimeni să o facă. Sunt sute de astfel de bisericuţe din lemn în întreaga ţară.
    Pe alţii din acelaşi grup, care sunt de alte confesiuni, îi rugăm să se roage în bisericile şi casele lor de adunare – că doar de asta le-au construit, ce e drept, nu din lemn.
    Probabil că au o altă înţelegere cu Dumnezeu despre care noi nu avem cunoştinţă. Totul este posibil!
    Ce ar fi însemnat ca poporul ales să-L fi adorat la nesfârşit pe Dumnezeu pe câmpurile Sichemului, Betelului, Beer – Şebei, Ghilgalului sau la Mamvri, Şilo, Miţpa, Ofra, Dan şi Ierusalim ori în acele locuri unde El, Dumnezeu, li Se revela? Faptul că Beţaleel şi Oholiab au construit – după planul dat de Dumnezeu lui Moise – Cortul mărturiei, cort care a însoţit poporul ales până la intrarea acestuia în Canaanul făgăduinţei, înseamnă că, nici lui Dumnezeu nu I-a plăcut să-Şi vadă credincioşii fideli expuşi intemperiilor.
    Dar, asta nu înseamnă că Dumnezeu nu li S-ar mai fi revelat în acele locuri pe care ei – deja – construiseră jertfelnice din piatră.
    Iată că, lucrurile nu au stagnat, ci au evoluat, deoarece – după intrarea lui Israel în Canaan – s-au ridicat diferite altare – un fel de temple în miniatură – născute în jurul profeţilor. Iar mai târziu a fost ridicat – din zid, nu din lemn – Templul lui Solomon, după un plan inspirat de Dumnezeu. Acest templu va fi dărâmat mai târziu din temelii de Nabucodonosor (587 î.d.Hr.), dar refăcut – abia după şaptezeci de ani (516 î.d.Hr) – de Zorobabel, la îndemnul profeţilor Agheu şi Zaharia, tot din piatră.
    Însă, este lesne de înţeles că nu se putea merge la nesfârşit cu manifestarea adorării lui Dumnezeu pe câmpuri sau prin corturi; trebuia să se facă şi în acest sens nişte paşi în funcţie de cerinţele şi de numărul credincioşilor. Exact ca într-o familie: Atunci când numărul persoanelor sporeşte, familia trebuie să le creeze tuturor acestora un confort minim.
    Tot aşa şi cu bisericile noastre: Când ele devin neîncăpătoare numărul sau dimensiunea lor trebuie mărite, astfel ca închinătorii să se poată ruga lui Dumnezeu în tihnă; bineînţeles, în interiorul acestora, nu în exteriorul lor. Ştiut este faptul că cei care au rămas în afara corabiei lui Noe au murit din punct de vedere fizic dar şi spiritual.
    Desigur, bisericuţele din lemn, chiar dacă sunt expuse la incendii, şi-au avut şi îşi au frumuseţea, rolul şi rostul lor; nu contestă nimeni acest adevăr, deşi înaintea acestora au fost alese ca locuri de rugăciune peşterile rupestre şi chiar bisericuţele din paiantă. Însă atunci când realitatea pastoral-misionară din teren îţi cere altceva, tu – preot, episcop, arhiepiscop, mitropolit sau patriarh – trebuie să te conformezi cerinţelor!
    De asemenea, ştiut este faptul că toate mănăstirile noastre au fost construite de ctitorii lor – preoţi, monahi, boieri sau domnitori, pe locul sau în preajma unor bisericuţe din lemn. Aşa se face că pe locul unor astfel de bisericuţe au fost construite adevărate opere de arhitectură şi artă cu rezonanţă în timp, în istorie şi în veşnicie.
    Cunoscutele biserici ale mănăstirilor Putna, Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Dragomirna, Cozia, Curtea de Argeş, Hurez şi multe altele, sunt doar câteva exemple în acest sens.
    Probabil că dacă ierarhii şi sfinţii noştri voievozi din acea vreme ar fi constatat că situaţia impunea să le fi făcut de mărimea unor catedrale, le-ar fi făcut de dimensiunile acestora; deşi – pentru vremurile acelea – aceste biserici au fost considerate a fi adevărate catedrale.
