ÎN CASIMCA JILAVEI (2)

ÎN CASIMCA JILAVEI (2)

by -
0 384

Percheziţia

Chiar şi în „Corabia morţii”, unde totul era nou şi diavoleşte conceput, unde se intra în pielea goală, chiar şi acolo se făceau percheziţii…

La una din aceste percheziţii, locotenentul Ştefan m-a înjurat şi înjosit cu un adevărat pomelnic de sfinţi adevăraţi sau atunci inventaţi de el. Am încercat să-i explic în momentul în care ne scotea din celulă în mica curte din fată, împrejmuită cu gard de scândură, inutilitatea acestei investigaţii.

Treci mai departe! Pune bagajele jos ! Banditule, vorbeşti tare ca ceilalţi să-ţi recunoască vocea ?!

Dumneavoastră m-aţi provocat.

Las că-ţi arat eu ţie… Şi se repezi la mine.

Figura lui slută şi trupul lui uriaş mi-au creat un asemenea reflex de spaimă încât dintr-o săritură am ajuns cu mâinile în vârful gardului de scândură şi am început să strig din toate puterile: Ajutor, ajutor ! Ne omoară ca la Piteşti.

Fapta era deosebit de gravă. La trei metri distanţă erau celulele reduitului tixite de deţinuţi. Locotenentul Ştefan era pus în postură de trădător faţă de superiorii săi. Strigătele mele deconspirau întreaga mârşăvie.

Ca să o dreagă, locotenentul Ştefan deveni brusc blând ca un mieluşel. Pe un ton paşnic m-a rugat:

Vino jos că nu-ţi fac nimic. Hai, crede-mă că nu-ţi fac nimic.

Ne-a făcut o percheziţie sumară şi ne-a introdus în celulă fără să scoată o vorbă.

După ce uşa a fost încuiată, a deschis vizeta şi mi-a zis numai mie:

Las’ că-ţi arăt  eu ţie!

Răzbunarea

După două zile, locotenentul Ştefan deschise uşa şi-mi făcu semn să mă apropii de dânsul. Mi-a pus o pătură în cap şi astfel am ieşit din văgăuna „casimcii”.

Mă aşteptam să fiu dus jos în camera de tortura, pe care o cunoşteam. Nu. Am urcat nişte trepte înguste până am ajuns la un coridor strâmt. M-a oprit în faţa unei uşi pe care a deschis-o cu un scârţâit sinistru, ca semnul judecăţii de apoi.

Am ajuns într-o hrubă îngustă care se termina cu un întuneric beznă, în mână ofiţerul avea o lanternă pe care mi-o fixăîn ochi şi începu să mă lovească cu pumnul său greu.

Din prima lovitură m-a şi trântit la pământ.

Scoală banditule !

Nu m-am ridicat. M-am chircit. În palme mi-am cuprins capul Şi ghemuit mi-am apărat cu coatele organele vitale, ca să scap cu bine din această încercare. Strigam în gând la Dumnezeu să mă aibe în pază şi de data aceasta.

Sus banditule!

Nu m-am ridicat, ci şi mai tare m-am încordat în apărare. Văzând că nu vreau să mă scol a pus lanterna jos şi cu laba lui cea lungă m-a înşfăcat, iar cu cealaltă mi-a tras un pumn aruncându-mâ cât colo. Apoi cu cizmele lui grele începu să mă calce în picioare, lovindu-mă, ba cu şpiţul ba cu călcâiele, imitând strivirea unui cap de reptilă greţoasă, până ce a obosit.

Modul în care eram bătut mi-a adus aminte de Ţurcanu care proceda în acelaşi fel. Parcă ar fi fost antrenaţi la aceeaşi şcoală şi de aceiaşi dascăli cu coarne de ţap şi copite de cal.

Scoală-te!

Nu l-am ascultat. Atunci a închis uşor uşa şi i-am auzit paşii cum se depărtau.

M-am târât cum am putut, cu mare prudenţă, sprijinindu-mă prin întuneric de cei doi pereţi, până ce am simţit o slăbiciune în tot organismul. M-am lăsat încet jos pe ciment şi mi-am pierdut cunoştinţa.

