Caragiale despre neamul românesc

Caragiale despre neamul românesc

by -
0 742

In numarul din aprilie 2012 „Magazin istoric“ redescopera si publica fragmente dintr-o cunoscuta scrisoare a lui Caragiale catre depresivul eminescian Alexandru Vlahuta. Lamentatiilor prapastioase ale unui Vlahuta pentru care, ca si pentru Eminescu, totul merge de râpa, „ultimul ocupant fanariot“ neaderent la spiritul românesc (cf. N. Davidescu), agentul dizolvant, coroziv, malefic si antinational I. L. Caragiale le raspunde cu inteligenta, umor si bonomie, fara sa-si piarda firea: „De ce sa ne facem spaima si inima rea degeaba? La noi nu e nici mai multa, nici mai putina stricaciune decât in alte parti ale lumii. Calitatile si defectele omenesti sunt pretutindeni aceleasi; oamenii sunt peste tot oameni… Nu exista pe pamânt speta zoologica mai unitara decât a regelui creatiunii!“ Lucid si resemnat cu nemarginit calm filozofic asupra situatiunii, optimistul mântuit Caragiale il consoleaza pe prapastiosul deprimist: „Niciun neam de oameni nu-i mai bun sau mai rau, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai asa, altul mai aminterea; dar, la urma urmelor, toti sunt la fel. Zi-le oameni si da-le pace!“ Coborând intre ai lui, in „lumea care se joaca cu institutiile progresiste fara a le fi patruns (inca) esenta“ (G. Calinescu), autorul bâlciului desertaciunilor din „Scrisoarea pierduta“ l-ar mai putea consilia pe depresivul Vlahuta amintindu-i retoric ca „Asa e ca pâna acum nu stam nici bine, nici rau, adica nici asa, nici altminteri?“, explicându-i cu inalta pedagogie comparatista unde ne aflam si cum stam: „Asadar, sa nu ne mai facem inima rea si spaima, gândindu-ne ca lumea româneasca ar fi mai stricata decât altele. Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefacut inca; nu e pân-acum dospit cumsecade. E inca nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frânta; inca nu crede in dreptate; inca nu poate scoate din sânu-i pe cine sa-i poata comanda; inca nu stie de cine sa asculte, fiindca nu are deocamdata incredere in nimini“. Neam orfan, neamul românesc asteapta sa fie infiat de cine-i poate comanda si sa asculte de cine-i demn de a fi ascultat: un om de incredere, un om providential, poate un „revolutionar de profesie“… In acest punct al scrisorii, „amicul poporului“ pregateste pe nesimtite o terapie de soc de tip anarhist: „N-a ajuns sa cumpaneasca bine ceea ce ar fi in stare sa poata cu ceea ce i se pune impotriva si, astfel, inca nu intelege ca in mâna lui ar sta sa-si indrepteze soarta si sa dispuna apoi pe de-ntregul de ea pa cum e drept si pa cum are sa si fie odata“. „In fine“ – murmura acest veritabil „instigator“ – “nu are inca destula indrazneala sa-si rafuiasca socotelile cu „binevoitorii lui epitropi“. Dar, cu vremea, trebuie sa vina si asta“. Insa pentru ca „asta“ (revolta) sa vina, terapia de soc e musai sa treaca pe sub „teascul“ unui viitor Cioran: „Eu cred inca“ –adauga „cinicul“ patriot – „ca fiecare popor, mai curând sau mai târziu, trebuie sa treaca printr-un paroxism de ticalosie, care-l incinge odata ca un pojar, de-i rascoleste tot sângele, in care – daca nu-l da cumva in vro pustie de scarlatina – se ridica mai zdravan si mai curat de cum a fost“. Si, din nou, plin de patriotic optimism: „Sa se pearza neamul românesc! – Auzi dumneata!“ Ce trasaturi anume il pot face pe urgisitul neam sa se destepte, dobândind constiinta de sine? Mai inainte, sa observam in fuga ca autorul „Scrisorii pierdute“ nu da textului sau o destinatie publica: isi ingroapa acest manifest anarhist in spatiul privat al corespondentei. Cel ce pune in act continutul anarhist al scrisorii este… Candiano Popescu, in „revolutia de la Ploiesti“, in forma si cu efectele stiute. Mai departe, in epistola catre nelinistitul depresiv Vlahuta, Caragiale scrie senin despre virtutile nedospitului neam: „Românii sunt astazi un neam intreg de peste zece milioane de suflete, având una si aceeasi limba (nu ca s-o laudam noi), extraordinar de frumoasa si de… grea; având un mod de gândire deosebit al lui, o comoara nepretuita de filosofie morala, de umor si poezie cu atât mai originala avutie cu cât este un amestec de mosteniri si de dobândiri antice, grecesti, slave, orientale si altele, pecetluite toate cu netagaduita lui nobila pecetie romanica, latina, care-l arata bun si netagaduit stapân al lor. Din aceasta stapânire seculara a lui rezulta si puterea nebiruita de asimilare a acestui popor, ce inca d-abia pe departe incepe a-si simti importanta in lumea europeana. Si de aceea este asa greu de-nteles teama ce o au unii de „instrainarea neamului românesc“, de „alterarea spiritului national“, de… pierderea românismului!“ Constiinta „puterii neobisnuite de asimilare“ este, in sirul de mai sus, principala bogatie neexploatata inca, zacamântul cel mai bogat si eficient ce asteapta sa fie scos la lumina de neamul românesc aflat la „intersectia“ Orientului cu Occidentul. Când constiinta acestui fel de a fi va dobândi ratiune suficienta vom fi scapat de blestemul ce ne paste de a „deveni“ mereu niste „europeni de nicaieri“ copiind si imitând intruna, fara sa asimilam nimic cu adevarat. Patriot impotriva patriotismului de parada, Caragiale trebuie crezut când exclama fara pic de ironie ori sarcasm: „Sa se piarza neamul românesc! Auzi dumneata… Dar intoarca-se Oltul si Muresul de-a-ndaratele catre obârsia lor in creierii Muntilor Cicului, neamul românesc, tot el, neam românesc va fi. Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefacut inca; nu e pân-acum dospit cumsecade…“. Indefinita, durata dospirii si desteptarii mai lasa totusi loc sperantei.

autor: C. Stanescu (Revista Cultura)

(Visited 312 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.