    Dar, oare, când s-au construit aceste mănăstiri, vor fi fost şi pe atunci contestatari, având în vedere că ţara trecea prin fel de fel de încercări?! Posibil să fi fost, că doar nu trebuie să credem că a fost vreo vreme în care Cel rău şi viclean ar fi şomat.
    Numai că acei ctitori de atunci – ca şi cei de astăzi – n-au cedat presiunilor, ci au pus interesele Bisericii şi ale Ţării mai presus de dorinţele unora. Şi bine au făcut pentru că, graţie şi acestor mănăstiri am fost şi suntem cunoscuţi în întreaga lume.
    Vă spun ca cel care am fost timp de un deceniu muzeograf la Mănăstirea Putna şi care am vorbit zecilor de mii de pelerini din ţară şi străinătate despre aceste nestemate ale ţării noastre.
    Oamenii trebuie să înţeleagă că, de fapt, catedralele nu sunt un moft al cuiva, ci ele sunt o necesitate! Nu întâmplător 95% din ţările civilizate ale Europei au asemenea edificii; ele fiind un prim semn al demnităţii acelor naţiuni. Nu suntem noi primii care ne dorim o Catedrală a mântuirii neamului.
    Neamurile şi capitalele din jurul nostru au toate astfel de semne ale demnităţii: Serbia şi-a construit Catedrala Sfântul Sava din Belgrad pe când ţara era decimată de război. Bravo lor! Ungurii au la Budapesta Domul Sfântului Stefan; bulgarii te întâmpină cu Catedrala Sfântul Alexandru Nevski din Sofia; cehii cu Catedrala Sfântul Vitus din Praga; ruşii cu reconstruita Catedrală Hristos Mântuitorul din Moscova. Noi, românii, în numele cui şi pentru care motiv suntem îndemnaţi la demobilizare şi absenţă?
    În faţa lui Dumnezeu fiecare neam se prezintă cu slava lui. Catedrala Mântuirii Neamului va sta pe braţele poporului român dreptcredincios aşa cum stau în tablourile votive machetele bisericilor pe braţele voievozilor ctitori.
    Putem lipsi Europa – se întreba un mare gânditor – de asemenea edificii simbol? Nicidecum! Un astfel de edificiu, cred eu, ar trebui, după finalizare, să fie trecut pe o nouă listă cu minunile lumii întâmplate după anul 1990, după modelul Antichităţii.
    Din păcate, din şapte minuni ale lumii vechi: Statuia lui Zeus din Olimp, Piramida de la Gizeh, Mausoleul de la Halicarnas, Grădinile Suspendate din Babilon, Colosul din Rodos, Farul din Alexandria şi Templul zeiţei Artemis din Efes, cărora li s-a adăugat, pe la anul 225 î.Hr. şi a opta minune, Zidurile Babilonului, doar piramidele au mai rezistat dintelui vremii, de restul s-a ales praful. Ne bucură totuşi numele şi imaginile lor păstrate în cărţile de arhitectură.
    Dumnezeu ne-a preferat pe noi, cei de astăzi, pentru a fi susţinătorii construirii unui asemenea edificiu spiritual; această alegere a lui Dumnezeu ar trebui să ne onoreze! Nicidecum nu ar trebui să ne învrăjbească şi să ne creeze insomnii precum celor din videoclipul amintit. Fiţi încredinţaţi că de când au început lucrările la Catedrala Mântuirii Neamului nu a sărăcit nimeni! Că este prea mare? Catedrala Mântuirii Neamului este mult prea mică – din punctul de vedere al suprafeţei – în comparaţie cu sutele de metri pătraţi ai bisericilor care au fost dărâmate sau afectate – prin translare – în timpul regimului de tristă amintire. Ca şi gazdă – indiferent de rangul eclezial pe care îl are – preot, episcop, arhiepiscop, mitropolit sau patriarh – oricare dintre ei are obligaţia morală să le ofere credincioşilor tihnă în rugăciune. Tihnă! Doar numai cei care merg la biserică ştiu ce înseamnă să te rogi în tihnă; ceilalţi – care merg doar să ia lumină în noaptea de Sfintele Paşti – nu fac altceva decât să-şi dea cu presupusul.
    Într-o catedrală – indiferent de dimensiunile ei – te poţi simţi tot atât de bine ca şi într-o bisericuţă de 100 mp., adusă în discuţia videoclipului. Depinde de starea ta sufletească. Mărimea unei catedrale trebuie gândită şi în perspectiva, că, un asemenea edificiu nu se construieşte în fiecare an.