După ce mi-am revenit, a trebuit să treacă un timp ca să-mi dau seama unde sunt şi cum am ajuns acolo.

Iarăşi a venit. A deschis uşa, a fixat lumina lanternei spre mine şi a zis:

N-ai murit, mă ?

Am tăcut. Era periculos să provoc această fiară.

Aici iţi putrezesc oasele.

Nu s-a îndurat să plece fără să mă lovească. Apoi m-a luat de guler, m-a târât până la uşa văgăunii şi cu pătura în cap m-a dus din nou în celulă,

Camarazii s-au mirat de cum îmi arăta trupul, plin de vânâtăi rotunde cu pielea pleznită pe alocuri şi răni sângerânde. Semănăm cu un leopard…

Un meniu cu  „cântec”

Pe data de 16 iulie 1960, in timp ce vlăguiţi de foame aşteptam mizerabilul surogat de cafea, am auzit un zgomot neobişnuit.

Ne-am dat seama că nu-i hârşâitul ciubărului cu terci sau surogat de cafea pe cimentul culoarului îngust. Am dedus că-i un cărucior care înaintează încet, oprindu-se în dreptul fiecărei celule. Încep presupunerile, emiteam fel de fel de ipoteze..,

În timp ce noi încă ne mai contraziceam, oblonul s-a deschis şi am rămas înmărmuriţi de ce vedeam în faţa ochilor:

Era cu adevărat un cărucior cu etaj, asemeni celor de la marile restaurante sau spitale. Felii de pâine albă, cuburi cu unt, dulceaţă şi ceai cu lămâie într-un ulcior nou smălţuit.

Daţi gamelele încoace.

Ne-a dat untul,  ne-a dat dulceaţa, apoi ne-a turnat ceaiul în gamele. Ne-a zis cu o voce blândă în continuare:

Mâncaţi fără grabă şi dacă vă mai trebuieşte să mai cereţi.

Cum s-a închis oblonul, eu am zis celorlalţi:

Staţi, nu mâncaţi. Cred că-i ultima lor decizie de a ne extermina în cel mai civilizat mod cu putinţă. Întâi ne ademenesc cu o mâncare selectă, apoi ne omoară.

Ceilalţi mi-au zis: Dacă e vorba de exterminare, fie încea tă fie grabnică, prin terci se poate face acest lucru mult mai bine şi mai eficace.

Nuti Pătrăşcanu a emis o ipoteză care ne-a îmbătat de cap pe toţi: …Că francmasoneria a fost înfrântă de comunişti şi de acum toate se vor transforma în bine…

Eu n-am vrut să mănânc. Gardianul a mai venit o dată şi ceilalţi au mai primit o porţie pe care au savurat-o cu plăcere.

Eu am aşteptat cât am aşteptat şi văzând câ nu moare nimeni mi-am mâncat raţia cea din cale afară de gustoasă.

Când a fost la prânz, acelaşi cărucior s-a auzit cum lunecă pe coridor…

De pe un raft boieresc ni s-au dat străchini noi smălţuite. Dintr-o oală curată, nou-nouţă, cu un polonic inox ni s-a servit o ciorbă cu miros plăcut, „de nas rupător”, care avea steluţe pe deasupra. Pluteau ca nuferii pe apele din păduri neumblate.

Acesta a fost felul întâi. După ciorbă a urmat o tocăniţă de cartofi cu carne, o prăjitură şi o chiflă pe deasupra. Gardianul ne-a întrebat dacă mai vrem supliment. Oricât de înfometaţi eram nici unul din noi n-a cerut supliment Cina a fost la fel de boierească.

Aşa a durat această „minune* până la data de 9 septembrie 1960, când din nou am auzit hârşâitul nesuferitului hârdău cu terci bălos ce ungea fundul gamelei. La amiază şi seara am primit din nou lături împuţite, refuzate de porci.

Mult mai târziu am auzit că în acea perioadă preşedintele Statelor Unite urma să se întâlnească cu Hruşciov şi să discute punerea în libertate a deţinuţilor politici din România.