    Nu construirea acestui edificiu stă în calea prosperităţii ţării, ci modul defectuos în care se administrează şi se chiverniseşte ţara şi averea ei. Nu trebuie de uitat faptul că, statul a beneficiat de pe urma Bisericii – dincolo de proprietăţile Bisericii luate cu japca – de şcoli, spitale, grădiniţe, azile, orfelinate, case sociale etc.; pe când, Biserica – astăzi – stă la mila şi îndurările celor care diriguiesc destul de stângaci destinele ţării. Şi pentru ca să vă lămuriţi că afirmaţiile reflectă realitatea – că prea mult caz se face pe seama unor sume infime primite de la stat de către Biserică – am să vă aduc în atenţie o situaţie concludentă: În anul 2015, Biserica a primit de la stat 0, 04 miliarde pentru construirea de biserici şi 0, 28 miliarde pentru salariile clerului. În acelaşi an, pentru sănătate s-au alocat 30 miliarde; pentru Ministerul Sănătăţii 7 miliarde, iar pentru CNAS 23, 19 miliarde. Nu-i aşa că este o împărţeală rezonabilă?!
    Aşadar, nu construirea catedralei a păgubit sau sărăcit ţara, ci alţii sunt cei care lucrează în acest sens.
    Dar să revenim! Cântarea liderului formaţiei „Taxi” Despre smerenie – asumată de cele 32 (67) de personalităţi şi vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură – este o cântare tendenţioasă, care – sub masca smereniei – sabotează construirea Catedralei Mântuirii Neamului; altfel, nu-mi pot explica expunerea amănunţită a spaţiilor acesteia în care – cum spune compozitorul partiturii – „nu L-ar fi găsit pe Dumnezeu”.
    Bag seamă că, în noaptea respectivă, autorului i-a trebuit ceva timp ca să hălăduiască prin toate spaţiile noii catedrale, fie chiar şi în vis. Până când şi suprafaţa de teren alocată construirii acestui edificiu, n-a ezitat să o aducă în atenţia opiniei publice însă, din păcate, nu şi miile de hectare confiscate Bisericii de Statul Român.
    Probabil că s-ar fi trezit din reverie, sau poate că acest amănunt, i-ar fi făcut rima textului imposibilă. Rima bată-o vina! Oricum, înclin să cred că „nu L-a găsit pe Dumnezeu” pentru că a fost rău intenţionat.
    Ilustra operă a liderului trupei „Taxi” – asumată de cele 32 (67) de personalităţi şi vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură, ce e drept, încă nepremiată de vreun for academic! – se încheie cu un citat din Scrisorile Sfântului Apostol Petru. Citatul este străin de contextul cântecului, dar, subliminal, mesajul de încheiere este împotriva preoţilor: „Pe preoţii cei dintre voi” îi rog: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu … nu pentru câştig urât, ci din dragoste; … şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie” (Petru 5, 1-5).
    Este un citat care nu are nevoie de comentarii, ci doar de o precizare în legătură cu „câştigul urât”. Ca unul care cunosc realitatea din teren, vă asigur că un preot nu câştigă într-un an cât câştigă un cântăreţ sau o formaţie, indiferent de ce nume poartă, la o petrecere sau la un spectacol. Aşa că despre „câştigul urât” să-i lăsăm să vorbească pe cei care chiar trăiesc onest şi cinstit.
    Să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care iubeşte şi piatra nu numai lemnul, că doar amândouă sunt opera Lui, că ţara noastră nu a avut mulţi astfel de visători, că ar fi rămas milioanele de credincioşi fără de biserici.
    Aş încheia cu un sfat de bun simţ: în viaţă dacă nu poţi susţine o lucrare sfântă, nici nu te opune acesteia, ca nu cumva să atragi mânia lui Dumnezeu asupra ta!…
    (Cf. Calinic Botoşăneanul – http://www.doxologia.ro/cuvantul-ierarhului/dumnezeu-iubeste-lemnul-nu-doar-lemnul – 15.04.2016/11.05.2016).