Se vede că nu s-au întâlnit…

Securitatea manipulează conştiinţele celor dezumanizaţi

În mod demonic, Securitatea răspândea teoriile ei satanice prin intermediul celor dezumanizaţi ireversibil. Astfel, lui Dan Dumitrescu i-a sugestionat că pentru cei care n-au învăţat nimic din Piteşti se va organiza o nouă „Ţurcaniadă”…

De la Nuti Pătrăşcanu am aflat această teorie în toate detaliile ei:

…Că Ţurcanu ar fi fost –chipurile- sacrificat din cauza depăşirii limitelor în care a fost încadrat de Securitate ca să-şi desfăşoare activitatea. Dacă el n-ar fi depăşit aceste limite toate ar fi fost bune.

Eu am tras concluzia că Dan Dumitrescu mizează a fi un viitor Ţurcanu, încadrat în limitele stabilite de Securitate.

Pericolul era extraordinar de mare,

Dacă agentul comunist Ţurcanu a fost un „legionar” creat de

Securitate, un lup îmbrăcat in haine de oaie şi introdus în staul ca să sfâşie turma, de data aceasta Iadul ar putea organiza o nouă dezumanizare printr-un legionar veritabil, printr-un nepot al comandantului legionar Butnaru.

Acum – pe drept – vor putea zice mişeii: „Uite cum legionarii nu s-au săturat de Piteşti şi de consecinţele care le-au tras, ci au continuat fără să le pese de nimic”.

Un asemenea raţionament i-ar fi îndreptăţit – din punctul de vedere al Securităţii – să ne lichideze pe toţi.

Falsurile pentru istorie cu greu le-ar mai putea descurca o minte omenească.

Acest pericol era cu atât mai mare cu cât au fost transformaţi în roboţi reuşiţi mulţi tineri. Securitatea avea de unde alege.

Dan Dumitrescu – robotul

În sufletul lui Dan Dumitrescu s-a dezvoltat cu repeziciune o întunecată cocepţie materialistă. Era acum ateu. Nu admitea nimic în afara comunismului.

Împotriva a tot ce a avut sfanţ acum manifesta o ură profundă, plină de fanatism.

Pereţii despărţitori dintre celule erau foarte subţiri. Se auzeau până şi şoaptele. Întreg zbuciumul lui Dan Dumitrescu era presărat cu explozii de pizmă împotrivă a tot ce-a avut el mai sfânt până atunci.

Tăriile sufletului său erau o ruină. Îşi dorea viaţa pe care n-o avea. Pe acest teren mlăştinos urlau instinctele în el. Trupul său se zbătea ca peştele pe uscat

Din când în când se auzea zicându-i lui Vică Negulescu şi lui Grimalschi:

Bandiţilor, iar vă rugaţi, iar faceţi şedinţă legionară !
Era un permanent tulburător al liniştii sufletelor.

Câte o dată era scos la anchetă. La început mai des, apoi din ce în ce mai rar. Când îl apucau furiile, începea să înjure pe limbajul lui Ţurcanu în termenii cei mai abjecţi cu putinţă.

Gardienii şi alte umbre se observau prin găurile de jos ale uşii cum veneau tiptil, să asculte savurând – ca pe un deliciu – dezastrul sufletelor care se prăbuşeau In interiorul acestui mormânt.

Securitatea studia pe viu efectele aducerii oamenilor în stare de disperare.

Cer iertare cititorului, căci voi reproduce exact vocabularul folosit de acest om prăbuşit In care sufletul a fost ucis:

Mă cac în memoria lui Codreanu, a lui Moţa şi Marin. Vă bag în p…mamei voastre de bandiţi cu tot neamul vostru legionăresc. Acelaşi lucru pentru banditul de Hristos şt pentru mama lui cea curvă…

Apoi arunca asupra lui Horia Sima toate invectivele posibile: „Criminal’… „Asasin”… „Complotist”… Că el este vinovat de toate măcelurile săvârşite de regele Carol al II-lea etc…

Iată cum robotul creat de Ţurcanu încerca să-şi depăşească maestrul.

Vică Negulescu şi Paul Grimalschi răbdau în tăcere toate aceste insulte şi amarnice jigniri… Celălalt colocatar – Aristotel Popescu, zis „Aligo” – păstra o poziţie de neutralitate în acest conflict. Şi el era un robot, dar neagresiv.

La un moment dat, Grimalschi n-a mai putut să-l suporte şi î-a răspuns cu aceeaşi monedă..,

Mă cac şi eu in memoria lui Karl Marx, a lui Lenin, a lui Stalin şi a tuturor asasinilor  tăi comunişti.

Poţi sa mergi să-i pupi în cur acolo unde se află stârvurile lor transformate în căcat. În altceva nu s-au putut transforma. Să le mănânci căcatul la toţi comuniştii, cu tot neamul tău de tâmpit, de bou încălţat şi de idiot!

Bietul Grimalschi…! Nimeni nu-l auzise vreodată pronunţând asemenea vorbe murdare. Dar acum nu mai putea să suporte. Nervii lui au ajuns la limita extremă a iritării…

Moartea lui Costache Oprişan

Costache Oprişan a trecut hotarul acestei vieţi prin luna iulie 1958. Noi, cei din celula situată la cea mai mare distanţă de Costache Oprişan, am sesizat nişte zgomote neobişnuite în Casimcă. Prin inimă am simţit un junghi că ar fl putut muri Costache Oprişan, pe care îl ştiam extrem de bolnav de tuberculoză. N-am aflat chiar atunci vestea cea otrăvită, ci puţin mai târziu, în împrejurări de care nu-mi mai amintesc. Un lucru am zis atunci şi-l zic şi acum:

Va trebui să treacă multă vreme până când din rândurile tineretului român se va mai ridica o asemenea valoare morală şi intelectuală ! Dumnezeu aşa a vrut ca pământul mănos al ţării să primească o nouă sămânţă de elită.

Moartea lui Vică Negulescu

Au trecut zile şi săptămâni până ce am constatat îmbolnăvirea lui Vică Negulescu.

Se auzeau insistenţele în şoaptă ale lui Grimalschi cerând asistenţă medicală pentru cel bolnav.

Zadarnic. Gardianul tăcea ca pământul. Nici nu deschidea măcar gura.

Vică Negulescu a fost lăsat să moară de diaree prin deshidratare. Faptul l-am constatat prin bătăile grăbite în uşă ale lui Grimalschi.

Numai cu simţul auzului am urmărit cum trupul cel brav a lui Vică Negulescu a fost dezbrăcat, împachetat într-o pătură şi scos afară din celulă.

Pentru noi toţi, moartea lui Vică Negulescu era un preaviz. Un avertisment că nu e de glumit şi că asta-i soarta noastră.

Nimic nu ne mai putea scăpa din această stare decât mila lui Dumnezeu. La el am cerut ajutor şi îndurare, pe care am primit-o, în cele din urmă.

Moartea lui Aristotel Popescu (Aligo )

După alte zile, am sesizat că s-a îmbolnăvit tot de diaree deshidratantă şi Aristotel Popescu, zis „Aligo”.

L-am auzit cum insista să i se dea asistenţă medicală. N-a primit nici una.

Într-o zi am auzit cum cineva se prăbuşeşte la pământ. A urmat o perioadă de linişte în celulă. Apoi bătăi insistente în uşa, urmate de vânzoleala cea specific dezbrăcării şi împachetării unui mort într-o pătură pentru a fi scos afară.

După ce l-au scos, în celula vecină se instalase o linişte de mormânt. Au rămas doar cei doi inamici:

Pe de o parte, Grimalschi Pavel – legionarul îndârjit – voia ca aşa să rămână până la capăt. De partea cealaltă, era un robot comunizat. O creaţie artificială a acţiunii de dezumanizare dusă de Partidul Comunist în închisoarea Piteşti.

Moartea lui Dan Dumitrescu

Cei doi rămaşi în viaţă în celula vecină erau straşnic supravegheaţi. Multe umbre se profilau abia perceptibil prin faţa găurilor de jos ale uşii.

Mişeii făceau studii psihologice. Urmăreau victimele zi de zi, minut de minut.