    Interviu – Hei, TAXI, du-mă la catedrală!

    Scriitorul, jurnalistul, publicistul şi mărturisitorul creştin Cornel Constantin Ciomâzgă, autorul a două dintre cele mai apreciate romane ale ultimilor douăzeci de ani, „Lucrarea” şi „Se Întorc Morţii Acasă”, unul dintre cei mai importanţi publicişti ai anilor ’90, întemeietor şi director al unor publicaţii şi al primelor posturi de radio private din România, profesor la Facultatea de Jurnalistică, Preşedinte de Onoare al Uniunii Jurnaliştilor Europeni – Filiala România, mentor al unor mari gazetari de astăzi, taxează cântecul – manifest al trupei Taxi şi explică, exclusiv pentru Jurnalul Naţional, de ce.

    – Domnule profesor, de ce aţi simţit nevoia să reacţionaţi la… un cântec-manifest?
    – Intuiesc de ce aţi ezitat puţin înainte de a zice „cântec-manifest”, eu însă, pentru discuţia noastră, am să accept totuşi ambii termeni, chiar dacă, gândindu-mă la Freddy Mercury, de exemplu, nu la vreun psalt ortodox de renume, la Chris Normann, la Aurelian Andreescu sau la încă alţi mii de cântăreţi pe care i-am putea numi cu multe dintre cântecele lor manifest, probabil că termenii noştri ar deveni palizi şi foarte discutabili. Amândoi. Dar dreptul la exprimare e liber aşa că, repet, accept termenii şi putem continua dialogul.

    – Deci, când şi cum a apărut reacţia?
    – Reacţia mea a apărut târziu. Cineva mi-a zis aşa… în treacăt despre un scandal pe net cu un cântec despre Catedrală. Iar Catedrala?!?
    Sunt convins că niciunul dintre cei care sunt prezenţi în videoclipul acela, pe unii cunoscându-i, persoane absolut onorabile, nici unul, zic, nu s-a gândit că de fapt nu atât despre Catedrală este vorba acolo cât despre alte lucruri, mai subtile, mai sensibile şi mai serioase.
    Mai întâi cum se face oare că tocmai în Postul cel Mare al Învierii Domnului s-au găsit unii să lanseze acel videoclip? Ştiu, ştiu, întâmplător!
    Apoi laitmotivul rostit de către toţi cei care dau greutatea demersului, zicând că: Dumnezeu preferă lemnul, lemnul şi spaţiile mici, conţine fie o inconştientă dar gravă ironie la adresa Mântuitorului Iisus Hristos şi a creştinilor implicit, fie una elaborată şi cu atât mai gravă, precum am scris: … Aşa cum mi se pare mie, cântecul ăsta-i blasfemie! Căci Dumnezeu n-a iubit lemnul care ne este astăzi Semnul, Reazimul nostru şi Îndemnul. Ci alţii L-au bătut în cuie, nu El a vrut ca să se suie, spre-a-L face alţii, vai, statuie. Cât despre „spaţiile mici”… n-aţi nimerit-o nici aici. Fiind un Domn omniprezent, nu-i fixaţi voi un ambient!
    „Duhul suflă precum voieşte!”
    Îm? Cum să gândeşti şi să rosteşti, înainte de cel mai mare praznic al creştinătăţii, că Dumnezeu preferă LEMNUL? O fi acesta sau n-o fi cântec, dar mie mi se pare că-i cu cântec.
    Altminteri cum să înţeleg că nişte artişti, creatori, oameni sensibili şi atenţi la subtextualităţi, la conotaţii şi la mesaje subtile, se folosesc imagistic de pretextul unei bisericuţe de lemn în replica marii catedrale, dar laitmotivul cântării, accentul carevasăzică, nu mai este bisericuţa modestă, ci preferinţa Lui Dumnezeu pentru lemn. Hm! „Suntem artişti sau nu mai suntem”? Ca să parafrazăm o replică „celebră”