Era posibilă o încăierare între Pavel Grimalschi şi Dan Dumitrescu. Se vedea că Grimalschi şi-a păstrat înţelepciunea, preferând tăcerea totală…

La un moment dat am sesizat că Dan Dumitrescu era bolnav. L-am auzit gemând şi cerând ajutor.

Eu ştiind că a trecut total de partea Securităţii, atât cu faptele cât şi cu convingerile, am presupus că va fi ajutat. Că va primi acea minimă asistenţă medicală cu care putea fi salvat. Ziceam între noi: Va fi un model de ademenire a noastră către o speranţă naivă de viitor.

Nu i s-a dat nimic. Ci era studiat în permanenţă de multe persoane care trăgeau cu urechea la uşă sau priveau prin vizetă, Cu toţii savurau pătimirea celui care se stingea în chinul disperării.

Pentru Securitate a studia si a se bucura de ultima zvâcnire a unui nenorocit constituia un fel de „lăptişor de matcă”, cu care se menţinea treaz şi se regenera satanismul dintr-înşii.

S-a auzit cum Dan Dumitrescu a fost întins pe pat şi că de acum nu se mai poate scula. Cu tineta la program mergea numai Grimalschi.

Deodată, cu ultimele puteri, Dan Dumitrescu începu să strige:

Ajutaţi-mă, nu mă lăsaţi să mor. Nu mai sunt „bandit”.

Sărmanul, îmi trezea un simţământ de milă cunoscându-i bărbăţia dinaintea prăbuşirii…

Era o victimă de plâns care credea că prin lovirea şi denigrarea camarazilor săi de suferinţă va câştiga mila călăilor.

Toată această tanguială se auzea clar la noi în celulă. Constatam o voce din ce în ce mai stinsă.

Deodată deveni agresiv. Îndruga cuvinte exact contrare celor spuse mai înainte:

M-aţi înşelat ticăloşilor! M-aţi făcut să zic despre crimele de la Piteşti că sunt o activitate legionară, iar acum mă omorâţi!

De dincolo de uşă nici un răspuns, decât umbre care se agitau…

Serviciile făcute de către deţinuţii prăbuşiţi călăilor comunişti n-au adus nici un beneficiu pentru victime. Acesta a fost unul dintre cele mai întunecate experimente pe care l-a făcut regimul comunist.

Au obţinut tot ce le-a dorit inima fără să dea nimic în schimb. La urmă şi-au strivit victimele cu călcâiul cizmei. De o asemenea performanţă numai Lucifer este capabil.

Într-o după amiază am auzit o trântitură în celula vecină.

O fi căzut din pat ? S-o fi lovit ? – ne întrebam între noi.

S-a auzit cum cineva se târăşte pe ciment până la uşă. Am auzit şi am simţit cum bate cu pumnul la nivelul inferior al uşii, apoi a strigat:

–           Ajutaţi-mă, salvaţi-mă că mor ! Era glasul stins al lui Dan Dumitrescu. Au urmat câteva momente de linişte. Iarăşi, din când în când, câte un cuvânt stins de rugăminte pentru ajutor…

După câteva minute am auzit o lovitură ceva mai tare, dată cu pumnul în uşă şi un strigăt stins:

M-aţi înşelat călăilor ! Mor !

Astfel murea cel de al treilea deţinut în celula vecină. Apoi s-a instalat o linişte definitivă.

După un timp Grimalschi a bătut în uşă şi am auzit întreg ceremonialul împachetării şi scoaterii pe coridor a mortului.

Aşa a fost sfârşitul sărmanului Dan Dumitrescu.

Ce se ştie despre sfârşitul lui Pavet Grimalschi

Pavel Grimalschi nu a fost transferat cu noi la Aiud.

Mult mai târziu am aflat (nu-mi amintesc împrejurările) că Pavel Grimalschi a fost zidit de viu undeva în pereţii de cărămidă dură a năpraznicului „Fort 13” Jilava.

Iată că la români legenda meşterului Manole a devenit realitate. Mişeii şi-au satisfăcut plăcerea feroce de fiară apocaliptică.