    – Ce-i place până la urmă lui Dumnezeu?
    – Ei, asta-i! Cum ce-i place Lui Dumnezeu!? Cine ar putea alcătui o listă cu ce-i place lui Dumnezeu şi ce nu? Ceea ce ştim sigur este că iubeşte omul cum nu iubeşte nimic altceva. OMUL, zic, de care mie îmi este dor. Cred că I-ar mai plăcea să ne vadă că trăim în comuniune.
    Pentru că altfel, dacă şi la El o fi existând suferinţă, atunci cred că suferă grozav pentru neiubirile noastre. Pentru tot veninul acesta care a inundat mapamondul. Pentru toate imprudenţele noastre. Pentru toate separaţiunile acestea pe care nu mai contenim să le tot facem. Noi şi voi! Mereu şi mereu trebuie să existe un „noi” şi un „voi”. O prăsilă de câini! Între copii şi părinţi, între copii şi copii, între părinţi şi părinţi, între vecini şi vecini, între colegi, între sate şi între state. Noi şi voi! Cea mai mare şi mai dureroasă criză a umanităţii este criza de om!

    – Dacă aţi fi fost în locul Patriarhului, aţi fi continuat să ridicaţi catedrala?
    – Dar ce bine că n-am fost şi nu sunt! Altfel probabil că oricine în locul lui ar fi trebuit să continue. Sunt proiecte şi proiecte. De fapt, până la urmă ce este rău în faptul că Biserica Ortodoxă, ca Biserică Naţională, va avea o catedrală mare, monumentală, spectaculoasă? Cum i-ar fi stat lângă Palatul Parlamentului unei bisericuţe pipernicite, amărâte şi… din lemn? Probabil că unii ar fi exultat privind imaginea asta caricaturală.
    Şi apoi, iată, cu bani mulţi şi în totalitate de la contribuabili s-a facut o Arenă Naţională, şi bine că s-a făcut. S-a construit o clădire nouă pentru iubitorii de operetă, şi bine că s-a construit. S-a reconstruit, tot cu bani mulţi şi tot de la contribuabili, Teatrul Naţional, şi ce bine arată. Dar s-au aruncat pe apa sâmbetei o grămadă de bani cu nişte închipuite autostrăzi ori cu alte bazaconii şi furăciuni şi nu am văzut atâta supărare şi înverşunare. N-a făcut nimeni cântecuţe manifest.
    Revin, dacă iubitorii de fotbal au dreptul la o arenă naţională, dacă iubitorii de teatru au dreptul să se bucure de un teatru naţional, dacă iubitorii de operetă au dreptul să se încânte într-un teatru naţional de operetă, credincioşii ortodocşi de ce nu au şi ei dreptul să se roage într-o catedrală? Pe care nici măcar n-au solicitat-o ei în chip imperios, dar care se construieşte în fond din bănuţul lor ajuns acolo de la ei pe două căi: odată prin fondul public, pe care ei îl alcătuiesc, şi încă odată prin bănuţul pe care îl donează sau îl dau la biserică sub diferite alte forme. Şi ce, este proprietatea lor? Este, precum Marele Voievod cel Sfânt zicea: a urmaşilor, urmaşilor lor!
    Mă întreb, retoric, desigur, cine sunt cei care se tot agită inflamaţi de existenţa acestei catedrale, şi s-ar cuveni să se întrebe şi ei cine îi tot agită şi îi inflamează.