În jertfa lui Grimalschi şi a atâtor mii de legionari stă salvarea noastră şi tăria biruinţei în lupta anticomunistă. Această luptă a cerut o astfel de jertfă. Legiunea a dat-o, sacrificând pe unul din cei mai bravi cavaleri ai săi.

Cu două mii de ani în urmă mişeii îl batjocoreau pe Hristos pe cruce. Nu şi-au dat seama nărozii că tocmai în aceasta va sta tăria biruinţei.  Aşa e şi cu jertfa dârzului legionar Grimalschi.

Liliana

Nuti Pătrăşcanu a rămas încă din închisoarea Piteşti cu mintea definitiv întoarsă.

N-a fost suficient pentru Securitate că i-a spălat creierul prin torturi, nici că pe locul mat i-au plantat otrăvurile comuniste, dar acum îi mai flutura prin faţă şi alte baliverne, îl îmbăta cu parfumul unei iubiri trecute. Nuti Pătrăşcanu avea o mare slăbiciune pentru iubita lui, pe nume Liliana, care a rămas afară.

De câte ori venea de la anchetă îl vedeam impulsionat de îmbărbătările anchetatorilor care-i ticluiau poveşti despre Liliana lui care-l iubeşte şi care-l aşteaptă. Îi dădeau „ştiri” că-i sănătoasă şi îşi petrece timpul numai cu gândul la el-prăpăditul…

Pierduse simţul măsurii şi al dreptei judecăţi. Nu ţinea cont că de atunci au trecut zece ani. Timp ce a lovit în temelia iubirii, năruind-o.

N-avea oglindă ca să-şi vadă stârvul hidos ce se plimba pe picioare de împrumut luate de la vreun schelet din morgă. Era voios când i se vorbea de Liliana şi relua subiectul de zeci de ori.

Noi ceilalţi l-am lăsat în pace. N-am vrut să-i stricăm plăcerea de a se învârti în acest scrânciob neghiob.

Securitatea unelteşte împotriva noastră prin Nuti Pătrăşcanu

Nuti Pătrăşcanu s-a prăbuşit încă din închisoarea Piteşti. A fost printre primii intraţi în focurile „reeducării”. A rezistat puţin. A trecut prin fazele de victimă, călău şi ţap ispăşitor. Era atât de dresat încât din sufletul său era radiată orice tărie, orice urmă de credinţă în Dumnezeu. Nimeni din cei care l-au cunoscut nu întrevedea posibilitatea revenirii lui la normal, într-un timp scurt.

Când securistul îi zâmbea în anchetă, Nuti se înveselea. Parcă-şi vedea iubita cochetându-i sau făcând uz de toate farmecele ca să-l provoace.

Când securistul se încrunta, Nuti pleca fruntea şi-l întreba ce ar trebui să facă spre a-l vedea iarăşi zâmbind.

Mai jos decât această stare eu nu cred că poate cineva să coboare. Nuti Pătrăşcanu la acest nivel se găsea.

Aducerea lui Nuti Pătrăşcanu în această cameră, unde se găsea tocmai conducătorul Mişcării Legionare din România nu era întâmplătoare. El avea o misiune: De a ne tulbura convingerile şi a ne determina să facem o declaraţie de desolidarizare de Horia Sima şi cei care-l urmează pe acesta.

Securitatea avea experienţă diavolească. Ştia că poate să ademenească sufletele ruinate doar mărind sau micşorând doza de teroare.

Uneltitorii din umbră credeau că fiind aduşi la limita disperării, datorită regimului bestial care ni-l aplicau, vom ceda… De data asta s-au înşelat.

Nuti Pătrăşcanu era dus destul de des la anchetă, iar când se întorcea seara târziu mirosea a cafea şi a tigări fine.

Securitatea l-a pus pe Nuti Pătrăşcanu să dezvolte în faţa noastră o teorie care depăşea limitele înscenării procesului Piteşti. Iată care era teoria:

Francmasonena s-a scindat în două. O parte s-a dat pe brazdă, mergând cu comuniştii „cinstiţi”, altă aripă (capitalistă) s-a infiltrat în Securitate şi a iniţiat acţiunile de distrugere a elementelor dârze. Adică a legionarilor.

În consecinţă, după noua teorie, toate pătimirile noastre se datorează francmasonilor infiltraţi în Securitate. Ei au avut drept scop să ne distrugă pe noi, legionarii, şi să compromită Partidul Comunist.

Ca atare, regimul comunist („mititelul” de el) nu are nici o vină. El nu are nimic împotriva legionarilor. Din contră… Partidul Comunist recunoaşte şi apreciază pe Corneliu Codreanu. Recunoaşte ca francmasonii s-au folosit de mascarada comunistă şi ne-au lovit şi pe noi legionarii, dar şi pe partid…

Acum însă, după ce Partidul a fost curăţat de elementele francmasonice ca Lucreţiu Pătrăşcanu (unchiul lui Nuti), Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu etc… vrea să termine cu puşcăriile şi să ne pună în libertate.

Eu am crezut că fabulaţia procesului „Piteşti” este culmea prostiei. E culmea imaginaţiei bolnave a securişnlor. Iată că acum dădeau dovadă că au reuşit să se depăşească pe ei înşişi.

Nuti Pătrăşcanu încerca disperat să ne convingă că trebuie să facem o desolidarizare scrisă de Horia Sima şi adepţii lui. Apoi trânti un ultim argument in limbaj tipic securist:

-Nici acum nu acceptaţi, când niseîntinde o mână atât de binevoitoare…

Eu i-am răspuns:

Ba da Nuti. Numai că mai întâi întreabă-mă pe mine care te privesc, să-ţi spun din ce mormânt ai înviat. Păcat că n-ai o oglindă ca să te vezi în ce hal te-a adus mâna „binevoitoare” ce stă întinsă spre noi cu ghiarele netăiate…

De ai avea coarne să împungi, noi toţi ăştilalţi am umbla cu maţele scoase…

Disperat de atitudinea noastră, Nuti Pătrăşcanu ne-a dat în vileag secretul prezenţei lui în această celulă a „casimcăi”:

– Eu suni aici ca să va aduc acest mesaj.

În cele din urmă Nuti Pătrâşcanu m-a însărcinat pe mine să-i pun condiţiile pe care le cerem noi. Erau atât de inacceptabile pentru regim încât Nuti Pătrăşcanu intrase în panică. Toate planurile lui se duceau pe copcă.

După ce s-a întors de la anchetă ne-a zis plin de convingere:

Este o pretenţie prea mare faţă de nişte oameni care ne „”întind o mână de ajutor”. Trebuie să înţelegem că suntem în ghiarele lor. Oricând pot să ne strivească cum striveşti o ploşniţă…

Se vedea dădăceala anchetatorului. Eu îi zâmbeam lui Nuti. El insista să semnăm fără condiţii. Am constatat că un timp nu l-au mai chemat la anchetă. Aşa s-a terminat această ispită.

Moartea lui Nuti Pătrăşcanu

După câteva luni de la ultima anchetă, Nuti s-a îmbolnăvit de diaree deshidratantă. A cerut ajutor în disperare de la gardian. N-a primit nimic. Nici măcar un răspuns.

Misiunea lui s-a termitat, aşa că l-au abandonat. Trebuia să moară. Moartea lui asigura secretul acţiunii de „misionar” al Securităţii pe lângă Nicolae Petraşcu.

Într-o seară, Nuti a încetat să mai respire. Ochii în cap i se sleiau devenind maţi. Era semnul că sufletul l-a părăsit. I-am închis ochii şi i-am pus mâinile pe piept creştineşte.

Deşi a fost total satanizat, noi cei trei rămaşi în viaţă am rostit rugăciuni pentru dansul. A rămas peste noapte cu noi în celulă.

Pe rând am făcut câte unul priveghi – aşa curn e datina la români şi aproape la toate popoarele.

A doua zi a fost scos într-o pătură pe coridor. Mai încolo nu ştiu ce s-a întâmplat cu trupul neînsufleţit.

http://www.procesulcomunismului.com

(Visited 159 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.