    – Aţi fost de acord cu ridicarea Catedralei când aţi auzit prima dată de proiect?
    – Prin anul 1995 m-am regăsit pe nişte liste de susţinători privind construcţia catedralei. Am solicitat să fiu şters imediat pentru că nu-mi ceruse nimeni acordul. Într-o discuţie ulterioară cu Patriarhul Teoctist, m-a întrebat de ce am refuzat să fiu pe acele liste. Şi i-am răspuns pentru că nu mă consultase nimeni dacă sunt sau nu de acord, nici măcar pentru ca să figurez acolo, şi apoi pentru că nu agreez denumirea de Catedrala Mântuirii Neamului. Atenţie, nu construcţia, ci denumirea. Mi se părea şi atunci ca şi acum total improprie, infatuativă, ba chiar cu oarecari nuanţe eretice. Cred că asta a şi atras atâtea antipatii.
    O catedrală, oricât de frumoasă şi de impunătoare, nu mântuieşte pe nimeni, darămite un neam. Mântuirea este, după înţelegerea mea, o lucrare complexă a omului cu el însuşi şi cu Dumnezeu, nu ţine de ziduri, de clădiri sau de alte mofturi exterioare. Având în vedere, însă, că va avea unul dintre hramuri al Sfintei Înălţări, care este şi Ziua Eroilor (ce frumos!), de ce nu s-ar numi chiar aşa: Catedrala Înălţării? Mi s-ar părea mult mai soft şi mai duhovnicesc, şi nu cred că şi-ar împuţina nici importanţa, nici frumuseţea. Pentru că în plan arhitectonic va fi monumentală.
    O vor admira pizmaş şi tăcut chiar şi cei care astăzi cârtesc. Aşa e lumea! Reamintesc un fragment din replica aceea: …Problema voastră-i Catedrala, dar nu de ea ni-i goală ţara, ci de cei care s-o iubească, iar nu furând-o s-o hulească! Toţi criticii acestui proiect şi toţi neîmpăcaţii, dacă s-ar duce într-o excursie într-o ţară importantă pentru ei unde ar descoperi un astfel de monument, odată întorşi acasă parcă-i văd câte ar avea de povestit despre el şi câte poze ar aduce, iar acolo fiind nu cred că şi-ar propune, ha, să le amintească locuitorilor acelei ţări cum că… “Dumnezeu preferă lemnul, lemnul şi spaţiile mici”.

    – Când va fi gata, veţi merge s-o vedeţi?
    – Nu aştept cu sufletul la gură momentul inaugural al Catedralei, am, mulţămesc Domnului, destule alte lucruri importante de făcut, dar când va fi gata, dacă voi avea un prilej şi voi fi sănătos, nu mă voi sclifosi, ci voi merge negreşit să mă închin şi să mă bucur că, iată, cu greu, în vremuri aşa de neguroase, s-a făcut ceva important, mai cu seamă pentru cei care vor veni după noi. Că doar nu le-om lăsa numai păduri defrişate, industrii şi economii devalizate, anchete şi dosare DNA, conflicte de toate felurile şi peste toate un cântecel prin care să le spunem că “Dumnezeu preferă lemnul, lemnul şi spaţiile mici”.

    – Suntem în preajma Paştelui. Ce le spuneţi cu această ocazie semenilor dumneavoastră?
    – Ei, da. Îmi creaţi o prilejuire pentru care musai trebuie să vă mulţămesc.
    Acum, când ne-am apropiat într-adevăr de sfârşitul călătoriei noastre ascetice de patruzeci de zile, adică de sfârşitul Postului acesta Mare şi de mare folos, răzbate deja dinspre miezul nopţii Sfintei Învieri îndemnul acela cu adevărat minunat pe care ni-l face Sfântul Ioan Hrisostomul: … Intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru. Şi cei dintâi, şi cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că a fost omorât; s-a amărât, că s-a surpat; s-a amărât, că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut…”

    – Este grozav de frumos şi de încurajator! Nu-i aşa?
    – Într-adevăr. Şi frumos şi încurajator.
    Aşadar, acum când toţi ne pregătim să ne primenim în straie de bucurie, când Hristos ne cheamă: “Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34), prinşi ca Adam de braţul biruitor al Domnului să căutăm spre veşnicie şi să cântăm în marea şi mirabila noapte cântarea de biruinţă: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte Viaţă dăruindu-le!”
    PACE, TIHNĂ, DRAGOSTE ŞI BUCURIE le doresc tuturor şi fiecăruia în parte laolaltă cu cei dragi şi le spun încă de pe acum HRISTOS A ÎNVIAT! (Cf. Dana Grecu – în Ziarul „Jurnalul Naţional” – 27.04.2016/11.05.2016; http://cornelconstantinciomazga.ro/editorial/hei-taxi-du-ma-la-catedrala/ -14.04.2016/11.05.2016).

    În loc de încheiere sau epilog – Scrisoare deschisă

    Dumnezeu este în inima voastră, iar voi Îl căutați în lifturi

    Iubiți frați în Hristos, Dan, Cornel, Monica, Virgil, Andi, Dorina, Ștefan, Robin, Andi, Dani, Paula, Horia, Toni, Irina-Margareta, Dan, Teo, Oreste, Pavel, Ada, Călin, Mircea, Horia, Guess Who, Laura, Răzvan, Alexandru, Emilia, Grigore, Mircea, Alexandra, Oana, Andreea, Dan și Victor, şi ceilalţi, care v-aţi mai adăugat pe parcurs.
    De unde știți voi că Dumnezeu nu iubește spațiile mari?
    L-ați întrebat voi pe Dumnezeu?
    Este ca și cum ați spune că Dumnezeu iubește spitalele dar nu și catedralele.
    „Textierul” celor două strigăte este același.
    Vă rog reveniți-vă. Dumnezeu în mod sigur iubește Sfânta Sofia, Catedrala Sfântului Mormânt, Marea Lavră și multe altele mari și mici.
    Cred că, de fapt, ați vrut să loviți în Catedrala Mântuirii Neamului.
    M-aș bucura să vă văd peste un timp cântând (sau dictând, cum ați făcut acum): „Dumnezeu iubește și spațiile mari”.
    Vă îndemn să citiți Cartea Leviticului, cap. 26, și să vă înspăimântați când veț afla ce pățesc aceia care „disprețuiesc așezămintele” Domnului.
    Dumnezeu v-a dăruit talent, reputație și bani. Nu vreți să aibă și Dumnezeu o catedrală? Nu v-a luat din averea voastră și, probabil chiar dacă v-ar fi cerut, nu I-ați fi dat nimic.
    Conform textelor biblice, știți ce înseamnă „a-ți veni în fire”?
    A te uita înlăuntrul tău și a vedea cu claritate cine ești. Nu este chiar greu. Ca să reușești aceasta, îți trebuie o singură virtute: SMERENIE. Practicați-o și voi. O să simțiți cât de mult vă iubește Dumnezeu, Căruia vreți să-I răpiți Casa.
    Bănuiesc că – în practică – decurge cam așa: unul dintre voi este marele manipulator și ceilalți căldiceii păcăliți.
    Ce istorie tristă a acestor meleaguri! Când s-au dărâmat biserici, nu s-a opus nimeni. Acum, când se construiesc catedrale, frații noștri creștini cântă împotriva lor.

    Iubită Trupă,

    Nu mai derutați creștinii. Dumnezeu este peste tot.
    Așa zice Sfânta Scriptură în Psalmul 138: Minunată este știința Ta, mai presus de mine; este înaltă și n-o pot ajunge.
    Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer Tu acolo ești.
    De mă voi coborî în iad, de față ești.
    De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginile mării
    Și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta.
    Vă spun un secret: Dumnezeu este în inima voastră, iar voi Îl căutați în lifturi.
    După „cântecul smereniei” ne-ar prinde bine tuturor un cântec al pocăinței.
    Lumina Sfintei Sărbători a Învierii Domnului să vă aducă în inimă o bucurie mare cât Catedrala Mântuirii Neamului,
    Al Dumneavoastră în Hristos,
    Dr. Pavel Chirilă.
    (Cf. http://www.activenews.ro/stiri-social/Dr.-Pavel-Chirila-le-scrie-celor-de-la-Taxi-si-prietenilor-lor-Va-spun-un-secret-Dumnezeu-este-in-inima-voastra-iar-voi-Il-cautati-in-lifturi-132086 – 10.04.2016/11.05.2016).

    Material documentar realizat,
    întocmit şi elaborat de Stelian Gomboş

    https://steliangombos.wordpress.com/

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.